Liniuta mea de 12 cm

De cand a inceput treaba cu bebelusul mi-am dorit nastere naturala. Sunt foarte sensibila la durere, ma plang de enspe mii de ori daca ma doare ceva, nu suport dureri mari. Daaar pentru mine echivalentul unei nasteri dureroare insemna cezariana si nu nasterea naturala. Nu mi-era atat de frica de durerea nasterii naturale cat de cea de cezariana. Desi habar n-aveam ce inseamna nici una, nici cealalta. Pai si atunci de ce? In primul rand, asa mi-era setat in cap, pur si simplu. Apoi, din cauza experientei cu operatia la ovar. Atunci a fost vorba de o operatie laparoscopica, am avut 3 taieturi de maxim 2 cm. Insa am avut dureri, dupa o saptamana inca ma tineam de burta cand ma ridicam/asezam. Si a mai fost si experienta cu ridicatul dupa anestezie. Ala a fost un moment care mi-a ramas bine intiparit in memorie, ca ceva negativ. Senzatia oribila de ameteala pe care o aveam cand ma ridicam in fund, reflexul de voma cand ma ridicam in picioare... Si sondaaa, mvaaai! O-ri-bil!

M-am pregatit psihic pentru nastere naturala. Am citit mult, am discutat cu femei care nascusera natural. Nu ma interesau povestile celor cu cezariana, nu era cazul la mine, haha. Mi-am anuntat medicul ca asta imi doresc inca de cand am trecut de primul trimestru, el mi-a explicat ce si cum, toate se aliniau perfect. Insa Dumnezeu mi-a aratat inca o data ca lucrurile nu se intampla mereu asa cum vrem noi dar ca toate se intampla cu un anumit scop.

Cam prin saptamana 27-28 de sarcina medicul a descoperit un lucru care m-a dat peste cap: bebe isi facuse nod la cordonul ombilical. Nu mai auzisem asa ceva. Avea cordonul dupa gat (o data sau de doua ori, diferit la fiecare control) dar de data asta treaba era serioasa. Atat de mult se miscase mititelul incat si-a incolacit cu totul cordonul, facuse nod ca la fundita. Si mi-a zis vehement ca nu ma mai lasa sa nasc natural pentru ca la efort nodul se va strange iar bebe nu va mai primi oxigen. Pe moment am fost socata, nu imi venea sa cred. Fiecare control era de o incarcatura emotionala deosebita, multumeam mereu lui Dumnezeu ca la fiecare control aflam cat de bine e bebe, cat de bine se dezvolta si ii vedeam mutrita dulce. Dintr-o data sa aflam ceva negativ a fost un soc. Desi nu era ceva deosebit de grav, nimic din ce nu puteam controla. Insa ideea era ca pe moment am fost data peste cap. Ma pregatisem sapte luni pentru ceva iar acum, cand mai erau doar doua luni, trebuia sa schimb cu totul placa. Nu ma interesase mare lucru despre cezariana, acum trebuia sa citesc despre asta, sa ma informez despre toata procedura, despre riscuri, implicatii, complicatii, posibilitati. Am inceput sa caut si sa povestesc cu femei care au nascut cu cezariana.

Recunosc faptul ca am reactionat ciudat. Se intampla diferit de ceea ce "imi propusesem" si nu eram pregatita pentru asta. Am plans. Efectiv nu imi venea sa cred. Vedeam cezariana ca pe ceva rau, ca pe ceva in genul "solutia usoara". Voiam ca nasterea mea sa fie asa cum e ea de la natura, NATURALA. Sa simt ca nasc, chiar daca ma doare. Da, stiu, gandire nebuna :)))) Andrei m-a sustinut, stia ca sufar din cauza asta dar el era vehement. Sub nicio forma nu voia sa riscam. Eu am avut o perioada cu mai multe oscilatii pentru ca la urmatorul control, de exemplu, nodul nu s-a mai vazut. Cordonul are 20-30 cm si nu are cum sa se vada toata lungimea lui la ecografii. Asa ca ma gandeam ca totusi poate-poate. Medicul zicea ca putem risca doar pe semnatura mea. Era confuz, nu stia cu exactitate daca e real sau nu, zicea ca doar la cezariana vom putea stii cu adevarat daca a fost sau nu. Plus ca nu mai avusese asa cazuri, sa fie descoperit nodul la ecografii, eram o premiera. Mai avusese doua cazuri de nod real al cordonului ombilical insa ambele descoperite la cezarienele programate, ce noroc!

