De ieri sunt şi eu OM (cică)

Nu că n-aş fi fost până atunci. Dar aşa mi s-a spus ieri: "În sfârşit eşti şi tu OM!". Pare cumva trist, nu? Să vă spun mai bine despre ce e vorba, să fie mai clar. După îndelungi tratative, gândiri şi răzgândiri, mi-am făcut şi eu cont pe Facebook. Da, da, asta înseamnă să fii OM. Bine, mie nu mi se pare dar nah, sunt şi eu în rândul lumii, ce crezi?

Nu mi-au plăcut niciodată reţelele de socializare. Nu pentru că nu sunt sociabilă, sunt mult şi bine dar nu pe Hi5, Facebook, Twitter şi mai ştiu eu pe unde. Mi-am făcut cont pe Facebook pentru că aveam nevoie să dau de cineva care să-mi dea lămuriri despre Master. Le-am primit, am şters contul. Simplu!

N-aveţi idee câtă lume se crucea când auzea că n-am cont. Eu n-am simţit niciodată că lumea se surpă dacă eu nu activez pe Facebook, n-am depins niciodată de existenţa mea acolo (mai puţin exemplu de mai sus). Ştiu că poţi comunica mai uşor cu persoane cu care în mod normal nu comunici, că poţi găsi pe oricine (are cont!), etc etc. Dar mai ştiu şi că mulţi pierd enorm de mult timp acolo, că deja arată cam ca şi Hi5... Nu comentez, fiecare cu ce-i place, asta e clar.

Şi totuşi, de ce mi-am făcut şi eu cont pe Facebook? Pentru că studiez şi activez în lumea comunicării şi e cam paradoxal să nu fiu şi eu pe acest site de socializare. N-am poze cu mine, cu familionul, animalul şi alte cele, ţin legătura cu cine trebuie. Atât. Exist şi eu acolo. Foarte drăguţ.

Cel mai tare din parcare

Acum câteva zile am descoperit un joculeţ care mă fascinează. Jocul e foarte simplu, fără reguli complicate sau cine ştie ce strategii. Dar e atââââât de frumos şi cu... fluturi. Trebuie să grupezi doi fluturaşi din aceeaşi specie iar atunci când aceştia se potrivesc zboară unul spre celălalt şi se unesc într-unul singur care îşi ia zborul. Fenomenal! Jocul se numeşte "Butterfly Kyodai". Eu am reuşit să ajung până în stagiul 6; de fapt l-am terminat iar apoi m-a oprit.

Vă las aici link-ul (poate vreţi să fluturiţi şi voi) şi o poză cu câteva capturi din joc.

Niciodată la fel

Într-un timp atât de scurt (mai scurt decât scriu eu aici, am cam rărit-o cu blogul în ultima vreme) s-au schimbat lucrurile. Postarea de data trecută nu mai e valabilă. A fost multă vreme dar am scris eu prea târziu despre ea. După patru luni de pauză, mi-am găsit de lucru, ceva la care nu mă gândeam sub nicio formă şi încă ceva la care visam mult şi bine. Mi-am dorit, încă din timpul facultăţii, să fiu redactor, îmi place să scriu, la ziar sau la TV, voiam mult de tot să lucrez în domeniu. Am luptat pentru asta şi, când m-am aşteptat mai puţin, am devenit redactor colaborator. Scriu pentru o publicaţie online, o chestie lejeră de tot, scriu ce şi când vreau. Ce să vreau mai mult? Vreau eu mai multe dar asta e altă placă, deocamdată mă bucur de ce am. Şi mă bucur!

În rest... hmm, agitaţie. Cam multe chestii noi în viaţa mea care mă agită. Dar încerc să mă obişnuiesc.

Sunt, de două zile, cu chef de muzică şi dans, ca atare am şi fost la dansat aseară, m-am zbânţuit iar aşa cum îmi place mie şi tare mi-a plăcut. Vă las aici melodia care îmi place muuuuult în ultima vreme şi care a contribuit tare, tare la cheful meu de dans. Şi vă mai spun şi un secret: Mohombi ăsta e... fenomenal, pur şi simplu. Mi-a plăcut la prima vedere, la Bumpy Ride, mi-a plăcut la Coconut Tree, îmi place şi în piesa nouă (asta de jos). Iar în combinaţie cu Pitbull... Pfff, nu mai zic nimic :))

Îmi stă timpul pe umeri

Toată lumea se plânge de lipsă de timp. Eu, în perioada asta din viaţa mea, în cea mai mare parte, mă plâng de prea mult timp. Lipsa serviciului îşi spune (îşi urlă, mai bine zis!) cuvântul chiar dacă n-am crezut vreodată că voi ajunge să spun aşa ceva. Cele trei zile de master nu-mi sunt suficiente.

Ideea e că, chiar dacă am timp, eu tot în grabă sunt mereu. Veşnic sunt pe fugă, veşnic cu ochii pe ceas, pe telefon, să fiu sigură că mă încadrez. În ce? Am înţeles atunci când chiar merg undeva, când mă grăbesc să prind tramvaiul spre Universitate, sau trenul, sau mai ştiu eu ce. Dar eu mă grăbesc şi atunci când nu trebuie. Am ceva de rezolvat prin oraş în zilele când sunt în Arad şi n-am altă treabă? Rezolv ce am de rezolvat ca o disperată şi ajung înapoi acasă în timp record. Să ce? Am o zi întreagă la dispoziţie să fac tot ceea ce vreau să fac (sau nu vreau).

