Emoţii la pătrat

Aseară am avut parte de două runde în care emoţiile mi-au năpădit întreaga fiinţă. În primul rând m-am uitat la filmul "Message in a bottle", un film impresionant. I se făcea reclamă foarte bună filmului, am văzut că e de dragoste, nu puteam să-l ratez. Însă primele câteva minute m-au plictisit, în mod surprinzător. Vai, dar ce frumos a fost până la urmă! Un decor de vis (a şi avut o calitate excelentă filmul), la malul oceanului, apusuri de soare superbe, valuri domoale, nisip fin, o iubire incredibilă, o amintire neştearsă, un sfârşit sfâşâietor... M-am ţinut tare şi am încercat să nu plâng, chiar mă miram cum de se poate aşa ceva. Dar la sfârşit, când ea citeşte ultimul mesaj din sticlă m-a dat gata, nu m-am mai putut abţine.

Astfel de filme mă fac pe mine să ţin strâns în braţe persoana de lângă mine, să închid ochii, să mulţumesc pentru ce am, să trăiesc iubirea la intensitate maximă, să mă bucur de ea, să dau şi să primesc din suflet. Să nu vă mai spun că filmul acesta a fost inspirat de un roman al lui Nichols Sparks. Cu asta cred că am spus tot!

A doua emoţie a venit la scurt după asta. Iubitul meu aştepta să înceapă Gâdea pe Antena 3. Aşa am dat peste reportajul din emisiunea "În premieră" cu cele două surori care nu s-au mai văzut de 75 de ani. Reportajul acela a avut un impact atât de intens asupra mea! Într-adevăr, povestea a fost impresionantă, întâlnirea celor două bătrânici cutremura pe oricine. Dar emoţia a fost dublată de faptul că am o relaţie foarte strânsă cu sora mea şi nu îmi puteam închipui cum e să trăiesc departe de ea. Abia am aşteptat să ajung acasă pentru a o strânge în braţe şi pentru a-i spune cât de mult o iubesc! În momentele alea mi-am dat seama că ajungi la o vârstă când te rupi oarecum de familie şi îţi faci tu propriul drum în viaţă. Iar noi două am ajuns într-un astfel de moment, curând vom porni pe drumuri diferite, nu se ştie nici când, nici cum, dar o vom face. Bineînţeles, asta nu ne va opri să fim în continuare cele mai bune prietene şi să ţinem atât de mult una la cealaltă!

Invazie

Nu ştiu câtă lume a observat dar în ultima vreme magazinele second hand au apărut ca ciupercile după ploaie. O grămadă de spaţii au rămas goale şi după puţin timp au fost deschise acolo astfel de magazine. E plin centrul de ele, ce să mai spun de cartiere. Din câte am înţeles sunt interzise în centrele oraşelor. Dar cum există totuşi? Mai mult, cum se deschid în continuare? La mine în cartier sunt vreo cinci. Chiar în faţa blocului meu a fost mult timp Regalo junior dar de curând s-a mutat pe centru, la mică distanţă de primul magazin de acest fel. Mă întrebam curioasă ce va fi în locul lui, poate mă va încânta să am respectivul magazin atât de aproape. Şi ghici ce s-a deschis? Second hand!

Să nu mă înţelegeţi greşit, nu am nimic cu aceste magazine. Aş fi ipocrită să spun că nu am cumpărat niciodată de acolo. Recunosc sincer că nu îmi face plăcere să intru în second hand-uri pentru că nu îmi place mirosul de acolo. Însă ceea ce nu înţeleg e cum de apar atât de multe. Merg ele chiar atât de bine încât să fie o afacere profitabilă? Ţin minte că acum ceva timp se deschideau sedii de bănci până într-acolo încât ajungeau să fie una lângă alta. Însă e o diferenţă mare între acestea două. Vor ajunge oare second hand-urile să fie unul lângă altul?

Leapşa nr. 3

1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Niciodată nu le îndoi. Am un semn de carte primit în clasa a IX-a de la o colegă, cu un apus de soare superb. Pe acela îl folosesc întotdeauna (dacă nu are cartea semnul ei propriu).

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă da, care a fost aceasta?

Cadou de la mine se pune? Vineri a venit comanda, "Clubul soţiilor nr.2". Abia aştept să o termin pe cea pe care o citesc acum, să o încep pe aia :)

3. Citiţi în baie?

Daaaa!

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă da, care ar fi fost aceea?

Am scris deja două şi jumătare aşa, pentru mine şi prietenii apropiaţi. "Enigma tinereţii", "Pe aripi de fluture" iar a treia încă nu are nume.

5. Care este cartea preferată?

Anna Karenina, Jurnalul lui Bridget Jones şi cele cinci din seria cumpărăturilor ("Mă dau în vânt după cumpărături", "Goana după cumpărături în New York", "La cumpărături în rochie de mireasă", "La cumpărături cu sora mea", "La cumpărături cu bebe"). Din păcate a şasea, "La cumpărături cu Minnie" n-am apucat încă să o citesc.

6. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Da, dacă mi-au plăcut mult. Cred că sunt peste 15 cărţi citite şi recitite.

7. Ce părere aţi avea despre o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Hmm, nu ştiu exact. Ideea e tentantă, aş vedea eu pe loc ce aş întreba.

8. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

De obicei surorii mele îi recomand ceea ce-mi place şi ştiu că i-ar plăcea şi ei.

9. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Titlul sau recomandările.

10. Care este locul preferat pentru lectură?

Nu am unul preferat. În pat, în cadă, pe plajă, pe tren...

11. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Depinde. De obicei îmi place să fie linişte.

12. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Da, nu mă deranjează foarte tare.

13. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Dacă ar fi după mine le-aş cumpăra pe toate care îmi plac. Dar împrumut şi de la bibiliotecă foarte des.

14. O carte este pentru mine... Cum aţi descrie o carte?

Un lucru necesar. Ceva ce îmi încântă simţurile şi îmi dezvoltă imaginaţia. Plus că îmi plac şi fizic, mă tot uit la ele în bibliotecă.

Vine o zi...

... când ţi se face dor. Eşti departe de persoana sau locul lângă care ai vrea să fii şi îţi vine să te iei şi să pleci cât mai repede într-acolo. Pe mine când mă apucă dorul, pune serios stăpânire pe mine, se agaţă de mine şi nu mai vrea să-mi dea drumul o vreme.

Îmi aduc aminte că acum câţiva ani (multicei) ţineam mult de tot la un băiat care nu era tocmai din Arad. Mergeam în acel loc cam o dată la trei luni. Uneori mi se făcea atât de dor încât simţeam că înnebunesc, recapitulam de zeci de ori momentele frumoase, deşi îmi făceam mai mult rău decât bine. Dar mă consolam cumva cu asta. Se spune că amintirea e cel mai bun loc de întâlnire; aşa era şi pentru mine.

Nu, nu mi s-a făcut dor de băiatul blond, el nu mai există de multă vreme decât ca o amintire. Am dat acest exemplu doar pentru a sublinia sentimentul acesta de dor.

Astăzi aş fi vrut să fiu la Timişoara, tânjesc după asta. Astăzi mi-e dor tare, tare!...

Vai de... fundul meu (şi nu numai)!

La sfârşitul lunii septembrie m-am dus cu un entuziasm imens la Centrul Medical Rubio, la fizioterapie. Am o cifoscolioză urâtă de vreo cinci ani, care mă tot chinuie. Am tot făcut fizioterapie şi kinetoterapie prin diferite locuri până mi s-a urât. Dar să revenim la Rubio. Am mers acolo după ce am căutat fizioterapii prin Arad. După ce m-am interesat de condiţii, preţ şi toate cele am decis să încerc, suna promiţător. Am făcut zece şedinţe cu o domnişoară drăguţă, care făcea un masaj excelent (pe muzica celor de la Eros Ramazzotti). Am fost mulţumită şi de preţ deşi până atunci am făcut gratis peste tot (însă am fost nemulţumită deci...).

Cu toate astea, după nici cinci luni, durerile au început să apară. Plus că mă supără enorm de tare coccisul, până acolo încât uneori abia stau jos. Aşa că, din întâmplare, am dat peste alt centru, alt medic.

Centrul medical Eva, un loc în care stai la coadă până simţi că nu mai poţi însă unde dai de oameni pricepuţi şi simpatici. Până să îmi vină rândul vedeam mulţi oameni mult mai în vârstă decât mine care aşteptau. Aveau cu toţii în mână fiole iar asistenta îi întreba de ceva ce se chema infiltraţii. Habar n-aveam ce e aia însă, văzând fiolele, m-am speriat. M-am încurajat singură spunându-mi că eu sunt tânără, nu îmi fac mie de pe acum injecţii, acupuncturi sau alte minuni.

Mi-a venit în sfârşit rândul, am fost consultată şiiiiiii surpriză! "O să îţi fac cinci infiltraţii" Mi-a căzut faţa. Cum adică? "Alea-s injecţii, nu?", a fost întrebarea mea. Am primit lămuriri de la asistentă şi de la doctoriţă că nu doare, "doar n-ai auzit pe nimeni ţipând pe aici". Da, înţeleg însă pe cine nu sperie ideea de injecţii în COLOANĂ?! Eu sunt speriată, mi-e foarte frică însă nu am ce face. Pentru asta m-am dus, vreau să nu mă mai doară, pentru că scolioza nu se mai vindecă.

Pe lângă acele cinci infiltraţii voi mai face fizioterapie (asta nu mă sperie, sunt chiar plăcuţi curenţii ăia ce intră în mine), kinetoterapie şi masaj (îmmmm!). Încep joia viitoare, voi merge cu sufletul la gură. A, aproape că uitasem, mai fac şi zece injecţii intramusculare şi iau două tipuri de pastile. Pfff...

