I said yes!

Iată că după doi ani a venit şi rândul meu să spun da. Daaa, am spus DAAA! Dumnezeule, mă măăăriiit! Îmi spun cuvintele astea de două zile încontinuu, parcă să mă obişnuiesc cu ideea, să ştiu sigur că e adevărat.

Am avut parte de o cerere surpriză, de o cerere de poveste. Nici nu mă aşteptam la altceva de la iubitul logodnicul meu. Vă mai spuneam eu că e maxim de ingenios şi că adoră să îmi facă surprize. La fel a fost şi de data asta.

Am visat mereu la o cerere ieşită din comun, ceva frumos şi romantic şi superb. Şi chiar am avut parte de ea. Cererea a venit când îmi doream foarte mult să ne căsătorim; visam de ceva vreme la nuntă, la săli, la rochie, la decoraţii, la muzică şi la tot pachetul.

Acum vreo două săptămâni mi-a propus să îmi primesc cadoul de ziua mea cu o zi înainte, in 24 iulie. Din două motive: unul pentru că în 25, chiar de ziua mea, aveam o nuntă şi ar fi fost agitaţie şi bla bla. Şi al doilea motiv era urmatorul...

Era opt fără cinci minute seara când am ajuns la firma la care lucrează el (şi la care am lucrat şi eu până acum 10 luni, firma în care ne-am întâlnit). Îl aşteptam să iasă şi să îmi de-a cadoul de ziua mea. Nu ştiam de ce dar aveam emoţii. La fix a coborât şi am mers împreună spre staţia de tramvai. Era îmbrăcat mai frumos decât de obicei şi l-am întrebat cum de. A zis că e ziua mea :) Când am ajuns în staţie l-am întrebat dacă luăm tramvaiul şi a spus că nu, că îmi primesc cadoul. Acum doi ani, în 24 iulie, când am ieşit de la lucru m-a condus în staţia aceea şi mi-a dat primul cadou de ziua mea - un lant de argint cu medalion fluture. Şi mi-a mărturisit că mă place şi să ar vrea să avem o relaţie. De aceea mă chemase acolo vineri, să facem un fel de reconstituire.

M-a rugat să închid ochii, apoi să mă întorc cu spatele la el şi să am ochii închişi. Mi-era ruşine să mă vadă lumea aşa dar i-am făcut pe plac. A scotocit în geantă şi apoi s-a apropiat de mine, m-a luat în braţe şi m-a întrebat "deci ce a fost acum doi ani exact în locul ăsta?". I-am răspuns că acolo mi-am primit primul cadou şi că atunci mi-a spus că îi place de mine. Şi mă întrebam în sinea mea de ce tremură aşa. Atunci mi-a spus "Ei bine, acum vreau să îţi spun că îmi place de tine şi că vreau să fiu alături de tine toată viaţa", m-a întors, s-a aşezat în genunchi, a scos cutiuţa şi m-a întrebat, cu lacrimi în ochi, "vrei să fii soţia mea?". 

Reacţia mea a fost una ciudată. Nu îmi venea să cred, eram şocată în cel mai plăcut mod. Mi-am dus mâinile la gură, am început să lăcrimez şi nu puteam să spun nimic. M-a privit mirat şi m-a întrebat dacă nu îi răspund. Am spus un da chiţăit, mi-a pus cel mai superb inel din lume pe deget şi ne-am strâns în braţe plângând. Apoi m-a pus să mă uit undeva în dreapta şi mi-a zis "Ştiu că e ora opt şi e lumină dar ţi-ai dorit artificii". Da, chiar aveam două artificii, abia le-am văzut dar le-am avut!

Abia după câteva minute am început să ţopăi - aştepta reacţia asta. Nu ştiu dacă ne-a văzut cineva, eram prea emoţionată. Ne-am mai sărutat şi îmbrăţişat puţin şi apoi am mers la locul cu artificiile, unde era sora mea, complicea lui.