In cele din urma am decis asa: voi naste prin cezariana, insa nu programata. Medicul m-a asigurat ca e in siguranta bebe daca facem asa. Voiam cu tot dinadinsul sa vina bebe atunci cand se simte el pregatit sa vina, nu sa alegem noi cand sa il scoatem. El stia cel mai bine cand se satura de burtica si vrea sa ne cunoasca. Si faza cea mai interesanta a fost ca, desi simteam ca explodeaza burta, ca nu mai pot, bebe nu se grabea. La ultimul control, la 39 de saptamani, am decis de comun acord cu medicul (mai mult acordul lui decat al meu, eu tot aveam sperante) ca daca nu nasc pana la urmatorul control, facem programare la cezariana. Asta se intampla joi, duminica se facea termenul de 40 de saptamani iar medicul imi spunea ca nu prea se vad semne de nastere. Urmatorul control era programat marti. Nu am avut curaj sa deschid cu Andrei subiectul "programarii cezarienei" pana luni seara. Am tot sperat. Insa a doua zi urmand sa mergem la control, trebuia sa discutam. Si am decis, cu sufletul strans, ca vom programa cezariana in 25 octombrie, joi. Nu imi placea deloc ideea de a merge la spital sa nasc, pentru ca asa am hotarat. Voiam din suflet sa stiu ce inseamna travaliul, voiam sa stiu cum e sa ti se rupa apa, sa stiu cum se simte o contractie (dinaia de nastere, cele false le stiam). Si uite ca Dumnezeu a lucrat asa cum a stiut El cel mai bine, ca de obicei: luni noaptea am intrat in travaliu. Am aflat cum sunt contractiile, cum e sa ti se rupa apa, cum e sa il trezesc pe Andrei sa ii spun ca nasc, cum e sa mergi cu taxi-ul la 4 dimineata la spital.

Cezariana mea a fost una speciala, asa o consider eu. A fost un semn de la Dumnezeu, ne-a pazit El pe amandoi cum a stiut mai bine. Nodul din cordon a fost cat se poate de real, medicul mi-a spus dupa ce am nascut ca pot sa aduc multumiri lui Dumnezeu, ca daca nasteam natural, bebe murea... Si intreg procesul a fost diferit de ceea ce ma asteptam. A fost extrem de usor si de emotionant. Nu e asa cum credeam, ca doar deschide 3 straturi si hopa sus bebelusul. E mult mai mult decat atat. Nu am sa uit niciodata momentul in care am auzit plansul copilului meu, momentul in care mi l-au pus pe piept, cand Nicholas al meu imi cauta cu disperare gura cu gurita lui.

Durerile nu au fost asa cum ma asteptam. Mi-am revenit foarte repede, seara deja ma ridicam din pat si ma plimbam pana la baie, a doua zi ieseam pe coridor la plimbare. Nici vorba de ameteli sau voma. Uitasem ca la operatie avusesem anestezie totala, de acolo se trageau starile alea nasoale. De data asta nici sonda nu m-a deranjat, surprinzator. Totul a decurs foarte lin. Cred ca de fapt minunea din bratele mele imi dadea maximul de putere. Si fericirea mea, a lui Andrei, a tuturor celor dragi. Cicatricea s-a vindecat foarte repede, extrem de repede, durerile au disparut la fel de repede.

Asadar sunt una dintre mamicile care isi poarta cu cea mai mare mandrie liniuta de 12 cm, poarta pe care a venit pe lume copilul meu drag si iubit!

Pai sigur ca se poate!

Am citit zilele trecute o postare pe blog a unei cunostinte (nu pot sa spun ca mi-e prietena, e prietena unei prietene) care mi-a facut pofta de scris. Tipa respectiva urmeaza sa se casatoreasca anul acesta si, desigur, scrie mult pe tema asta. De fapt, imi dau seama acum ca era o postare pe Facebook, share-uia un articol scris de altcineva, nu stiu cine, o doamna. Era un articol cu care ea rezona perfect dar care pe mine m-a starnit rau :))) 

Pe scurt, tanti nu era de acord cu nuntile traditionale din Romania. Si nu se referea la sensul propriu, la cele cu traditii, ci la modul cum sunt organizate nuntile in tara noastra. Vorbea despre ideea aceea pe care toata lumea o invoca, cum ca nuntile in Romania sunt facute pentru bani, pentru castig. Ca totul e o afacere pentru care ea nu intelege de ce se agita mirii intr-atat. Ca tot ce fac fac pentru imagine si pentru plicurile de la final. Ca scopul nu este de a se simti bine ci de a aparea bine in fata rudelor si a prietenilor si de a se imbogati de pe urma nuntii. Ca alearga un an intreg si se streseaza in ultimul hal pentru o seara in care oricum nu se simt bine. Ca invita tot neamul si toate cunostintele (sau necunostintele) doar pentru a bifa un numar cat mai mare de participanti. Ca dau o caruta de bani pe niste flori naturale care oricum mor dupa doua zile. Ca mireasa isi cumpara o rochie care o strange si in care nu se simte bine, pe care o poarta o singura noapte. Ca pantofii o strang dar strange si ea din dinti ca doar e mireasa si are o imagine buna. Ca isi face un machiaj si o coafura in care nu se recunoaste. Cam atat imi aduc aminte, dar ati prins ideea generala. Aaahh, da! Uitasem partea cea mai funny: ca dupa atata agitatie si tura vura de o singura zi, de oboseala, nu mai consuma nici noaptea nuntii, deci nu se mai bucura de ei in momentul acela important din viata lor.

