Trecut sau viitor?

Nu știu dacă am mai spus chestia asta dar mie mi-e frică de viitor. Nu știu de ce. Dar, de când mă știu, mă gîndesc mai mult la trecut decât la viitor. Sunt genul acela de persoană care se gândește mult timp la o chestie după ce s-a întâmplat. Ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, ce s-a spus, ce nu s-a spus, ce nu ar fi trebuit spus, ce ar fi trebuit spus și alte sute de astfel de gânduri. Bineînțeles că mă preocupă și viitorul, doar e vorba de viața mea și nu sunt genul de om care se lasă în voia sorții, că doar ”ce o fi o fi”...

Mă apropii de un moment al vieții în care o etapă se încheie și o alta debutează. Deja am ajuns în anul III de facultate și nu-mi vine să cred. Când a trecut timpul? Unde s-au dus emoțiile de la primul curs, prima zi la practică, primele zile la lucru (pentru că am început să lucrez după două săptămâni de la începerea facultății)? Anul I a trecut cum a trecut însă anul II s-a dus ca vântul, parcă nici n-a fost. Iar acum facultatea se apropie de final (chiar dacă numai ce a început), în curând mă voi trezi realizând că e luna mai și se sfârșesc anii de studenție.

De data asta e mai complicat. După ce ai terminat grădinița știi că urmează școala, apoi vine școala generală iar apoi știi că urmează liceul, când se termină și acesta, vine facultatea. Dar după facultate? În mod normal, urmează masteratul. Bine, pentru alții poate alte sunt prioritățile, cum ar fi nuntă, copil, etc... Eu am planuri bine puse la punct în minte (planuri ce nu implică măritișul și partea cu copiii). Planuri ce necesită multă ambiție și determinare. Dar mi-e teamă. Mi-e teamă să mă gândesc unde voi fi peste șase luni, peste un an, peste doi-trei. Visez la împlinire, la fericire, la reușită. Însă în acest moment se văd mai multe portițe, unele mai ademenitoare, altele mai puțin, dar toate deschise. Intri cu anumite condiții bine stabilite. Dacă intri... Ți se arată mai multe posibilități iar tu trebuie să te așezi, cu mintea limpede, să cântărești, să analizezi, să alegi. Speri tu, cea mai bună alegere.

Și atunci, tu ce alegi: trecut sau viitor?

Leapşă

Până de ceva vreme nu aveam idee ce e aia o "leapşă". Dar, mulţumită unui blog pe care îl citesc cu mare drag, am aflat. Aşa că postez şi eu prima mea leapşă, una ce mi s-a părut foarte interesantă. Mai am multe care îmi plac şi pe care aş vrea să le preiau dar asta prima e mai scurtă şi numai bună pentru început.

1. Cât timp petreci zilnic pe blogul tău şi pe al altora?
Destul de mult. Pe al meu, atunci când nu scriu, îl controlez des. Iar cele pe care le urmăresc, le verific de vreo două-trei ori pe zi.

2. Ce melodie ţi-ai dori să fie "valsul mirilor" la nunta ta?
Ahhh! Aş vrea mult să fie melodia "Everytime we touch", Maggie Reilly, care îmi place mult de tot, mai ales versurile. Doar că nu e un vals. Îmi place şi "E ziua fericirii noastre", Lucian Drăgan dar parcă nu-i chiar de "valsul mirilor". Aşa că... încă nu ştiu. Mai am timp să mă gândesc :))

3. Ce te scoate cel mai mult din sărite la sexul opus?
Hmmm... Cred că orgoliul şi mândria. Dar nu sunt sigură.

4. Ce te ajută să te linişteşti?
Rugăciunea. Şi unele melodii. Şi vorbele bune de la persoane dragi.

5. Care e cel mai important produs de make-up în viziunea ta?
Creionul dermatograf. Şi balsamul de buze.

6. În ce te-am găsi zi de zi: pantofi cu toc, balerini sau adidaşi?
Dacă ar fi după mine, în pantofi cu toc. Dar răspunsul e balerini.

7. Care a fost cea mai mare dezamăgire în copilărie?
Nu ştiu exact, poate că nu există Moş Crăciun. Şi că n-am avut niciodată role.

8. Ce făceai acum opt ani pe vremea asta?
Probabil îmi făceam temele sau eram la plimbare. Şi suspinam după "prinţul blond".