Aşa arată fericirea. O simt prin toţi porii. Nu ştiu să o exprim. Dar o port în suflet şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat să am parte de atât de multă împlinire. Îmi doresc din suflet să organizăm o nuntă frumoasă şi să avem o viaţă de poveste, aşa cum au fost cei doi ani de relaţie.

Urmează o serie de postări despre nuntă, despre pregătiri, iaaaaai, abia aştept!

Pe cântar

Toată copilăria şi adolescenţa am fost o fată slabă. Când eram mică, ai mei îmi spuneau că am două beţe în loc de picioare. Nu am avut niciodată vreo problemă cu asta. Nu îmi doream să fiu altfel, preferăm să fiu aşa de o mie de ori.

Însă de vreun an am început să pun kilograme. Nu am avut niciodată mai mult de 45 de kg, maxim 46. După o operaţie la ovar şi 3 luni de tratament cu injecţii cu hormoni a început totul. Nu am mâncat nici mai mult nici mai puţin. Pur şi simplu hormonii şi-au făcut treaba prin toate colţurile corpului meu, nu doar să repare ovarul.

Acum am 50 de kg, 51 dacă sunt super sătulă. A fost un şoc pentru mine. Nu am avut niciodată mâini atât de groase (în condiţiile în caremâna mea era alcătuită din os şi piele), picioare atât de groase, fund atât de bombat, nu mi s-a văzut niciodată stop de celulita. 

Nu sunt grasă. Atât doar că nu eram obişnuită. Nu pot să spun că fac o drama din asta dar nici foarte fericită nu sunt. Toată lumea îmispune că arăt mai bine aşa, că am forme mai accentuate. Eu aş preferă să am picioarele subţiri şi burtă mai plată, sincer.

Ce fac? Nimic special. Voiam să merg la sală dar nu e de mine. Mă ţin de sport maxim o săptămână apoi fac pauză trei şi apoi iar îmi aduc aminte că ar fi cazul să fac mişcare. Nu m-am omorât niciodată după sport. Dar voi merge, e musai :)

Iar alimentaţia... Nu am ţinut în viaţa mea o cură de slăbire. Sunt pofticioasă şi mâncăcioasă şi aşa am fost mereu. Am mâncat oricând, orice, la orice oră. Puteam să mănânc un măr sau o shaorma la ora 1 noaptea că era tot aia. Pot şi acum. Doar că încerc să nu o fac. Îmi place să mănânc din când în când fast food, la fel şi chipsuri. Şi când iubitul vine la mine cu o punguţă cu bunătăţi şi un zâmbet câtcasa, cum aş putea să refuz?

Mi-am cumpărat cântar şi urc pe el de cel puţin 3 ori pe zi. Văd că nu pun mai mult, mă menţin la 50, maxim 51 de kg dar mă sperie gândulde a trece peste, de a pierde controlul. Am noroc cu sora mea şi cu iubitul meu care îmi aduc aminte mereu că nu sunt grasă şi să termin cu prostiile :))

Cumpărături online2: pantofii fluturi

Mi-am făcut în sfârşit timp să scriu despre minunaţii mei pantofi. Cu fluturi. Din China. Cu emoţii. După vreo două săptămâni şi câteva zile am primit avizul în poştă. Avem nişte emoţii când m-am dus după ei! Dacă nu mi dă (din cine ştie ce motive)? Dacă sunt mari? Dacă sunt mici? Dacă nu arată ca în poze? Dacă sunt dezlipiţi? Mă rog, întrebări logice atunci când comanzi ceva ce nu ai văzut şi mai vine şi de la capătul lumii.

