Ale noastre vorbe dulci

De câteva nopţi am insomnie. Nu ştiu de ce. Şi, cum s-au cam epuizat subiectele la care să mă gândesc şi pe care să le analizez, am ajuns prin fel de fel de conexiuni la o chestie ce mi-a pus semne de întrebare. Mă gândeam la faptul că avem o mulţime de vorbe cu înţeles ciudat. De exemplu, mă gândeam la formula de salut "Bună", de unde "Bună dimineaţa", "Bună ziua", "Bună seara". Cuvântul aceste este un adjectiv, mamă bună, mâncare bună, maşină bună. Dar să te întâlneşti cu cineva pe stradă şi să îi spui "Bună"? Poate că ziua mea nu e bună şi atunci n-are niciun sens faptul că salut respectiva persoană cu această formulă. Ce-ar fi să spunem "Original!", sau "Cordial!"? Sunt tot adjective. Poate m-am trezit într-o dimineaţă după o noapte de insomnie parţială, m-am chinuit, am avut şi un coşmar. Şi mă întâlnesc pe stradă cu cineva şi îi spun pe un ton lipsit de politeţe "Bună dimineaţa", cu jumate de gură. Ce sens mai are acel "bună"? Că defapt dimineaţa nu e bună, rezultă clar din tonul cu care am rostit acel salut. "La revedere", da, are sens. Îţi doreşti să te revezi cu persoana respectivă. Dar "ceau"? Oare de unde o veni?

Avem şi tot felul de expresii care apar cine ştie de pe unde. Azi noapte mă gândeam la "a închide telefonul în nas". Dar ce legătură are nasul cu telefonul? "A închide telefonul în ureche" ar fi mai potrivit deşi sună urât. Sau mă mai gândeam la formulele de genul "Ce Dumnezeu (e aici/faci/se aude etc)?"; şi mai e şi varianta cu "Ce dracu'?".

Tot referitor la acest subiect, am o colecţie întreagă de cuvinte ce îmi par extrem de ciudate, sună foarte comic la rostire: păun, biscuiţi, pistrui, cârcel [ =)) ], buric (cordon ombilical, ahahaha), rinocer, calibru, cocor, pai... Nu mai îmi vin acum dar sunt sigură că mai sunt o grămaaaadă.

Iar timpul...

Azi dimineaţă m-am trezit cu un sentiment ciudat de "iar vine imediat vinerea...". Nu s-au scurs multe clipe până să realizez că defapt e luni, DOAR luni, că mai sunt patru zile până vineri. Dar totuşi, timpul trece prea repede. Lunea, în general, e o zi lungă, de obicei lumea e în alertă pentru că începe o nouă săptămână dar rămâne cu puţină stare de lene din weekend. Nu ştiu ce mă făceam dacă aveam astăzi ceva de făcut. Nici măcar o vizită nu am vrut să am azi. Pentru că săptămâna asta e una a vizitelor, aşa s-a nimerit. Poate pentru că e vacanţă, avem timp de stat la poveşti. Aşa că zilele de marţi şi miercuri trec repede, cu vorbe, revederi (voi revedea o prietenă, după mult timp). Va trebui să întorc şi eu una dintre vizite, aşa am stabilit. Se face joi şi pot să spun liniştită "pfff, mâine iar e vineri...". Şi vine ziua de vineri iar eu îmi amintesc faptul că mai ieri era luni şi aveam impresia că timpul trece prea repede. Şi mi se confirmă acest lucru.

