Ce înseamnă un prieten bun?

Prietenii adevăraţi sunt greu de găsit. Şi de păstrat. Dar atunci când îi ai, te poţi considera norocos. Eu am avut noroc să am o relaţie de prietenie excelentă chiar cu sora mea. Mai rar găseşti aşa o relaţie. Ţinem enorm una la alta, vorbim până nu mai putem (şi de obicei putem!), ne ştim mai toate secretele şi ne sfătuim cum ştim noi mai bine (de obicei ea e responsabilă cu treaba asta). De multe ori reuşim să obţinem un fel de telepatie sau gând la gând, cum se spune. De exemplu, când stă prea mult la lucru şi abia aştept să ajungă acasă îi mai trimit câte un mesaj în care îi spun "hai acasăăăă!" şi mă sună şocată, ea fiind pe drum pentru că a ieşit mai repede. Şi ăsta e cel mai banal exemplu. Chiar dacă petrecem mult timp împreună (în ultima vreme tot mai puţin, din păcate), tot ne e dor una de alta când eu merg în Timi, chiar dacă numai pentru 3 zile. Nimeni din lume nu mă cunoaşte aşa de bine cum mă cunoaşte ea. Şi reciproca e valabilă.

Pe lângă sora mea, am şi o best friend. Ne cunoaştem de şapte ani, pe când am nimerit în aceeaşi clasă la liceu şi suntem prietene tot de pe atunci. La început am fost doar prietene, ne înţelegeam bine. Sincer nu ştiu cum am ajuns să ne apropiem atât de mult dar la un moment dat ne-am trezit extrem de apropiate. Sfârşitul clasei a 12-a nu a fost o problemă pentru noi, am fost chiar şi mai bune prietene după liceu. 

Ok, am stabilit că avem best friends. Dar cum sunt cu adevărat cei mai buni prieteni? E mai bun un prieten care te aprobă mereu şi îţi spune ceea ce vrei să auzi sau unul care e sincer şi te ceartă atunci când nu procedezi bine? Cu siguranţă a doua variantă e cea reală. Mie asta îmi place la fetele mele. Mă ceartă fără nicio problemă şi îmi deschid ochii atunci când tind să îi închid. Şi în relaţia asta am învăţat să fac şi eu la fel, să nu le lăudăm doar pe ele :)) Şi-mi mai place la ele că mă ascultă tot timpul, chiar dacă tind să vorbesc prea mult şi uneori, când sunt prinsă într-o chestie insist enorm cu ea. Şi că nu se supără niciodată, chiar dacă devin enervantă.

E mare lucru să ai un prieten adevărat. Dacă ai doi e şi mai bine. Şi când mai ai şi un iubit care să-ţi fie şi prieten în acelaşi timp... nici nu mai am cuvinte!

Tu unde-ți verși frustrările?

Pentru că sunt într-o perioadă în care am oareșce piticei pe creier (sau pe suflet?) hai să vorbesc despre ceva ce se leagă cu stările astea mirifice ale mele. Nu e niciun secret faptul că fiecare reacționăm diferit în anumite situații. Unii simt nevoia să strige în gura mare ce au pățit, să lupte până la capăt pentru a li se face dreptate sau măcar pentru a-și vărsa supărările. Alții se simt mai bine dacă țin totul în ei, nu se exteriorizează sau o fac discret, dacă tot o fac.

Ei bine, fiecare avem momente în care simțim nevoia să ne vărsăm pe undeva frustrările. Dar unde și când o facem? Pe unde și când ne apucă? Vărsăm pe loc tot ce ne supără, chiar în momentul în care supărarea e ”caldă” și de cele mai multe ori spunem mai multe decât ar trebui să spunem în mod normal? Sau stăm puțin și ne gândim, socotim, cântărim și abia apoi picurăm din frustrări ori supărări?

Nu știu. Am observat că se poartă ca mai nou să îți verși frustrările pe Facebook. Asta e, în opinia mea, cea mai penibilă situație. Adică stai puțin, poate că eu sau alții din lista ta de prieteni nu suntem curioși de frustrările tale. Dacă ai ceva cu cineva, scrie-i persoanei respective, în cel mai bun caz. Dar eu cred că celor care fac asta le lipsește curajul. Sau nu, nu știu exact.