Sănătate tuturor şi aveţi grijă de spatele vostru!

Spectacolul (vieţii)

Se spune că mai bine faci un lucru mai târziu decât niciodată. Cam aşa e. Numai că de multe ori omul, când face un lucru mai târziu, regretă că nu l-a făcut mai devreme şi chestia ce am spus-o mai sus rămâne un fel de consolare - unica. Eu am avut parte în ultimele trei zile de două chestii de acest gen. În primul rând, după aproape trei ani de zile studenţii anului III de la Jurnalism au decis să iasă împreună într-o seară. După trageri de timp, întrebări, oscilări, complicaţii în legătură cu rezervarea ne-am dus şi noi în Papa Joe. Şi ne-am simţit bine, câţi am fost (adică puţini). Dar ne-am dat seama că putem face şi altceva decât să mergem la cursuri sau la redacţie şi să ne sunăm în legătură cu anumite lucruri. Ceea ce ne-a dat o stare de regret a fost exact faptul că trebuia să o facem mai repede şi mai des. Acum am tot făcut planuri. Problema este că mai sunt trei luni. Dar nu e târziu!

Al doilea lucru se referă la SPECTACOL. Iza, prietena mea, vechea mea prietenă, studiază actoria la Timişoara. Examenele lor sunt date (unele) sub formă de spectacol cu public. M-a invitat în toţi ăştia trei ani. Prima dată m-a luat o răceală oribilă şi, stând în pat cu febră, m-am gândit mereu la ea, pe scenă. Apoi m-a invitat cu ceva vreme înainte, am acceptat bucuroasă dar n-am mai auzit detalii pentru că nu s-a mai ţinut cu public, sau ceva de genul ăsta. Dar acum nimic nu m-a mai împiedicat să merg. Am avut emoţii, am aşteptat cu nerăbdare ziua de sâmbătă.

Îi stă bine pe scenă. Îi stă bine în rol de japoneză, e exact ceea ce îi place ei. N-am înţeles nici jumătate din replicile ei pentru că erau în japoneză. Dar mi-a fost mai mare dragul să o aud cum vorbeşte. Iza are voce frumoasă. Iza e frumoasă. Am fost mândră de ea şi mi s-a strâns sufletul cum o vedeam de acolo de sus, din lojă.

Cum am încheiat ziua? Cu nostalgie. Cu părere de bine că am văzut-o jucând, cu părere de rău că am făcut-o atât de târziu. M-au surprins detaliile pe care bunicile ei le ştiau despre mine şi despre familia mea şi m-am bucurat ca un copil. Mi-am aminit de frumoasa noastră prietenie şi mi-am dat seama că legătura încă există şi e foarte puternică. Nu mai suntem cele mai bune prietene care se plimbau pe coridor la şcoală sau care făceau chefuri în Aradul Nou. Dar prietenia noastră are un loc sigur, acolo în suflet. Ne vedem rar dar o facem.

Deci, niciodată nu e prea târziu, nu?

O, Doamne!

Nu ştiu cum se pot schimba lucrurile atât de brusc. Azi eşti bine-mersi, le ai pe toate, n-ai nicio grijă şi mâine, pac!, se duc toate şi starea ta e în cădere.

Eu sunt, de câteva zile, într-o stare negativă. Din fericire, nu am o motiv din ăla stresant, mare şi apăsător. Sunt mai multă căcaturi strânse şi care îmi storc energia puţin câte puţin. În primul rând, cred că sunt sesiuneo-sensibilă (ştiţi, ca şi chestia aia cu meteosensibilitatea). Mai am două examene din zece şi nu ştiu să explic cât de mult îmi doresc să treacă odată. Nu m-a stresat atât de tare învăţatul (căci nu pot să spun că m-am omorât) cât telefoanele dinainte de fiecare examen, minim trei de fiecare dată, de la colegii mai puţin informaţi (ca să fiu extrem de cu bun simţ).

În plus, atmosfera din casa mea e aiurea. Cred că e vreo energie negativă pe aici (nu cred în chestiile astea dar nu ştiu să explic altfel). Cu toţii suntem obosiţi, sătuli, nervoşi, fără răbdare şi gata să explodăm.

Mă mai enervează şi frigul ăsta care totuşi dă semne că pleacă (şi bine face!). Şi cel mai tare mă enervează că niciodată nu poate veni un lucru singur ci trebuie musai să aducă după el minim un altul, ca ai ce te stresa, să ai unde te împărţi (de parcă ar fi posibil!).

Nu, de fapt, ce mai tare mă enervează că îmi vărs nervii pe cine nu trebuie.

PS: "Doamne, iartă-mă că nu mă mulţumesc cu ce am dar simţeam o nevoie acută de a-mi exprima nemulţumirile"