Dar totul a fost în regulă. Îmi venea să îi probez acolo, la poştă (că m-au pus să deschid coletul în faţa lor, să nu cumva să fi comandat ştiu eu ce arme chinezeşti). Concluzia este că pantofii sunt foarte, foarte... foarte frumoşi! Arată extrem de bine (chiar ca în poze), mărimea e perfectă, calitatea e surprinzător de bună. Singura surpriză pe care am avut e faptul că sunt foarte înalţi. Iniţial oscilam între tocul de 11.5 cm sau cel de 8.5 cm dar în cele din urmă am optat pentru cel mai mic, să mă şi pot deplasa cu ei. Dar tocul are 11.5 cm - sunt eleganţi tare dar e subţire tocul şi nah, e greu de umblat cu ei :))))

Aşadar, nu regret nicio clipă că mi-am comandat cei mai frumoşi pantofi cu fluturi (şi portocalii!). Îmi plac la nebunie şi abia aştept să fie 25 iulie să merg la nuntă să îi port (fix de ziua mea)!

În total dezacord!

Astăzi m-am confruntat, pentru a nu știu câta oară, cu o situație care nu-mi place deloc. Nu îmi place să mă contrazic cu persoane care nu gândesc nici măcar câteva la sută ca mine. Simt că îmi pierd timpul, asta în primul rând. Și aș putea să mai adaug vreo câteva motive, dacă ar conta.

Iubitul meu adoră să îmi facă surprize, să îmi facă tot felul de cadouri. De la foarte mici, la foarte mari. Cu sau fără motiv. Acest lucru se întâmpla încă de pe vremea când nu eram împreună, ci doar prieteni foarte buni. La început am fost flatată... ba nu, sunt flatată și acum, absolut de fiecare dată. Însă la început eram și mai surprinsă, poate pentru că nu eram obișnuită. Și, ca orice îndrăgostit, credeam că așa e la început. Însă începutul nostru continuă și după 2 ani. Primesc flori cu sau fără ocazie. Mă trezesc cu un inel nou când mă aștept mai puțin, la scurt timp după ce am mai primit unu. Văd o rochie frumoasă pe care nu îmi dau seama că am admirat-o foarte tare și o primesc a doua zi.

Și acum să ajung la motivul postării. Iubitul meu, când e de după-masă la serviciu și are drum prin centru sau dacă pur și simplu așa are chef, mă vizitează 5 minute la lucru. Și, în 80% din vizite îmi aduce câte ceva. Ceva de ronțăit sau flori. Și când se întâmplă să fie colegii mei prin birou se crează discuții - împărțite. Lumea crede că trăiesc într-o bulă de fericire și că, mai devreme sau mai târziu bula asta se va sparge. Cândva și eu credeam așa ceva. Mi-era imposibil să cred că fericirea aia de la început și starea aia de plutire se poate păstra mai mult de câteva luni. Însă până nu ajungi să trăiești așa ceva nu ai cum să crezi. Nu am relația perfectă, poate că nici nu există așa ceva. Dar fac parte din oamenii aceia pe chipul cărora se citește împlinirea și iubirea (și pentru asta îi mulțumesc lui Dumnezeu neîncetat!).

Unul dintre colegii mei mă ia la mișto de fiecare dată. Azi, când am apărut cu un buchețel de flori și-a început discursul. Pe scurt, mi-a spus că sunt cu capul în nori acum și că, atunci când mă voi lovi cu capul de zid va fi mai rău și că atuuuuunci îi voi da dreptate și vom mai vorbiiiii noooooiiiii. Că și el a trecut prin faza asta și știe că mai e puțin și se va încheia perioada asta frumoasă și bla bla bla. Două lucruri vreau să spun (pot mai multe dar astea îs cele mai importante):

1. Nu pot să iau ca pe un sfat înțelept (mai ales exprimat în modul ăsta) de la un bărbat pe care l-am auzit vorbind de nevasta lui de maxim 5 ori în 8 luni (și atunci spunându-i ”a mea”, nu ”soția mea” sau ”nevastă-mea” sau pur și simplu pe nume, nici măcar nu știu cum o cheamă) și pe care l-am surprins cu mâinile încolăcite pe fundul tipei de la vânzări (măritată și asta de câteva luni). Pur și simplu tot ce-mi zic astfel de oameni îmi intră pe o ureche și îmi iese pe cealaltă.