Fa fa l’americano !

Am auzit zile în şir melodia asta dintr-o maşină ce se plimba prin Vlaicu (şi încă se mai plimbă, până în trei octombrie). Mă enerva. Cumplit! Adevărul e că melodia e foarte bine aleasă pentru chestia căreia îi e destinată. Circul Americano.

Ştiam că e posibil să merg la circ cu Andra iar ieri a fost ziua decisivă. Printre multe altele, serviciul pe care îl am, mi-a oferit şi posibilitatea de a merge la circ. Nu am fost niciodată atrasă de acest tip de spectacol. În copilărie nu am fost niciodată la circ. De ce? În primul rând pentru că nu mi-am dorit din suflet (ca alte atâtea lucruri) şi pentru că fiind scump, părinţii mei preferau să adune banii pentru alt tip de distracţie, mult mai dorit. Ne-au dus la mare, pe sora mea şi pe mine, an de an şi asta a fost mult mai mult decât un spectacol de circ.

Dar Andrei îi place. Şi îşi permite. Aşa că, pentru a doua oară în ultimul an, ne-am dus la circ. Eu eram extrem de nervoasă, ne certaserăm înainte şi nu puteam ieşi nicicum din starea aceea. Primele numere, cu comici aproape deloc comici, nu m-au atras deloc. Însă când a venit momentul acela din spectacol în care un el şi o ea se caţără pe nişte frânghii şi execută nişte mişcări spectaculoase în aer m-am destins cu totul. Nu ştiu cum se numeşte chestia aia dar îmi place mult. E singura chestie care mă atrage la circ. Cred că mi-ar plăcea şi mie să fac aşa ceva chiar dacă mie mi-e frică de înălţime - deşi cred că în felul acela aş putea să-mi înving teama. În rest... elefant imens, drăguţ, lei maiestruoşi, cămile elegante, lamă zglobie, şerpi lenţi şi sclipitori, crocodil ameninţător, cal şi ponei, pisici, câine, porcuşor de guineea, porumbei... Frumoşi dar în ochii tuturor acestor creaturi se citea o tristeţe profundă. Stând la lojă, foarte de aproape de scenă, mi-a fost extrem de teamă ca în orice moment elefantul acela de patru tone să decidă că s-a săturat să facă ceea ce oamenii aşteaptă de la el şi să se elibereze. Dar bietul de el, din fericire, n-a făcut-o. Nici măcar atunci când doritorii s-au urcat pe el pentru poză. Eu am stat lângă el, Andra a avut onoarea de a-l călări.

În concluzie, n-a fost mare extaz pe capul meu pentru că am fost la circ. Chiar dacă aseară făceam eu mişto susţinând că plec cu circul :)) Realizez tot mai mult că circul e pentru copii pentru că ei nu îşi dau seama la ce sunt supuse acele animale, ei observă doar spectacolul, nu şi ceea ce e în spatele lui. Şi e mai bine aşa!

Paaapiii!

Astăzi, Papiţoiul meu drag şi scump are două luni de când e la mine. Iar eu sărbătoresc tot astăzi şi faptul că are şase luni. Nu îi ştiu exact ziua de naştere, ştiu doar că atunci când a fost cumpărat avea patru luni. Deci eu am stabilit că voi socoti că avea patru luni fix în 25 iulie, de ziua mea, când l-am primit. Aşa că azi, 25 septembrie, are jumătate de an. La mulţi ani Papi scump!

De când am scris ultima oară despre el, porcuşorul meu s-a schimbat mult. E mult mai cuminte, mai ataşat de mine, îl iau în braţe, mănâncă bine (chiar prea bine!), se joacă, chiţăie când intru în cameră, când ne jucăm... I-am şi tăiat unghiile şi i-am făcut băiţă deşi credeam că n-am să pot face asta niciodată şi voiam să merg cu el la veterinar. Poveşti! Îl iubesc foarte, foarte mult şi mă bucur că am ajuns stăpâna lui :D Recomand acest animal oricui, cu mici excepţii. Ai nevoie de multă răbdare până se acomodează, până se obişnuieşte cu tine. Apoi, ai nevoie de răbdare pentru când chiţăie fără motiv (de fapt el vrea atenţie dar nu poţi să fii la cheremul lui chiar tot timpul), când e nervos, să îi schimbi tălaşul, apa... Dar e un animal adorabil, te distrezi mult cu el, privindu-l, e curios, mereu îşi bagă năsucul în treaba ta, să vadă ce faci, de ce faci, cum faci. E haios şi dulce! Nu mai am probleme nici noaptea, acum îl duc în fiecare seară în balcon sau în bucătărie şi n-am treabă cu el (în condiţiile în care în vremea când îl ţineam cu mine în cameră mă trezeam şi de trei ori pe noapte să-i dau să mănânce pentru că "urla") .Vă las să vă delectaţi cu câteva poze :)