Mai frate! Nu spun ca o nunta nu e o afacere, ca totul e mai scump pentru ca e pentru nunta, ca multa lume tine mult la imagine si face multe chestii ca sa arate ce poate si ce are. Dar cred cu tarie ca fiecare stie ce face si face exact ce isi doreste in ziua nuntii lui.

La noi a fost in felul urmator: ne-am dorit sa ne casatorim, ne-am dorit nunta, ne-am dorit sa ne simtim bine. Stiam din start ca va fi greu, ca va fi scump, ca nu vom reusi sa multimim pe toata lumea - e IMPOSIBIL sa faci asta, oricat de mult ti-ai dori. Dar am vrut sa facem asta pentru ca ne iubim, pentru ca ne face placere sa organizam nunta noastra (ma rog, mai mult mie, dar Andrei e cel mai intelegator si rabdator om pe care il cunosc si din dragoste pentru mine a participat activ la tot ce a insemat pragatire pentru nunta). Sa le iau pe rand:

1. Toootul e scump si nu merita banii, doar ca e vorba de o nunta. Noi cand am inceput sa ne pregatim de nunta nu aveam niciun ban. La propriu. Aveam amandoi salariile mult mai mici, stateam inca cu parintii, nu aveam pusi bani deoparte. Avansul la sala ne-a fost platit de sora mea, avansul la muzica ne-a fost platit de parintii mei. Insa pentru ca am inteles ce inseamna o nunta si pentru ca ne-am facut un plan pe care sa il indragim, am reusit in cateva luni sa punem ban pe ban si sa ne platim singuri tot pana la urma. Desigur ca ne-am bazat si pe plicurile de la final, e o ipocrizie sa nu recunosti asta, sunt putine cazurile in care plicurile nu conteaza. Pentru noi alea au insemnat o baza, un inceput. 

2. Invitatii. Da, am chemat tot neamul si toate cunostintele. Si nu din mandrie, ci pentru ca am vrut sa ne fie alaturi in ziua aceea multi oameni, sa se bucure alaturi de noi. Si da, pentru ca era o premiera in ambele familii, eu eram prima din familia mea care face nunta, la fel si la Andrei. Si noi oricum am avut minunata surpriza sa avem pe lista peste 300 de persoane iar la nunta sa fim 145 de persoane...

3. Florile. Da, sunt de acord. Aranjamentele sunt scumpe si dupa ziua nuntii devin oarecum inutile. Dar, pe langa faptul ca noi am cautat niste flori care sa nu coste enorm, noi am stiut sa privim dincolo de "sunt scumpe si nu tin" si sa privim imaginea frumoasa pe care au creat-o la sala. E simplu: daca nu vrei sa dai banii pe florile care se ofilesc a doua zi, alegi flori artificiale (care apropo, sunt foarte la moda) sau alt tip de aranjament pentru mese (care apropo, e mult mai scump :))) ). Si, pentru a nu parea total inutile dupa nunta, noi am impartit in stanga din in dreapta aranjamentele de pe mese, sa se bucure lumea de ele si dupa eveniment.

4. Formatia. Aici a fost cu putin cantec. In sensul ca da, am dat o gramadaaaa de bani pe o formatie care sa ne cante o singura noapte. Bani care pentru noi ar fi insemnat mult, pentru care noi munceam mult mai mult decat o noapte :))) Insa povestea a fost in felul urmator: eu imi doream formatie la nunta mea, sunt genul ala (huiduit de multi) care considera ca nu e nunta adevarata fara formatie. Repet, e ceea ce imi place mie, nu e general valabil, eu asa mi-am dorit si punct. Andrei ar fi preferat DJ dar pentru mine s-a conformat. Scanteile au aparut in momentul in care a aparut si ideea formatiei pe care sa o invitam. Principalul membru al formatiei e prieten de familie cu parintii mei, solista e din Maramures, la fel ca ai mei asa ca ai mei isi doreau tare sa ne cante ei la nunta. Datorita faptului ca cereau prea multi bani, Andrei nu a fost de acord. Nici eu nu prea eram, desi imi doream sa ne cante ei. Insa ai mei au venit cu propunerea sa facem jumi-juma, cadou din partea lor. Nici cu asta nu prea a fost de acord Andrei, considera ca banii aia ne-ar fi noua mai de folos insa pana la urma a cedat, DOAR PENTRU MINE. Se poate, sa stiti. Daca nu ar fi dorit, credeti-ma ca nu ar fi acceptat. Dar cumva, in viata asta, trebuie sa privesti si mai departe de bani.