2. Sunt conștientă de faptul că rozul nu poate fi roz mereu. Cândva credeam și eu că sunt pe un nor de puf de pe care o să cobor la un moment dat și că surprizele și atențiile se vor rări cu timpul. Însă acum știu că asta e realitatea noastră, a mea și a lui, că așa e construită relația noastră, că așa suntem noi. Și până la urmă, așa cum i-am spus și domnului Știe-Tot, de ce să nu mă bucur acum de momentele astea? Când apare în ușă de ziua mea cu baloane cu fluturi cu heliu să-mi spun ”Ahh ce fain, dar peste cinci ani oricum nu mai primesc așa surprize” sau să savurez momentul? De fiecare dată când vine cu flori sau iaurt cu kiwi sau Barni sau un medalion cu fluturi sau un inel cu pietre sau o rochie de botez sau un parfum sau o carte sau meniu crispy cu sos de usturoi sau ojă galben fosforescent să îmi spun că mai târziu nu voi mai primi așa ceva decât de ziua mea, de Crăciun și de 8 Martie? 

Hmmm... cred că îi destul de clar :)

Cumpăraturi online

Mă declar vinovată. Îmi place să fac cumpărături online. Habar nu am de ce, de unde și până unde. Dar ador sa pierd vremea pe site-uri si să caut tot feluri. Ador să comand cărți de pe net (noi sau vechi), produse cosmetice, cadouri...

Problema e că nu întotdeauna iese treaba. Adică trebuie să ai puțină grijă cu chestia asta. E în regulă să comanzi de pe site-uri cunoscute însă există situații în care shoppingul online dă bătăi de cap. Tocmai asta e și chestia ciudată în plăcerea asta a mea: faptul că de cele mai multe ori iau țeapă și tot îmi vine să comand. 

Descoperisem la un moment dat un site cu DE TOATE, din China, care mă fascina de-a dreptul. Produsele nu sunt de cea mai bună calitate (China am spus, da?) însă prețurile atrăgeau tare tare. Am comandat de două ori de acolo, de fiecare dată am strâns câteva fete să fim mai multe pentru a fi comanda mai mare. Însă după a doua comandă am realizat că ”afacerea” nu e tocmai cea mai profitabilă din lume. Pe lângă faptul că stăteam o lună după produse, mai aveam treabă și cu vama, cu declararea produselor, plătit vamă, etc. Până la urmă ajungeam tot la prețul la care găseam produsele de același gen din țară/oraș/cartier.

Acum iar m-a prins o febra. Una cu multe grade, având în vedere complicația ”suferită”.Tot un site din China, ceva mai mare (cred). De data asta vreau niște pantofi pe care doar acolo îi găsesc (sau aproape doar acolo). Problema este că VREAU acești pantofi. Am decis să îmi fac un cadou de ziua mea și să comand pantofii cu două luni înainte, să aibă timp să ajungă. Dar m-am împotmolit. După ce am plasat comanda (inclusiv plătit cu cardul :| )s-a trezit vânzătorul/vânzătoarea (numele nu îmi dă niciun indiciu pentru a dezvălui sexul) că era trecut greșit prețul și mai are nevoie de 8 $. Ok, și cum procedăm? De cinci zile o lungim și ne chinuim să ne înțelegem. Acum suntem în punctul în care am anulat prima comanda (și îmi țin pumnii să îmi anuleze banca tranzacția) și apoi plasez comandă nouă după ce mister/madame schimbă prețul. Ciudat, nu? Dar VREAU pantofii ăia (dacă îi primimesc - Doamne ajută!- vă arăt și veți înțelege de ce :D)!!!!!!!!!!!!!

Cum ajuţi un om care nu se ajută?

Fiecare are momente când se simte foarte bine atunci când reuşeşte să ajute o persoană atunci când are nevoie. Sentimentul e liniştitor, mulţumitor, împlinitor. Dar ce te faci atunci când îţi doreşti din tot sufletul să ajuţi un om şi acesta nu se lasă ajutat? Cât de departe mergi? Când renunţi? Adică... renunţi?