Unde și cum îmi vărs eu frustrările? Nu știu sigur. Uneori aici, pe blog (deși evit de cele mai multe ori să o fac). Alteori în gând, să le aud doar eu. Și mă ajută al naibii de mult, simt că problema e pe jumătate rezolvată dacă expun toate variantele posibile. Alteori sora mea are ”norocul” ăsta, să fie prezentă și să mă confesez ei. Sau prietena mea cea mai bună. Sau ambele, norocoasele! Cert e că n-o fac niciodată pe Facebook, în public sau în așa fel încât să rănesc pe cineva în mod intenționat.

În acest moment, de exemplu, sunt extrem de frustrată din cauza unui nenorocit de telefon. Nu știu care, unul. Vreau unul nou, VREAU! Nu m-am gândit că achiziționarea unuia e o treabă atât de complicată. Până acum am știut ce vreau și fix telefonu ală l-am luat. Dar acuma trebuie să fie o mie și una de variante, una mai tentantă ca alta. Vreau ceva frumos, vreau ceva nu foarte scump (nu sunt genul de om care să dea nu știu câte milioane pe un telefon, nu mai mult de cinci, în orice caz). E o operațiune dificilă dar nu mă las! AM ZIS!

Destin sau liber-arbitru?

Cartea pe care o citesc eu acum m-a cam pus pe gânduri cu o chestie. Aşa cum am spus şi în titlu: există destin sau liber-arbitru? Înainte de a intra în pâine, cum se spune, am să spun pe scurt despre carte. În "Flashforward" (recomand şi serialul, pe care eu l-am văzut mai demult, însă recomand şi cartea pentru că, la fel ca de fiecare dată!, e cam diferită) o echipă de fizicieni din Geneva plănuiesc un mare experiment însă rezultatul e total diferit de ceea ce aşteptau: pentru 2 minute orice om de pe planetă a leşinat şi a văzut ce se va întâmpla în viaţa lui peste exact 21 de ani. Lucrul ăsta a provocat mii de dezastre, din cauza leşinului s-au prăbuşit avioane, au murit oameni în operaţii şi alte astfel de cazuri. După acest moment, lumea a cam luat-o razna pentru că fiecare voia să ştie dacă viziunile sunt adevărate, ce anume a provocat acest lucru şi o grămadă de alte întrebări.

Cea mai importantă întrebare care se pune este dacă viziunile chiar se vor adeveri, dacă există un destin scris pentru fiecare. Adică, dacă în viziune tu apăreai în India, poţi evita să se adeverească lucrul ăsta; pur şi simplu nu mergi în India peste 21 de ani. Ăsta e liberul-arbitru. Dar dacă intervine ceva ce te obligă să mergi acolo? Destin?

Iată două replici din carte care mi-au plăcut:

-Dacă totul e deja stabilit, ce rost are să mergem mai departe?

-Ce rost are să citeşti un roman al cărui sfârşit a fost deja scris?

Eu întotdeauna am crezut că există un destin pentru fiecare om. Şi cred în continuare. Cred în soartă, cred că orice ni se întâmplă ne-a fost scris. Mă rog, aproape orice. Cred şi în liber-arbitru, doar de aia avem minte, să alegem ceea ce considerăm că e cel mai potrivit drum pentru noi. Însă avem variante şi e ceva scris pentru noi în fiecare dintre ele.

Dacă tot am ajuns la această discuţie, am să mai spun şi că eu nu suport să fiu pusă în situaţia de a alege între două (cel puţin) variante. Am fost pusă, ca orice om, în situaţii de acest gen, unele mai serioase, altele mai puţin, altele extrem de serioase. Dar îmi place să cred că am luat de fiecare decizia cea mai bună pentru mine şi, de ce nu?, şi pentru cei implicaţi.

Voi credeţi în destin?

Schimbări, schimbări...

Se spune că oamenii îşi fac schimbări de look atunci când trec prin perioade mai grele sau chestii de genul ăsta. Eu când m-am vopsit blondă şaten foarte deschis n-am trecut prin nicio perioadă. Aşa mi-a venit, pur şi simplu. Voiam de mult să experimentez lucrul ăsta şi m-am decis aşa, hop-ţup. 

Daaar... au trecut aproape şase luni de atunci şi m-am vopsit iar şaten, aproape de culoarea mea naturală. De ce? Mi-era dor. Mi-a plăcut şi blondul dar acum parcă mai mult îmi place şatenul. Mie îmi creşte părul foarte repede şi nu suportam să se vadă rădăcinile închise, mă enervam că trebuia să mă vopsesc deeees. 

