Lecţii de (la) viaţă

Viaţa e frumoasă. Eu sunt un om care susţine acest lucru. Indiferent de ce mi se întâmplă, indiferent de greutăţile pe care le întâmpin, susţin şi cred că viaţa e frumoasă. Sunt genul de om care se stresează pentru lucruri mari şi mărunte, care trăieşte totul cu intensitate mare, care se lasă afectat de multe. Însă am avut mereu credinţa că voi putea trece peste orice şi că, până la urmă, totul va fi bine.

Îţi trăieşti viaţa liniştit, eşti cuprins de rutina cotidiană. Şi, brusc, viaţa se pune în faţa ta şi îţi trânteşte un pumn sănătos în gura stomacului. Şi te lasă aşa, cuprins de durere, pironit locului, cu o mie şi una de întrebări şi de "de ce?"-uri. 

Moartea unei persoane dragi este un adevărat pumn în gura stomacului (şi nu numai!). Moartea nu vine niciodată chemată, e întotdeauna un musafir nepoftit şi imposibil de alungat. E, parcă, mai uşor de acceptat atunci când persoana decedată era bolnavă însă atunci când nimic nu prevestea asta... "De ce?"-urile tale devin şi mai dese, şi mai intense, şi mai dureroase. Astfel de momente te fac să te gândeşti la cât de scurtă şi imprevizibilă este viaţa.

Am auzit de la sora mea în zilele astea atât de triste un lucru pe care l-a tot repetat şi care mi-a rămas puternic întipărit în minte, şi-mi va rămâne pe veci: "Viaţa ţi-l ia pe cel mai bun". Aşa a fost acum. Noi avem o familie foarte mare. Iar unchiul nostru a fost cel mai apropiat de sufletele noastre şi nu vom înţelege niciodată DE CE. 

Dumnezeu are planuri cu noi toţi. Cu siguranţă. E clar că nu trebuie să încetăm niciodată să mulţumim pentru că încă suntem şi că încă îi avem pe cei dragi alături. Pentru că niciodată nu se ştie.