Ieri am avut un alt mini-şoc, mi se spusese că azi începe postul Paştelui. Nu mi-a venit să cred că deja începe, că afară e zăpadă şi noi ne pregătim de Paşte. Bine, mai e ceva până atunci dar totuşi, primul semn s-a dat. Imediat trece şi iarna, primăvara şi mă trezesc în toiul verii şi fac 21 de ani. Heeey, unde vă grăbiţi? Eu nu vreau 21 de ani, defapt nu voiam nici 20. Adevărul e că îmi doresc mai mult ca orice să fie vară dar... Mă rog, ideea e că timpul trece mai repede decât ne dorim noi şi nu avem timp niciodată să facem tot ce ne propunem sau tot ce ne trece prin cap. Acum, de exemplu, e ora 14 şi nici nu vreau să mă gândesc ce repede vor trece orele până la 17, când merg la lucru. Brrrr!

Fluturi?

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi! Da, ştiu. Sună ciudat, aproape obsesiv. De ce-mi plac? N-aş putea explica. Defapt nici nu ştiu prea bine când, cum şi de ce a început. Eram prin clasa aVII-a, vedeam poze cu fluturi şi mi-am zis: "măăăi, dar uite ce frumoşi sunt! Ce-ar fii să...?" Şi uite că deja am o colecţie întreagă, mici, mijlocii şi mari, portocalii şi coloraţi (defapt cred că am câte unul din fiecare culoare şi combinaţii de culori), ornamentali, bijuterii, pe haine, pe rame etc. etc. Nu mă mai satur să caut poze cu fluturi, nu-mi ajung niciodată. Şi, chiar dacă toată lumea cunoaşte nebunia asta a mea cu fluturii şi îmi oferă câte unul la fiecare ocazie, tot nu-mi ajunge. Îi iubesc! Mi se pare că exprimă o combinaţie de veselie şi sensibilitate. Atât de vioi (aici mă refer la cei vii), de jucăuşi, de neobosiţi, insuflă mereu note maxime de optimism. În plus, sunt atât de fragili! Nu ştiu sigur care e treaba cu durata vieţii lor, am auzit mai multe variante, în plus nici nu vreau să ştiu. Doar că e scurtă, asta e esenţa. Şi, în viaţa lor scurtă, par să profite de fiecare moment, profită de libertate, împodobesc văzduhul şi asortează florile. Au aripile gingaşe dar cu toate astea nu contenesc să şi le fluture până în ultima clipă. Atât timp cât pudra aceea minunată de pe suprafaţa aripilor există, trăieşte şi el. Un fluture- pulbere de viaţă!

Voiam să pun altă poză dar m-am gândit că la o asemenea postare nu pot pune decât o poză cu fluturii mei (câţiva).

Pe aripi de fluture

Am promis că voi căuta poezia aşa că... uite poezia! Titlul nu l-am pus doar aşa, să fie în ton cu blogul meu, a fost pus atunci, demult, când am scris poezia. Blogul s-a luat după poezie, nu poezia după blog :))




Trăiesc!
Şi asta e tot ce îmi doresc:
Să simt, să pot, să cred, să vreau...
Viaţa stă pe un suport fragil
Şi dacă nu o preţuiesc
S-ar putea să cad şi să mă lovesc.
Şi-odată ce aripile sunt frânte
Toată fericirea, iubirea şi starea mea de bine
Se scurg printre fărâme de regrete,
Se pierd.
Se duc şi nu se mai întorc.
Nu-mi mai pot lua zborul
Pentru că sunt mort.

Am dispărut un timp de pe aici pentru că am fost bolnavă, ţintuită la pat, cum îmi place mie să spun. Urăsc să fiu răcită! De când mă ştiu pe lumea asta urăsc să-mi fie nasul înfundat şi zilele astea am avut parte doar de aşa ceva. Bine, nu mă miră deloc faptul că am răcit, la frigul de afară... Sunt trei zile de când n-am mai băut apă, doar ceai beau. Şi-mi place. De asemenea sunt tot trei zile de când n-am mai ieşit din casă. Şi mă gândesc cu groază la faptul că azi trebuie să merg la lucru. Că doar n-o veni lucrul la mine... Ar fi cazul să mă pun pe picioare pentru că deja m-am plictisit să stau în pat, să mă văicăresc, să mă văd înconjurată de medicamente de toate soiurile. Şi nici nu mă mai doare gâtul aşa de tare. Doar că tuşesc urât de tot. Şi nasuuuuuul. Pfoooai! Nopţi de coşmar, nici picăturile nu mă mai ajută mai mult de jumătate de oră. Ţin minte că într-un an mi-a prescris medicul de familie nişte vitamine foarte bune, luate în combinaţie cu Magneziu. Şi, fără să exagerez, mai bine de jumate de an nu am răcit. Am sistemul imunitar foarte slab şi imediat mă ia răceala. Şi cel mai rău lucru în cazul meu e că slăbesc. Cât să mai slăbesc?! Mai ales că am mai avut un episod de genul ăsta acum o săptămână, cu stat în pat, zero mâncare, febră etc. etc.