Codiţele de pătrujel sunt delicioase, frunzele mai puţin. Răsfăţ, ce mai?

Cucu-bau!

Papă fân direct de la sursă

Aici a schimbat peisajul, era în vizită

Aşa leneveşte Papi

Preferatele lui (una dintre)

La prima băiţăăăă!

Idem :)

Fluturele lor

Dansa liber prin văzduh, deasupra apelor sau printre copaci. Din când în când se mai odihnea deasupra unei flori. De obicei le prefera pe cele albe, se potriveau cu albastrul aripilor lui. Îi plăcea sentimentul acela de libertate, faptul că nu era îngrădit în niciun fel. Dar totuşi simţea că ceva lipseşte. Ştia că e frumos, simţea asta din modul în care lumea îl privea. Însă de multe ori simţea nevoia să facă ceva, ceva ce să nu-l vizeze pe el, să nu-i dea doar lui sentimentul de eliberare, de fericire totală.

Până într-o zi când a văzut în parc, un el şi o ea, privindu-se timizi. Simţea apropierea dintre ei, emoţia lor. Simţea şi că ar avea nevoie de puţin curaj. Aşa că s-a hotărât să îi ajute, să devină fluturele lor.

Nu voia să se trădeze, nu voia recompensaţii. Voia doar să fie util, să fericească pe cineva. Aşa că s-a aşezat încet, din spate, pe umărul fetei. În acel moment, ea a simţit ceva special. Băiatul o privea adânc în ochi. Fluturele a zburat până la lac. Nu a mai auzit când băiatul i-a spus fetei "Aveai un fluture albastru pe umăr". Nu, nu a auzit, pentru că s-a îndreptat spre lac şi s-a apropiat tot mai mult de apa limpede aşa cum şi băiatul se apropia de fată. Dar fluturele s-a apropiat atât de tare de apă încât, în urma undelor provocate, s-a creat iluzia apariţiei mai multor fluturi, toţi albaştri, toţi ca el. S-a întors către cei doi, observând cu încântare că cei doi se sărutau. Da, acum înţelegea. Fluturii aceia nu s-au produs la contactul lui cu apa ci atunci când băiatul a atins fata, explodându-le sentimente noi în stomac, mâini, palme, piele, minte, suflet... Da, acum ştia: era fluturele LOR!

Ale UTA, ale aleeee!...

Ia te uită, se află încă ceva nou despre mine. Pentru cei ce nu ştiau încă, sunt suporter UTA. Bine, cred ca e cam mult spus suporter, ţin cu UTA. De ce? Pentru că e echipa Aradului, echipa oraşului meu. Şi pentru că a avut cine să-mi transmită microbul. Apropo, mulţumesc! :) Nu e o echipă formidabilă, de multe ori provoacă mulţi nervi. Dar ceea ce nu cunoaşte multă lume e istoria echipei, valoarea ei trecută (din păcate). Mie cel mai mult şi mai mult îmi place atmosfera din galerie. De fiecare dată când merg la meci -destul de rar- sunt atentă mai mult la galerie decât la ceea ce se întâmplă pe teren. Atât suflet cât pun băieţii ăia, vocile puternice care duc până departe încurajări echipei iubite, pregătirile, recuzita. E incredibil cum, după fluierul de început al arbitrului, se aude brusc "De la Dunăre la Sena...". Mi se ridică tot părul!