Bun, dacă am stabilit care culoare o prefer hai să vă spun o altă chestie ce-mi trece prin cap. Vreau să mă tund. Scurt. Mie mi-a plăcut tot timpul părul lung, îl am şi acum lung. Mi-a venit aşa, de la o vreme, o poftă teribilă să tund cam 15-20 cm din el, poate şi mai mult. Ideea e că ştiu sigur că după câteva zile o să vreau la loc părul lung. Dar, cum zicea sister, o viaţă am! Plus că, repet, îmi creşte repede părul.

Mă rog, nu ştiu ce voi face până la urmă. În mod cert o să fie o decizie de moment, fără prea mult cugetat :))

Ultimele patru

Hristos a înviat! Sper că Paştele vostru a fost unul liniştit, cu un Iepuraş darnic şi mâncare multă şi bună :) Eu am avut parte de cel mai frumos Paşte din ultimii ani, am primit cadouri frumoase şi am mâncat mult. Perfect!

"Ultimele patru" se referă la ultimele patru cărţi pe care le-am citit. Toate le recomand cu căldură pentru că mi-au plăcut mult, mult de tot. Am să le iau pe rând.

1. "Recviem pentru voce si pian", de Chase J. Hadley. Cartea asta o are sora mea în bibliotecă de vreo şase-şapte ani. Nu m-a atras niciodată şi n-am idee de ce. Dar pentru că nu mai aveam ce citi, la bibliotecă nu aveam chef să merg, am luat-o. Şi nu mi-a venit să cred cât de interesantă e. Încredere, ambiţie, curaj, ipocrizie... toate acestea în jurul unei crime. O poveste care te prinde şi te face să citeşti tot mai mult pentru a afla finalul, pentru care pot exista zeci de variante.2. "Mă numesc Salma", de Fadia Faqir. Cartea asta m-a fermecat de-a dreptul. Mi-am descoperit o latură interesată de lumea orientală, încă de la "Dulciuri amare". Aici este vorba despre o tânără care s-a îndrăgostit şi s-a lăsat sedusă de un bărbat, în ciuda regulilor extreme din ţara ei. Când a rămas însărcinată a fost trimisă la închisoare pentru ca tatăl ori fratele să nu o împuşte pentru păcatul ei şi pentru ruşinea adusă familiei. Acolo a născut o fetiţă care i-a fost luată înainte de a o privi pentru prima oară şi înainte de a o strânge la piept. A fost apoi salvată şi trimisă în Marea Britanie, sub o altă identitate, cu care nu s-a obişnuit deloc. Toată viaţa ei de aici înainte a fost o luptă cu noutatea şi cu dorul pentru un copil nevăzut. În final, după ce s-a căsătorit cu un european, s-a întors acasă unde a aflat că fiica ei a fost ucisă de fratele ei. Aceeaşi soartă a avut-o şi ea, în primele minute ale reîntoarcerii ei.
3. "Anotimpul fructelor de mango", de Amulya Malladi. Prima dată când am văzut-o pe raft m-a atras culoarea copertei: potrocaliu. Apoi poza: un mango (iami iami) ţinut în palme, pe fundalul unei rochii roşu-corai. Apoi titlul. Apoi mica descriere pe care n-am apucat să o citesc în întregime pentru că m-a fermecat. O poveste indiană, tradiţii absurde care mă atrag doar pentru comparaţii, descrieri superbe ale lumii indiene. Prya se întoarce în India după şapte ani de trai în America, ani care au depărtat-o de tradiţii şi de familie. Motivul întoarcerii este anunţarea familiei despre logodna ei cu un american negru. Nici după jumătate din carte Prya nu are curaj să le mărturisească iar când o face suferă enorm. Pentru că familia nu poate concepe un astfel de comportament. Pentru un final fericit, aceştia cedează în cele din urmă pentru fericirea fiicei lor, fără a avea însă încredere într-o căsnicie fericită între o indiancă şi un american.

4. "Nopţi în Rodanthe", de Nicholas Sparks. Omul ăsta e un romantic incurabil, toate romanele lui sunt absolut superbe iar ecranizările pe măsură. La fel e şi acest roman uşor de citit şi impresionant. Nu vă spun mai multe, poate doar că are un final cam trist, deşi cam aşa e la toate romanele lui. Mi-am scos şi eu filmul, abia aştept să îl văd.