5. Rochia. Pe rochie nu am dat nici mult, nici putin. Rezonabil. A fost rochia in care ma visam, rochia in care m-am simtit ca o printesa. Si faptul ca abia cand sa plec de acasa, la biserica, am descoperit ca imi e mai lunga decat trebuia nu a fost o tragedie. M-am enervat pentru cinci minute si apoi am zis da-o-ncolo de rochie, doar nu mi-oi strica seara doar pentru ca e ea lunga. Am tras-o dupa mine toata seara, am calcat pe ea fara sa ma doara inima ca_calc pe cateva milioane, am lasat lumea sa danseze pe ea fara sa le sar tuturor la gat. M-am bucurat de ea asa cum a fost. Adica minunata.

6. Pantofii. Intamplarea face ca_chiar m-au strans. Dar nu pentru ca erau incomozi, ci pentru ca, surpriza surprizelor, fix inainte de nunta a trebuie sa imi reapara problema cu vasele se sange sparte sub unghiile de la picioare. Asa ca am purtat fix trei ore minunatii mei pantofi facuti la comanda in alt oras, pe care am dat muuuuult mai multi bani decat dau in mod normal pe niste pantofi. Dar asa am vrut eu sa fie pantofii mei de mireasa si fix asa au fost.

7. Machiaj si coafura. Niciodata nu am inteles si nu am sa inteleg de ce o coafura si un machiaj de mireasa costa mai mult. Dar nici asta nu m-a interesat. Nu obisnuiesc sa ma coafez si machiez profi de obicei, nici chiar la nunti (decat foarte rar) asa ca mi s-a parut frumos sa o fac la nunta mea. Da, aratam diferit fata de cum arat de obicei, tocmai pentru ca nu fac asta des. Insa pentru mine a fost imaginea de care m-am bucurat, eu m-am recunoscut, Andrei m-a recunoscut, m-am simtit frumoasa si minunata, asa cum mi-am dorit.

8. Piesa de rezistanta: noaptea nuntii. Clar ca am fost si noi super obositi. Dupa atatea ore, dupa atatea emotii, dimineata la sapte cand am ajuns acasa am fost epuizati. Dar asta nu ne-a impiedicat sa continuam sa radem si sa ne bucuram de noi. Nu am aprins lumanari si nici nu am imprastiat petale de trandafiri prin pat si prin camera, asa cum vezi in filme sau cum citesti in carti. Insa m-a luat in brate in rochia de mireasa si ne-am consumat noaptea nuntii nu pentru ca asa se face ci pentru ca asa am simtit, pentru a incheia nunta noastra minunata asa cum am inceput-o, cu iubire.

Se poate, pe bune ca se poate. Trebuie doar sa vrei, sa poti, sa simti. Sa vezi dincolo de ceea ce trebuie facut, sa faci ceea ce vrei tu sa faci pentru seara voastra. Sa stii sa treci pentru ceea ce nu iese asa cum "trebuia" si sa poti sa te bucuri de tot, cu sufletul deschis. Cred ca asta e cel mai important. 

Wow, ce bine m-am eliberat! :))))))))

Pe ultima suta de metri

Coplesitor. Asta e cuvantul care descrie cel mai bine ceea ce simt acum, cand mai e atat de putin pana sa cunoastem copilasul nostru. E un amestec extraordinar de sentimente si trairi, pe care greu pot sa le explic.

In primul rand, efectiv nu imi vine sa cred cand si cum au trecut cele noua luni si ca ne despart doar doua saptamani pana la nasterea lui Nicholas - teoretic, practic cat vrea el. Am momente in care sunt extrem de nerabdatoare si efectiv abia astept sa trec prin experienta nasterii si, mai ales, sa il vad si sa il tin in brate pe bebe. Se spune ca asa e in ultima luna de sarcina, devii satula de burtoc si abia astepti sa scapi si sa treci la cealalta etapa. Eu nu credeam ca voi fi asa si uite ca, partial, chiar asa e. Tarziu am ajuns la momentul asta, abia acum, de vreo trei saptamani. Si asta pe de o parte pentru ca stiu ca mai e atat de putin pana sa fie Nicholas cu noi si e mega emotionant si pe de alta parte pentru ca deja devine tot mai greu. Am o burta mare si acum, de cateva zile, o simt foarte grea. A inceput sa ma doara si pe mine spatele (am avut noroc mare in sarcina, nu m-am lovit de dureri mari de spate), si in partea de sus si in partea de jos. Si e incomod, ma misc greu, simt greutate pana in talpi. Ma si doare burta in partea de jos, simt cum toata greutatea lui bebe (3154 g) plus ce mai am eu pe acolo coboara in pelvis si e auch! Nu mai pot sa fac mare lucru, ma plimb dintr-un pat in altul pentru ca statul in picioare sau facutul activitatilor ma obosesc rau. Nici vorba sa fac plimbari de relaxare, chiar si pana la ai mei sau la magazin sa iau paine devine obositor rau. Uneori ma mustra constiinta ca nu fac mare lucru si ca as vrea sa fiu mai virgoanta. Dar, asa cum zice Andrei cel intelept, am facut asta 8 luni jumate, deci acum pot sa ma lenevesc maxim si sa am grija sa nu ma obosesc mai deloc. 