Sâmbăta asta am fost la meci, în deplasare la Deva. Aveam pregătit tricoul cu UTA pe care l-am câştigat în urma unui concurs de articole la revista RedUTA. Mi-a plăcut la nebunie, chiar dacă echipa a pierdut (cu un arbitraj mizerabil). Am stat la galerie, s-a cântat tot meciul, erau multe persoane, majoritatea cu tricouri, fulare, şepci, steaguri. Îmi venea şi mie să cânt cu băieţii, că doar am învăţat cam tot ce se cântă acolo dar mi-era ruşine parcă. Strigam cu ei doar când strigau "UTA Arad" şi am aplaudat până mi-au amorţit palmele. Pe stadionul acela mic, noi păream enormi. Se auzea doar susţinerea echipei oaspete, gazdele tăceau mâlc. Şi un ecou ce era, incredibil!

Bineînţeles, s-au auzit şi o mulţime de înjurături şi vorbe "dulci" însă eu pe alea le-am ignorat. Am sortat doar ce mi-a plăcut şi au fost multe! M-am speriat puţin la final, când jandarmii nu prea voiau să ne lase să plecăm, vorbeau de ceva amenzi pentru înjurături, urcări pe gard, bla bla. Dar am scăpat uşor. Şi mi-a plăcut mult de tot!

Maramureş plai cu flori!

Mi s-a făcut dor. De fapt mi-era dor de mult timp, încă de anul trecut, poate şi mai mult. Însă acum sentimentul e mai intens. Ieri, de Sfânta Maria, la biserică, mi-am amintit că acum cinci ani eram la Maramureş în data de opt septembrie. Era aşa frumos! Am asistat la o slujbă interminabilă, în curtea bisericii (chiar cea din poză), am privit şi ascultat tinerii îmbrăcaţi în portul acela superb (am şi eu) cântând în cinstea Sfintei Marii. Orice sărbătoare e superbă acolo, sărbătorită altfel, mai... sufleteşte. Chiar dacă multe nu mai sunt cum au fost odată, chiar şi acolo. Dar oricum, se simte diferenţa.

Părinţii mei sunt maramureşeni, deci am avut prilejul de a cunoaşte acea zonă extrem de bine. Când eram mică mergeam şi de câte trei ori pe an acolo. Mi-e atât de apropiat de suflet acel loc încât acum, când nu mai merg atât de des, mi se strânge sufletul. Nu cred că am mai fost acolo de cinci ani, cum spuneam mai sus. Bunicii din partea tatălui mei s-au dus de mult, în satul lui fiind doar mătuşa cu familia. Iar din partea mamei a mai rămas doar bunica, pe care am adus-o la Şeitin iarna aceasta, când s-a îmbolnăvit. Rude avem o grămadă în ambele sate însă, dacă nu mai e bunica şi bunicul acolo, nu prea-ţi vine să mai mergi. E altfel când ştii că eşti la bunica, să ştii că îţi aduce în fiecare dimineaţa pâine caldă, îţi fierbe porumb, te lasă să mănânci câte mere, pere sau prune vrei. Mi-e dor să alerg pe fiecare deal, să beau apă rece din fântână, să mă urc în pomi, să dau mâncare la animale, să simt aerul puternic al nopţii, să văd miliarde de stele, să-mi fie teamă noaptea de gângănii, de urletul câinilor (chiar dacă lucrurile astea din urmă mă îngrozeau, acum mi-e dor de ele)... Să merg jumătate de oră până în sat, la magazin, să nu am curent ci doar lampă sau lumânări (deşi acum e curent şi la casa bunicii), să fac baie în ciupă... Bine, toate astea le-aş face în doar câteva zile, m-aş plictisi/sătura dacă s-ar prelungi. Dar mi-e dor! Mi-e dor să fiu copil şi să fac "mâncare" din pământ, apă, frunze şi flori în vasele bune ale bunicii. Mi-e dor să scald păpuşile în valea din faţa casei. Mi-e dor să stau cocoţată pe lemne şi să ascult muzică sau să joc cărţi. Mi-e dor să stau cu ai mei în bucătăria de vară până după 12 noaptea. Mi-e dor de Maramureş, mi-e dor de copilărie! Spun copilărie pentru că orice aş face, acum nu mai e ca atunci. Nu mai am păpuşi de scăldat, nu mai am reţete pentru "delicatese" din pământ şi apă, nu mai am bunică ale cărei vase să le murdăresc... Acum am rămas doar cu amintiri plăcute. Dar e şi asta ceva!