În afară de asta... nu prea-mi vine să vorbesc despre altceva. Despre vremea asta încăpăţânată nu mai vreau să vorbesc. Nu mai vreau să ningă. Defapt nu mai vreau să fie frig. Tot caut de ceva timp o poezie pe care am compus-o pe vremea când scriam poezii. Vreau să o scriu şi aici dar nu o găsesc. Defapt mi-am amintit azi dimineaţă unde o am scrisă aşa că o voi posta data viitoare :D

Gata!

Gata-i şi sesiunea asta, parcă cea mai lungă (nu că aş fi avut foarte multe până acum dar nah...). Din 12 examene, 11 note de 10. Mvaaai! Tocilară nu alta :)) Nu m-am omorât cu nopţile nedormite sau cine ştie ce metode de învăţare, am învăţat pentru mine, să rămân eu cu ceva, am selectat ceea ce îmi place din toată adunătura de cursuri. Nu a fost greu dar a fost lungggăăă. Stresul cel mare e că mai am un rezultat de aflat şi dacă îmi strică apele... nu-i a bine ;)) Ceea ce-mi rămâne de făcut acum e să doooorm, să lenevesc, să mă uit la toate prostiile la tv, să citesc în voie ce-mi place şi... să merg la lucru, de asta nu scap. Dar nu-i stres. E gataaaa!

Cuvinte rupte de undeva

Mult aşteptata seară a Anului Nou a venit găsind-o pe Ada într-o dispoziţie negativă. Nu mai recunoştea nimic în jurul ei. Muzica şi dansul nu o mai atrăgeau ca înainte, acum prietenii ei trebuiau să tragă de ea pentru a o ridica de la masă şi pentru a o aduce pe ring. Ada avea reputaţie de mare iubitoare de dans. Fiecare petrecere o găsea dansând, ringul de dans fiind echivalentul unei petrecri în opinia ei. De data aceasta paşii nu o mai îndreptau spre ringul plin.

Nici prietenii ei nu o atrăgeau. Privindu-i, i se părea că sunt de neoprit, distracţie şi hazul lor provocându-i mai mult oboseală decât bună dispoziţie. O privea pe sora ei şi nu îi plăcea foarte mult ceea ce vedea: Carolina dansa lipită de David. Într-adevăr, Alexandra avusese dreptate, David nu s-a putut opri doar la Ada. Însă era conştientă de faptul că David căuta la Carolina spiritul ei tânăr şi energic, frumuseţea. Dar nu îi plăcea faptul că David se foloseşte de naivitatea surorii ei.

Celelalte prietene ale Carolinei erau deja lipite de câte unul sau doi prieteni de-ai Adei. Iar despre Diana, una din prietenele de nedespărţit a Carolinei, tocmai aflase că s-a retras într-o cameră cu Sorin, prietenul cel mai bun al lui David. Nu prea îi venea să creadă ce se întâmplă şi ştia sigur că e un peisaj care nu îi aducea niciun sentiment pozitiv. Locul era minunat, hotelul era unul dintre cele mai bune, sala de petrecere era decorată în stil modern, cu crenguţe de brad proaspăt şi lumânări parfumate, lăsând în aer o aromă dulce de portocală şi scorţişoară.