Intorcandu-ma la ceea ce am scris mai sus, la inceput, pe de alta parte, recunosc cinstit ca nu imi vine sa cred ca nu o sa mai am burtica si ca o sa am momente in care o sa imi fie dor de ea. Eu fac parte dintre femeile care au savurat in totalitate perioada sarcinii, de la inceput si pana la sfarsit. Dar cred ca totusi dorinta si nerabdarea de a-l vedea pe bebe e mult mai mare.

Si eu si Andrei oscilam in sentimente. In sensul ca suntem extrem de fericiti si abia il asteptam pe bebe dar in adancul sufletului nostru recunoastem cu chiu cu vai ca ne e frica si ca suntem cumva ingroziti de ceea ce urmeaza. Cred ca din dorinta de a fi parinti buni, de a creste un om asa cum trebuie, ne temem. Am vrea sa stim sa le facem pe toate si de fapt avem impresia ca nu stim nimic si ca vom lua totul asa cum va veni. Pe undeva, chiar asa va fi dar eu am incredere ca impreuna vom putea sa facem perioada asta una frumoasa si implinita, asa cum am facut totul pana acum.

Doamne ajuta!

Numarul magic: a treia nunta

Am ajuns la un moment atat de dorit si asteptat: a treia membra a trio-ului se casatoreste! Roxy, sister a mea, partea inteleapta, partea cea mai "patita" a trio-ului, isi schimba pozitia, devine din "ajutor" - "ajutat". Nu am cuvinte sa exprim bucuria pentru acest moment. In primul rand, pentru implinirea ei, pentru ca are parte de fericire, pentru ca are alaturi un barbat care face ca notiunea de casatorie sa insemne mai mult decat a insemnat vreodata pentru ea. Si in al doilea raaaaand: heeeere we go again!

Nu cred ca mai are sens sa spun cat de mult ne place sa facem asta - pregatirile pentru nunta! Lucrurile s-au mai schimbat intre timp pe alocuri in trio, mna, e normal oarecum. Insa e sister a mea si bucuria ei e bucuria mea. Ma implic natural in tot ceea ce mi se permite sa ma implic (hahah, si tare sunt norocoasa in acest caz!), aproape ca traiesc totul de parca ar fi pregatirile mele - mai putin partea cu stresul si agitatia.

Domnul mire, domnul cumnat, domnul nas al bebelusului nostru e inca stabilit in Anglia (vine cu totul acasa la inceputul anului viitoar) asa ca eu si cu Andrei suntem spiridusi ajutatori cu tot ce putem. Mi-a placut la nebunie sa fac research impreuna cu the bride pentru sali, sa comparam, sa ne delectam, sa criticam. Am fost de asemenea onorata sa mergem impreuna sa vedem sala unde pana la urma va avea loc evenimentul, sa fim langa ea cand semneaza contractul. Sunt niste emotii pe care le-am asteptat si pe care le traiesc cu cel mai mare drag alaturi de ei. Pentru ca imi doresc pentru ei ceea ce imi doresc si mie - implinire si fericire maxima.

Bineinteles ca momentul nostru preferat este, ca de obicei, "goana" dupa rochie. Am fost deja in prima expeditie, cea mai faina si mai emotionanta (sau cea in care o gasesti pe "the one" e cea mai cea? hmmm). Primul moment in care vezi o persoana atat de apropiata pentru prima oara in rochie de mireasa e intotdeauna foarte emotionant, am experimentat asta si cu Roxi si cu mine. Ce sa mai spun cand acea persoana e una dintre cele mai speciale persoane din viata ta... Stiam ca va arata superb dar oricum socul a fost puternic. Ii sta extrem de bine in rochie de mireasa, e absolut superba si radioasa. M-am emotionat sincer cand am vazut-o, mi-am stapanit greu lacrimile (si nu, nu hormonii de sarcina au fost de vina). A probat trei rochii si deja stie ce vrea. Spre deosebire de mine, nu vrea sa probeze enspe tipuri de rochii pana sa vada ce ii vine perfect, sa isi gaseasca stilul. Acolo om hotarat frate! Acum mai trebuie doar sa gaseasca MODELUL EI si gata! Sper ca data viitoare cand mergem "la vanatoare" sa fim in formula completa, ar fi pacat sa stricam traditia.

