marți, 27 iulie 2010

Şi cum spuneam...

...Papi c'est ici! Nu a trecut nici o lună şi am porcuşor! Eu oricum eram aproape sigură că el există pe undeva, era doar o chestiune de timp să ajungă la mine. E exact cum voiam: negru cu maro şi alb. E baieţel şi are patru luni. E un scump! L-am primit cadou de ziua mea de la, ghici cine?, iubitul meu. Am rămas mască atunci când l-am văzut, nu-mi venea să cred! Mai şocată ca mine a fost doar mami dar i-a trecut repede, n-ai cum să nu te ataşezi de el.

Singura problemă ce mă necăjeşte e faptul că e încă prea timid, nu mă prea lasă să pun mâna pe el, eu care l-aş ţine mereu în braţe. Dar am auzit că se obişnuieşte el, că îi trebuie puţin timp să se acomodeze. Eu vreau să cred că aşa va fi, că vom fi prieteni şi că va fi cuminte, fără să facă boacăne sau să muşte. Brrr... Am emoţii sincer, sper să mă descurc cu el.

duminică, 25 iulie 2010

De ziua mea, ziua mea, ziua meeeeaa!

De când mă ştiu am pus preţ pe ziua mea. Ador ziua de 25 iulie! Îmi place ideea de a avea o zi, numai a ta (chiar dacă mai există o mulţime de oameni născuţi în ziua aceea, dar ziua lor e ziua lor, ziua ta e ziua ta), de a te simţi bine atunci, de a fi felicitat şi răsfăţat. Bineînţeles că nu se întâmplă mereu chiar aşa cum te aştepţi dar cu puţin noroc totul este bine. De exemplu, astăzi, de ziua mea, e vreme urâtă şi plouă. Dar ce contează dacă eu mă simt bine? Şi chiar mă simt. Am avut o seară minunată, am făcut ceea ce mi-am propus- am dansat o grămadă! Şi m-am şi cinstit cu un cocktail delicios, eu care nu obişnuiesc să beau. Am primit şi cadouri foarte frumoase (adoooor să primesc daruri! Dar şi să dau, la rândul meu), mai aştept şi astăzi câteva :D Aşa că totul merge bine, din fericire! La mulţi ani mie!

PS. Tortul nu e real, nu l-am avut dar nah, nu putea să lipsească o poză reprezentativă :)

luni, 19 iulie 2010

Ciudăţenii onirice

Subiectul acesta s-a tot tratat, s-a încercat găsirea unor explicaţii însă tot un mister rămâne. Nimeni nu înţelege cum e cu visurile deşi există fel de fel de interpretări. Mie îmi place domeniul ăsta, mă atrage şi mă tot chinui să înţeleg şi să dezleg câte ceva. Obişnuiesc să visez tot felul de ciudăţenii, mai mult sau mai puţin plauzibile. Ciudăţenia e că mi se întâmplă foarte des ca ceea ce visez să se concretizeze. De exemplu, visez o persoană la care nu m-am gândit, pe care nu am mai văzut-o de mult timp şi în ziua aia (sau peste câteva zile) întâlnesc persoana respectivă sau am veşti despre ea.

Se întâmplă ceva ciudat uneori cu visurile mele, greu de explicat. Visez persoane importante din viaţa mea (actuale sau foste), detalii foarte importante ce se transpun în realitate într-o altă formă. Nu se întâmplă exact ca în visul meu însă o legătură tot există. De aceea, de multe ori, povestesc persoanelor care apar în vis ceea ce am visat pentru a fi atenţi. Nu că aş fi eu ceva vrăjitoare sau aş avea cine ştie ce puteri miraculoase, nici vorbă. Dar, având în vedere că mie mi se cam potrivesc, nu strică să îi atenţionez.

Un alt exemplu care pe mine mă lasă mască de fiecare dată când mi se întâmplă e următorul: visez, foarte rar, persoane care apar cu spatele la mine. Ştiţi voi legătura, Vitoria Lipan l-a visat pe soţul ei cu spatele la ea şi a fost de rău. La mine nu e chiar atât de tragic dar s-a întâmplat ca persoana care îmi apărea în vis cu spatele să fie şi în realitate "cu spatele la mine". Precizez că e vorba de persoane foarte importante pentru mine. Ciudat, nu? Sau, un lucru şi mai ciudat, e faptul că îmi apare foarte des în vis o persoană cunoscută (aceeaşi de fiecare dată) dar cu care nu mai am de mult timp contact. Mă înţelegeam foarte bine cu persoana respectivă dar numai ca amici, în timp ce în vis îmi apare aproape întotdeauna ca iubit. Brrr!

Vorbesc despre acest subiect pentru că am avut şi azi noapte parte de ciudăţenii de acest gen. Nu mă apuc să povestesc acum despre ce a fost vorba pentru că sunt elemente necunoscute pentru mulţi dar măcar am căpătat un subiect ce-mi place (deşi mi-e greu să-l înţeleg). Când nu e vorba despre vreun coşmar sau orice altceva negativ, îmi plac visurile pentru că ne dau posibilitatea de a trăi ceea ce nu reuşim să trăim în lumea reală. Şi mai ales, că au mereu o legătură cu subconştientul.

marți, 13 iulie 2010

Efectul turmei

Avem cu toţii în viaţă, la un moment dat, perioade în care ne simţim lipsiţi de originalitate şi nu prea ştim cum să facem să ieşim în evidenţă. Dacă avem însă în anturaj câteva persoane pe care le admirăm (sau măcar avem impresia că le admirăm) treaba se rezolvă. Aici intervine efectul turmei.