Sunt oameni care nu conştientizează că au nevoie de ajutor, deci nu îl strigă. Însă atunci când cineva din jur îi atrage atenţia şi îi oferă sprijin, se luminează. Însă există şi persoane situate la polul opus: ştiu că au nevoie de ajutor însă nu îl acceptă. Singura explicaţie pe care o găsesc la această situaţie este frica. Frica de a se confrunta cu situaţia, cu un posibil rău.

Mă confrunt cu două astfel de cazuri şi eu am ajuns în acel punct în care nu mai ştiu ce să fac, dacă să mai fac ceva. Sunt deschisă, poate prea deschisă. Atunci când e vorba despre persoane foarte importante din viaţa mea eu nu aştept să mi se ceară ajutorul - îl ofer pentru că simt asta (fară să abuzez, desigur). Mai ales atunci când problemele pe care le au aceste persoane mă afectează direct. Sau dacă ştiu că persoana respectivă suferă mai mult decât ar trebui.

Dezamagirea mea e că ajutorul nu e privit aşa cum mă aştept. Adică nu e respins total dar nici acceptat; eu te-am ajutat cât am putut (şi încă sunt capabilă să o fac) dar e nevoie să te ajuţi şi tu pe tine, să duci mai departe ajutorul meu şi să îl aplici.

Dezamagirea mea şi mai mare e ca nu înţeleg. Pur şi simplu.

Fluturi respinşi

Se pare că am ajuns, pentru prima oară în viaţă, să spun "nu" fluturilor. Nu tuturor, desigur. Din păcate, unor fluturi, doi la număr, pe care mi i-am dorit foarte mult dar care m-au dezamăgit.

Încă de când am auzit despre cartea "Fluturi" în două volume a Irinei Biner mi s-au activat antenuţele. Mi-am dorit din prima clipă să am cărţile şi le-am pus pe wish list pentru ziua mea. Ştiam că una dintre cele mai bune două prietene ale mele va ţine cont de dorinţa mea şi că voi avea cărţile. Tocmai pentru că ştiam acest lucru am refuzat să citesc orice pasaj ce îmi apărea de pe pagina de Facebook a "Fluturilor". Fără să ştiu, am făcut o greşeală... 

Am primit de ziua mea cele două volume şi abia am aşteptat să termin cartea pe care o citeam să încep "Fluturii". Primele trei-patru pagini mi-au plăcut foarte mult, îmi părea că cea care a scris cartea eram chiar eu. Însă nu mi-a trebuit mult timp să îmi schimb părerea. Am citit cele două volume foarte repede pentru că sunt foarte uşor de citit şi pentru că îmi doream să le termin cât mai repede. 

În câteva cuvinte: nu mi-a plăcut deloc. Nu mi-a plăcut povestea, nu mi-a plăcut stilul de scriere, nu mi-a plăcut personajul principal. Cu părere de rău spus asta dar nu mi-a plăcut deloc. Mi-e greu să cred că povestea este adevărată pentru seamănă foarte tare cu o telenovelă clişeică. Poate are anumite inspiraţii din realitate dar mă îndoiesc de faptul că tot ce s-a întâmplat e rupt din realitate.

Iubesc foarte mult fluturii, tot ce înseamnă fluture mă atinge pe suflet şi simt o bucurie imensă atunci când văd ceva, orice, cu fluturi. Iar faptul că există o carte cu acest titlu m-a bucurat foarte tare şi abia am aşteptat să o citesc, să îmbin cele două pasiuni ale mele. Nu m-am gândit nicio clipă că voi fi atât de dezamăgită. Speram să descopăr o legătură sensibilă şi subtilă între fluturi şi poveste, un simbol, însă singura legătură, cea mai comună şi simplistă, e aceea a "fluturilor în stomac".

Nu ştiu dacă îmi pare rău că am aceste două cărţi. Cert e că singura concluzie pe care am tras-o după ce le-am citit e că NU îmi place.