Înciudată de faptul că nu se poate bucura de împrejurimi din cauza evenimentelor care aveau loc în spatele acelei petreceri, Ada s-a retras, singură, pe terasa unde erau aliniate perfect sticlele de şampanie şi artificiile ce aşteptau cuminţi să fie inaugurate la miezul nopţii. Frigul îi aducea o uşoară senzaţie de eliberare. Începuse chiar să ningă, fulgii mici transformându-se în fluturi albi ce îşi închideau aripile pe pielea ei caldă, topindu-se încet.

"Oare ce face Rareş în momentul acesta?", se trezi Ada gândind. Realizează că urmează să înceapă un nou an care să îi ducă trecutul şi mai departe de sufletul lui curat? Doar gândindu-se la el simţea o căldură. O căldură ciudată însă. "E posibil oare să mă fi îndrăgostit de el?", continuă Ada şirul gândurilor. Nu avusese timp să-şi răspundă, nici măcar să gândească asupra celor gândite, deoarece primele artificii se făceau stăpâne pe cer iar un glas vesel anunţa că mai sunt doar cinci minute până la miezul nopţii.

În câteva clipe terasa se umplea şi agitaţia creştea cu fiecare secundă numărată. 5, 4, 3, 2, 1 şi... PAC! Lumini spectaculoase pe cer, strigăte de fericire, un „La mulţi ani!” cântat cu bucurie, clinchete de pahare care închinau în cinstea noului an, miros înţepător de şampanie şi prieteni care se îmbrăţişau.

-La mulţi ani prietenă dragă!
-La mulţi ani Alexa, Luca. Vă doresc numai fericire!
-Mulţumim mult. Ada, cred că sora ta se simte foarte bine, a spus Alexandra zâmbind, văzând-o pe Carolina apropiindu-se de ele, cu paşi nu prea siguri şi cu o cupă de şampanie aproape goală în mână.
-Surioară... La mulţi ani!
-La mulţi ani şi ţie! i-a urat Ada, îmbrăţişând-o. Te simţi bine? Nu ai băut cam mult?
-Mă simt excelent, mulţumesc. Iar băutură mai este, stai liniştită. Dar lasă asta acum. Ia spune, ţi-ai pus dorinţa?
-Ce dorinţă?
-Dorinţa de la miezul nopţii. Se spune că ceea ce rosteşti în gând, în noaptea dintre ani, se va împlini.
-Prostii! răspunse Ada râzând.

Ea nu credea în aşa ceva dar pentru că toată lumea îşi punea câte o dorinţă, o făcu şi ea. Îşi dorea ca Rareş să fie bine. Gata, îşi puse dorinţa. Asta era suficient ca noul an să îi ghicească gândurile şi nu numai atât, să i le împlinească chiar? Brusc îşi dădu seama că dorinţa aceea, din noaptea de Revelion, se presupunea că trebuie să fie una personală, legată de viaţa şi trăirile ei, de sentimentele ei, o dorinţă legată de cursul noului an. Iar dorinţa ei îl viza pe Rareş.

Ada făcu un gest a nepăsare şi se întoarse în sala de petrecere pentru că oricum nu credea în aşa ceva.

De ce am scris chestia asta? În primul rând, nu am scris-o acum, ci face parte dintr-un aşa numit roman, scris de mine, mai demult, pe când mă visam scriitoare. Nu am cine ştie ce talent dar îmi place ceea ce fac şi asta contează. Am făcut un pas mai mare spre acel vis dar am renunţat la el, cu timpul. Acum scriu pentru mine. Deşi a trecut ceva timp de când nu am mai făcut-o. Ceea ce am copiat aici e un pasaj ce l-am recitit de curând şi ce mi-a plăcut. Nu contează povestea întreagă. Ideea e simplă: o fată s-a îndrăgostit.