Ce sa mai spun? Ne trimitem mereu poze cu de toate: rochii, decor, culori, buchete, aranjamente, verighete, invitatii, freze, machiaj, iaaaaaaaaaai! Sunt momente ataaaaat de frumoase! E atat de important sa faci din momentele astea ceva pozitiv, ceva cu incarcatura frumoasa. Parca altfel te bucuri. Bine, e si foarte important sa te inconjori de persoane care sa traiasca cot la cot cu tine momentele astea, sa te lasi ajutat si sa impartasesti emotii si trairi cu persoane apropiate. Stiu asta din sursa sigura: fac o comparatie intre pregatirile de nunta ale lui sister cu Vlad si ale cumnatului cu Anda, care fac nunta tot la anul, cu doua luni inaintea lor. Ei fac totul singuri si totul e o povara pentru ei, sunt mereu morocanosi, mereu epuizati si stresati cu toate cele. Conteaza atat de mult sa faci asta cu sufletul, sa faci asta pentru a-ti crea tie si partenerului tau o bucurie si nu sa vezi totul doar ca pe o "trebuie sa facem si asta". Diferenta se simte foarte bine. Daaaaar fiecare face asa cum ii place iar noi stim siiiiigur de care parte a baricadei ne situam!

Dar si bucurie

M-am socat putin acum cand am vazut ca nu am mai scris din februarie. Oricum postarea asta o aveam in minte cam de pe atunci dar nu stiu cum de am reusit sa las sa treaca asa mult timp pana sa scriu despre acest subiect.

Despre dar si bucurie.

"Dar si bucurie" e motto-ul sarcinii mele. Sarcina care acum are 28 de saptamani, sapte luni. Despre asta vorbesc :)) Poate n-am scris aici si din cauza ca am un jurnal de sarcina si scriu acolo din cand in cand (de regula lunar, dupa fiecare control). 

Pentru ca a trecut deja atat de mult timp, nici nu stiu exact ce scriu sau, mai bine spus, cu ce sa incep. O sa avem un baietel, o minune dorita si asteptata - Nicholas. Nu am cuvinte potrivite pentru a descrie ce simt, ce simtim.

Decizia de a face bebe a fost una destul de greu de luat. A fost ceva ce a venit de la Dumnezeu, sunt convinsa de asta. M-am trezit dintr-o data gandindu-ma altfel la ideea de a fi mama, de a implini familia din punctul asta de vedere, am inceput chiar sa privesc altfel bebelusii pe care ii intalneam, cu sufletul cumva. La inceput nici nu am realizat. Apoi am inceput sa discut cu Andrei despre asta, sa abordam mai des subiectul. Si am avut surpriza ca Andrei sa fie extrem de receptiv si mult mai hotarat decat mine. La Andrei e simplu: cand isi doreste ceva, stie asta si exprima asta (la fel se intampla si cand nu isi doreste ceva). Spre deosebire de mine, Andrei nu are nevoie de atata timp de gandire, de grafice, de analize, de motive pro si contra, de pareri. Eu nu am fost perfect convinsa. Aveam momente in care eram convinsa ca vreau sa facem si in secunda doi imi veneau in minte motive sa mai asteptam. Mi-a luat ceva mai bine de jumate de an pana sa ma conving ca sunt pregatita - si nici atunci 100 % :)))) Nu are rost sa lungesc mai mult povestea, ideea e ca in decembrie am renuntat la anticonceptionale, am inceput de prin noiembrie sa ne facem analize de sange, eu sa merg la control la ginecolog, iar in ianuarie ne-am pus pe treaba. Faptul ca sarcina s-a legat din prima m-a facut sa nu am niciun dubiu ca am luat decizia cea mai buna, ca bebe e darul nostru, implinirea noastra.

Sunt o femeie extrem de norocoasa. Recunosc faptul ca mi-a fost teama de fiecare etapa dar cumva, nu am idee cum, am reusit sa fiu extrem de pozitiva. Inca dinainte de a veni, bebe mi-a schimbat modul de a gandi si de a actiona. Am lasat deoparte orice gand negativ, orice stres, orice influenta rea, am ignorat oamenii toxici, am selectat si am atras spre mine doar ceea ce am simtit ca e benefic. Nu stiu cum am reusit sa fac asta, inca ma mai mir pentru ca nu e genul meu deloc dar heeeei! nu degeaba i se spune minune, nu? Bebe m-a maturizat fara sa stiu ca asta vreau.