Nu ştiu de când am început să fiu aşa. Dar nu-mi place. Vreau şi eu să merg o dată pe stradă, liniştită, să intru în cinci magazine în drum spre casă, să mă opresc să beau o cafea cu o prietenă şi să nu mă mai intereseze la ce oră ajung acasă. Am impresia că am ajuns să am prea plănuit totul, să ştiu sigur că luni nu fac nimic că nah, început de săptămână (sau din contră, mă duc să rezolv aia, să aplic acolo, etc etc), că marţi ies cu X, că miercuri fac aia şi aia iar joi plec în Timişoara şi de acolo până sâmbătă când vin ştiu cam tot ce fac.

Nu vreau lipsă de timp. Mi se plâng persoane apropiate de treaba asta şi e teribil doar să auzi, da'păi să fii în situaţia asta. Ştiu că voi ajunge să plâng după momentele astea, sunt sigură că va veni cândva vremea aia, mai devreme sau mai târziu. Dar acum vreau să nu mă mai grăbesc mereu şi mereu, şi să-mi ştiu preţui mai bine timpul!

Râs cu plâns

Eu nu ştiu dacă am fost vreodată în viaţa mea atât de dezamăgită de ceea ce văd în jurul meu. Nimic nu pare să fucţioneze aşa cum trebuie, sau cât de cât bine. Se întâmplă tot mai multe lucruri la care nu te aştepţi, tot mai multe mizerii şi măgării umane (sau inumane). Servicii, educaţie, rude, prieteni, peste tot dai de aceleaşi lucruri. Mă mir la fiecare pas de ceea ce văd şi mă întristez tot mai tare, până la depresie uneori. Dar am noroc totuşi că am câteva persoane lângă mine care mă ajută să mă ridic atunci când simt că alunec.

Fără a mai da alte detalii despre subiectul ăsta vreau să schimb nota şi să vă arăt un clipuleţ la care am râs cu lacrimi, supeeeeeeb! Îl ador pe bebe ăsta atunci când dă din picioruşul drept sau atunci când cade şi nu se dă bătut. Probabil l-aţi mai văzut dar eu îl vreau aici, pe blogul meu, să râd de fiecare dată când îl văd. Voila!

Leapsa nr. 8 (de la Dee)

In primul rand vreau sa precizez faptul ca scriu fara voia mea fara diacritice pentru ca pe laptop inca nu mi-am rezolva aceasta problema si deocamdata doar aici am acces ;))

Buuuun! Dee (Love for books) mi-a dat o leapsa asa ca am sa o onorez.

1. Iti zic in vreun fel?
Da, Fluturas ;;)

2. Cum ne-am cunoscut?
Pe blog.

3. Vorbim des?
Din cand in cand si doar prin comentarii.

4. Suntem prieteni?
Prietene de blogareala :))

5. Numele tau din tau din telefonul meu?
Nu ne avem numerele de telefon.

6. Petreci timpul cu mine?
Repet, doar pe blog, prin comentarii.

7. Vrei sa vorbim mai des?
Da, mi-esti simpatica!

8. Vrei sa te imbratisez?
:)) >:D<

9. Ce suntem noi?
Doua persoane carora pe place sa scrie pe blog si sa citeasca alte bloguri.

10. Am incredere in tine?
Nu cred ca poti avea incredere intr-o persoana pe care o stii atat de putin.

11. Esti important pentru mine?
Nu stiu.

12. Te iubesc?
;)) Nu.

13. Te gandesti la mine?
Da, cand iti citesc postarile sau comentariile.

14. Adevarul este ca...
E cea mai ciudata leapsa pe care am facut-o :))

15. Cea mai buna trasatura?
N-am de unde sa o stiu dar ti-am zis, mi-esti tare draga!

16. Crezi ca trebuie sa dai asta si celorlalti?
Sincer... nu. Dar daca vrea cineva, o poate lua.

Minuni de-a gata II

Dacă tot sunt la subiectul ăsta, am să adaug pe listă o altă minune adevărată care îmi încântă simţurile şi îmi face sufletul să vibreze: apusul soarelui. Foarte multă lume preferă răsăritul, începutul unei zile. Mie îmi place sfârşitul zilei, atunci când razele soarelui dispar făcând loc unei mase imense, portocalii ce dă cerului, pe rând, culori impresionante.

Ador apusul. Ador când încă nu e întuneric, cerul e doar albastru închis şi portocaliu, când adie vântul şi se simte deja puţin din răcoarea nopţii. Totul pare mai curat, mai liniştit şi mai relaxat în acel moment.

Am în minte imaginea unui câmp imens, un lan de floarea-soarelui şi apusul în fundal. Sau, şi mai superb, o plajă pustie, sunetul şi mirosul mării şi soarele alunecând în adâncuri. Absolut fenomenal!

Voi ce preferaţi?