Dragă Andreea,

Îţi scriem pentru a-ţi reaminti că suntem lângă tine mereu. Chiar dacă primăvara e cam încăpăţânată anul ăsta, noi ne continuăm zborul blând pe lângă tine. N-am uitat că ne iubeşti şi nici n-o vom face vreodată. Iar sentimentul e reciproc.

Simţim şi noi ceea ce simţi tu, în orice situaţie şi ne camuflăm în funcţie de starea ta. Simţim când eşti fericită şi suntem şi noi potrocalii. Simţim când eşti tristă şi suntem şi noi gri. Simţim când eşti emoţionată şi suntem şi noi galbeni. Simţim când îţi manifeşti iubirea şi suntem şi noi roşii. Simţim când eşti calmă şi suntem şi noi albaştrii. Simţim când eşti plină de energie şi suntem şi noi verzi. Se mai întâmplă să ne colorăm fiecare în altă culoare, formând un curcubeu în jurul tău. Dar asta se întâmplă din vina ta, draga noastră, pentru că în sufletul tău se amestecă prea multe sentimente. Uneori ne conformăm, ne place şi nouă. Dar se întâmplă uneori să considerăm că nu îţi face bine şi batem tare-tare din aripi, să te scuturăm puţin şi să-ţi revii.

În final, vrem să-ţi mulţumim pentru dragostea şi aprecierea pe care ne-o porţi. Îţi promitem că ne vom pune împreună toată puterea noastră şi vom face să fii mereu înconjurată de noi, fluturii tăi dragi.

PS1: Suntem mândrii că încă putem să ne facem dansul în stomacul tău, după atâţia ani!
PS2: Transmite-i surorii tale că o placem şi pe ea, chiar dacă se mai uită din când în când urât la fraţii noştri necuvântătări din camera ta. Spune-i şi că ne dorim şi noi, la fel ca tine, să mai adaugi tot mai mulţi.

Ne închidem apripile în jurul tău,
îmbrăţişându-te cu drag,
FLUTURII TĂI!

Colecţii şi amintiri

Când eram eu mică exista o modă: colecţiile. Cred că mai mult de jumătate din populaţia feminină a şcolii generale colecţiona şerveţele. Şi asta se întâmpla cam în orice şcoală, nu doar la cea la care am învăţat eu. Vederi, timbre, casete, poze cu artişti... tot felul de minuni.

Iată ce colecţionam eu în tinereţea mea ;)) :

1. Şerveţele. Am intrat şi eu în rând cu lumea şi am dat startul unei colecţii de şerveţele prin anul 2000. Colecţia încă există iar obiceiul de asemenea. Vă daţi seama că nu mai am aceeaşi pasiune dar tot strâng şerveţelele pe care ştiu că nu le am. Se strâng câteva tenculeţe în sertarul de la birou şi când sunt prea multe iar sister începe să se crizeze că tot peste ele dă, le mut frumos în cutie. Numărul lor? Am sărit deja de 700. Nici mie nu-mi vine să cred. Aş putea susţine două nunţi mari cu şerveţelele mele :)) Habar n-am cât o să le mai ţin, dacă o să le duc cu mine când m-oi muta la casa mea sau le voi privi peste vreo 20 de ani împreună cu copiii mei (poate le las moştenire). Dar chiar sunt frumoase şi mami îmi tot aduce din când în când. Aşa că merg mai departe cu colecţia.

2. Timbre. N-a ieşit cine ştie ce din colecţia asta, nici nu prea ştiu de ce m-am apucat de ea. Am strâns şi eu câteva exemplare şi le-am lipit într-un caiet. Ruşine mie, nici măcar nu prea ştiu unde e...

3. Pixuri. Auăleu, azi am primit de la iubitul meu două pixuri faine-faine şi mi-am amintit că aveam într-o borsetă vreo 50 de pixuri de toate soiurile. Am renunţat la ele când dădeau pe afară şi ocupau prea mult loc. Am ţinut doar câteva, cele mai valoroase din punct de vedere sentimental (atât cât de sentimental poate fi un pix).

4. Poze cu artişti. Asta cred că e dinainte de şerveţele. Lipeam pe caiete întregi poze decupate din reviste ori ziare cu tot soiul de vedete. Era o adevărată pasiune. Andre' şi Eminem au ţinut primele locuri ;))

5. Fluturi. Pe asta am început-o mai târziu puţin, nu ştiu exact de când. Şi încă există. Prin cameră (vreo 70, spre oroarea aceleiaşi sister), bijuterii, accesorii, pe haine, peste toooooot :x :x


Voi ce colecţionaţi?