Imi place la nebunie sa fiu insarcinata. Am trecut cu bine prin fiecare etapa pana acum si am savurat totul din plin. Primele 4 luni au fost cu rau si greata dar am stiut sa vad si sa simt dincolo de ele (nu stiu ce inseamna greturi matinale, voma & CO, mie doar mi-a fost rau si greata de dimineata si pana seara, aproape non stop dar fara sa am strop de voma). Desi poate parea greu de crezut, am stiut din prima ca sunt insarcinata si nu pentru ca oi fi ceva medium ci pentru ca am simtit fizic. Mi-a fost greata din prima, am simtit orice miros de 100 de ori mai tare decat de obicei, nu am mai putut sa ma apropii de cafea, stomacul meu respingea cu vehementa unele feluri de mancare (pur si simplu nu puteam sa inghit, scuipam afara tot). In plus, pana pe la 2-3 luni am simtit o fluturare in uter, o senzatie greu de descris. Pana sa mi se confirme sarcina ma gandeam ca e doar o reactie la gandul ca suntem in proces de concepere a unui copil si nah, dorinta, emotia, etc. Dar apoi mi s-a confirmat ca e chiar bebe si mi s-a parut divin sentimentul.

Doamne iti multumesc, nu am avut niciun fel de problema, nici cu bebe, nici cu mine. In afara de doua raceli de care am trecut pana la urma cu bine, totul e in parametri normali. Toate analizele au iesit bine, bebe se prezinta bine, e extrem de activ si adorabil. Imi iubesc burtica, e asa cum am visat-o si cum i-am cerut-o mereu lui Doamne Doamne: mare :)))) Imi doresc foarte mult sa nasc natural (mi-e frica rau de tot de cezariana, sper din inima sa nu fie nevoie sa apelam la ea) asa ca incerc sa fac multa miscare. De doua saptamani am renuntat si la lucru, acum ma relaxez si ma bucur de etapa asta frumoasa.

Ar fi asa de multe de spus, imi vin toate in cap, fara o anumita ordine. Le iau pe toate incet, cu calm si cu foarte multa bucurie si mandrie. Andrei e minunat, e implicat in tot ceea ce inseamna acest proces, e adorabil cum reactioneaza la tot ce inseamna saricina si bebe in sine. Deja simt cum il iubeste si mi se topeste inima cand il vad cum ma priveste, cum mangaie burtica, cum povesteste cu bebe si cum pregateste ceea ce e de pregatit pentru el.

Sunt o femeie norocoasa, am mai spus asta. Si o voi mai spune!

Ce făceam și nu mai fac. Și invers

Mi-a venit ideea pentru postarea asta azi dimineață în timp ce făceam o activitate pe care o fac de... ani de zile. Așa că o să încep cu inversul, cu ce făceam și încă fac :)) 

Joc două jocuri dinalea online: unul cu grădinărit și altul cu un spital. Zilnic (de o grămadă de ori pe zi, de fapt) plantez, ud, ridic recolta, produc miere, plante acvatice, cumpăr plante, vând plante... o adevărată afacere. Asta pe o parte. Pe de alta parte, sunt, virtual, ceea ce am visat să fiu când eram mai tinerică: doctoriță. Îmi vin pacienți, îi conduc în sălile corespunzătoare, le dau pastilele necesare, îi pun în așteptare, cumpăr medicamente. Îmi place grozav și recunosc cinstit că nu poa să treacă două ore fără să verific plantația/spitalul. Și chestia asta durează de vreo... pfoai, nu aș știi să spun exact, de prin liceu. Ceea ce înseamnă aproximativ 10 ani, Doamneeee! Și stai că pe atunci mai jucam unu', tot cu plantație, altă plantație. Dar la ăla am renunțat, nu mai știu de ce, cred că nu mai îmi plăcea, deși era mai complex, acolo aveam și animale. Mă întreb oare cât o să mai dureze, cât o să mai am timp de quest-uri și alte nebuneli :)))

Schimbănd registrul, de prin școala generală până la un moment dat (pe care nu îl mai țin minte) colecționam șervețele. În generală era o nebunie totală cu colecțiile de șervețele. Toată lumea o făcea. Ne lăudam cu achiziții noi, făceam schimburi, făceam concurență. Am reușit să strâng vreo 600-700 de șervețele, spre disperarea alor mei :))) Sunt și acum undeva, într-o cutie de pe la ai mei. Chiar mi-ar plăcea să le văd, poate le aduc acasă (să îl disper acum pe soț).

Chiar aveam la un moment dat o pana de gâscă în care am pus
 o pastă de pix și scriam cu ”pixul” ăla în jurnal

La mijloc se află un lucru pe care îl făceam și pe care îl mai fac și acum din când în când. E vorba despre scrisul în jurnal. O activitate pe care am adorat-o toată pre-adolescența și adolescența. Am început să scriu în jurnal de prin 2000, ADICĂ ACUM 18 AAAANIIII! Scriam foarte des, uneori chiar zilnic, sau de mai multe ori pe zi. În primii ani scriam tot felul de nimicuri însă cu trecerea timpului au început tot felul de ”probleme” adolescentine. Mici și mari iubiri, draaaame de tot felul, povesteam acolo cam tot ce mi se întâmpla. Acum, după atâția ani, mi se pare un adevărat deliciu să recitesc jurnalele de atunci. Am vreo 14-15 jurnale, pline de gânduri și idei și sentimente. Am recitit de curând multe dintre ele, când le-am adus la noi acasă. Faptul că am scris atât de mult mi-a dezvoltat latura asta artistică, felul de scrie, felul de a mă exprima. La un moment dat, cam de pe la 18 ani am încetat să mai scriu. Scriam extrem de rar, poate chiar de 2-3 ori pe an. Apoi, am avut două perioade în care mi s-au întâmplat niște chestii notabile, două experiențe mai deosebite, pe care am simțit nevoia să le povestesc în jurnal. Una a fost pe la 20 de ani, alta la 23. Pentru mine, faptul că scriu mă ajută să mă eliberez de sentimente, mă ajută să îmi aduc aminte și, de ce nu, vreau să rămână sentimentele și trăirile mele notate undeva, să îmi amintesc de experiențele mele - în caz că le uit. Chiar mi-am dat seama de curând când am recitit de prin jurnale că e așa de fain să recitești după ani și ani. În primul rând că îmi reamintesc prin ce am trecut, ce sentimente aveam. Și unele lucruri chiar le-am uitat și m-am mirat atât de mult când le-am citit. Iar în al doilea rând, e foarte interesant să vezi cum ai evoluat de-a lungul timpului. De o vreme am început să scriu iar. Rar, e drept, dar îmi place din nou :)

Despre timp și schimbare

La mulți ani!

Fie ca noul an... Glumesc :))) 

Am început anul extrem de bine și sper să rămână așa. Zilele de după Revelion au fost foarte relaxante și plăcute, am avut mai multe zile de concediu decât de obicei, ceea ce mi-a picat fooaaarte bine. Mi-am propus să am o stare generală cât mai Zen, să formez un fel de zid între mine și tot ce ar putea fi dăunător minții și sufletului meu și asa am și început. Mai ales la lucru mă refer. Prima săptămână a trecut bine, cu planul bine pus la punct... mai rămân 50 de săptămâni :))))

Vreo două nopți am visat-o pe Andra, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la ea cu drag și dor. Andra e fetița (fetița!) cu care am lucrat când eram la facultate. Mergeam la ea zilnic, de luni până vineri, de la 17 la 20:30/21 și o ajutam la teme (plus alte activități aferente). Când am cunoscut-o avea 8 ani, era în clasa a doua. Îmi amintesc cu atâta drag de ea, copil dulce și răsfățat! A crescut și s-a schimbat sub ochii mei. Până am ”încheiat contractul”, când a terminat clasa a 4-a, a devenit o adevărată domnișorică. După perioada aia ne-am văzut de câteva ori dar (prea) rar. Când era prin clasa a 5-a sau a 6-a m-a contactat mama ei să reluăm din ore însă eu eram deja la master in Timișoara sau eram deja angajată în Arad, nu mai știu exact, ideea e că nu mai puteam, deși îmi doream. Însă suntem prietene pe Facebook și ne urmărim mereu una pe cealaltă. A și fost la nunta mea, împreună cu mama ei, fapt ce m-a bucurat enorm!

Ideea la care am vrut să ajung e că nu îmi vine să cred cum a trecut timpul și cât de mult s-a schimbat Andra. Clar că și eu m-am schimbat între timp, și pentru mine a trecut timpul, m-am căsătorit între timp. Dar parcă pe ea o percep altfel. Am lăsat un copil activ, cu jumătate de gând spre jucării, desene, năzbătii și cu cealaltă jumătate de gând spre muzică, vedete, prietene, modelling. O copiliță care, deși avea ciclu menstrual, încă o spălam eu pe cap, o copiliță complexată de burtica pe care nu reușea să o subțieze deși mama ei stătea cu gura pe ea, pentru ea erau mai tentante dulciurile și mâncarea decât sala și salatele - așa cum e normal la vârsta aceea. 

Astăzi Andra e o domnișoară de 17 ani, anul ăsta face 18 ani. O vad pe Facebook in photoshooting-uri si parca nu o recunosc. Arata mult mai matura, cam ca orice fata mai nou. Si, cel mai ciudat, o vad in poze cu iubitul, in statusuri si poze cu love. Cumva, imaginea din capul meu nu se leaga cu imaginile din realitate.

Dar adevarul asta e, timpul trece si ne schimba mai mult sau mai putin. Ceea ce nu e neaparat rau, desigur.