N-am fost niciodată o persoană extrem de dezgheţată, de curajoasă, în ciuda aparenţelor. Îmi vine greu să mă manifest atunci când sunt înconjurată de anumite persoane. Mi-e greu să mă prostesc şi să mă comport 100% natural în faţa oricui. Dar am avut de multe ori în preajma mea oameni care au făcut-o, care au fost total lipsiţi de inhibiţii. Persoane pe care le-am văzut pentru prima oară în viaţă şi care se comportau în acest fel. Şi, oarecum, i-am admirat. La prima vedere mi se pare super aşa. Mă gândesc uneori ce bine le stă unor fete la o terasă, cu pachetul de ţigări lungi şi subţiri pe masă, cu una proaspăt aprinsă în mână. Ce fain de ele că vorbesc aşa, mai altfel. Eu nu pot să fumez, nu vreau să fumez, nu-mi place să fumez. Eu nu pot să vorbesc aşa, nu-mi ies pe gură aşa cuvinte, nu pot să înjur fără să mi se aprindă un beculeţ în creier. Şi apoi, în secunda doi, îmi revin. Nu, nu vreau să fiu aşa. Ce nu-i bine la mine? Adică, e ceva ce nu-i bine? Bineînţeles, cu toţii avem defectele noastre. Însă n-am să mă pun eu să mă schimb doar pentru că ea/el e mai dezinhibat decât mine, înjură mai mult sau vorbeşte mai colorat, fumează, nu se sfieşte să simuleze, în urma unei provocări, poziţia preferată sau alte multe exemple (exemple concrete).

N-am nimic cu nimeni. Nici cu mine. Nu mă deranjează la mine ceva din ce am zis mai sus [am eu altele! ;)) ]. Vorbeam la general, într-un fel, în ciuda faptului că exemplele date sunt reale. Efectul turmei există peste tot. Se întâmplă des să fim tentaţi să admirăm lucruri sau oameni pentru că suntem influenţaţi. Cât anume din asta reuşim să acceptăm şi să controlăm depinde strict de noi.

vineri, 9 iulie 2010

Mă dau în vânt după cumpărături

Nu, nu e vorba despre cărţile Sophiei Kinsella, e pe bune. Deşi cele cinci cărţi le-am devorat pur şi simplu (Mă dau în vânt după cumpărături, Goana după cumpărături la New York, La cumpărături în rochie de mireasă, La cumpărături cu sora mea şi La cumpărături cu bebe)! Filmul nu mi-a plăcut, de obicei nu-mi plac filmele făcute după cărţile pe care le-am citit.

Dar nu despre filme sau cărţi voiam să vorbesc. Mie nu îmi plăcea să zăbovesc mult prin magazine, ţin minte că mă lăsam târâtă de sora mea cu greu. Dar de ceva vreme (cam multă) m-a apucat şi pe mine mania. Nu sunt exagerată. Nu am bani de cheltuit pe prostii însă de multe ori cumpăr chestii fără să am nevoie de ele. E un magazin în apropiere unde aduceau într-un timp tot felul de agrafe şi altele pentru păr la super preţuri. Cred că erau aduse din Germania, erau foarte multe, unele superbe, altele mai puţin frumoase. Dar în perioada aia mi-am făcut plinul la articole pentru păr, tot ce a fost portocaliu, tot ce mi-a atras atenţia şi mi-a plăcut. De fiecare dată când mergeam în acel magazin TREBUIA să iau ceva. Cum să nu iau când e numai 1,25 lei o agrafă? Mereu invocam motivul ăsta.

Ultima pată mi s-a pus pe cărţi. Am găsit din nou cărţi la reducere (noi!) şi nu m-am putut abţine. Una am comandat-o pentru că îmi trebuia musai musai, pentru facultă. Alta am luat-o pentru că era la reducere mare de tot şi mai era şi de dragoste (abia aştept să le primesc). Alta am luat-o tot la reducere, chiar azi, când am luat una pentru o prietenă, de ziua ei. Într-un moment mă gândesc că, vai! iar am dat banii pe de toate... iar nush ce. Şi în clipa următoare îmi spun că e mai bine aşa, măcar nu cheltui bani mulţi pe prostii.

Ce să facem? Vine o vreme în care fiecare trebuie să-şi satisfacă propriile nevoi, indiferent de natura lor. Unii pariază, alţii joacă nu ştiu ce jocuri de strategie, alţii cine ştie ce mai fac. Mie, printre multe altele, îmi place să cumpăr (deşi cumpăr cu moderaţie, spre deosebire de alţii). Chiar aveam o glumă pe care o ziceam, că atunci "când voi creşte mare" mă voi face "patroneasă", să cumpăr şi să tot cumpăr :)) Adevăru-i că mi-ar plăcea să am o florărie, care să se numească "Fluturaşul", logic!

marți, 6 iulie 2010

Dolesc! Dolesc! Doleeeeesc!

Nu ştiu cum şi de ce dar de ceva timp îmi doresc cu ardoare un... porcuşor de guineea. Mi s-a pus pata pe ei tare de tot şi nu îmi iese ideea asta din cap deloc. Voiam să mi-l fac eu cadou de ziua mea (care se apropie tot mai repede) dar mă gândeam că e prea cald şi îl chinui. Aşa că îl voi lua mai spre toamnă. Cred. Problema cea mare e mama care spune că ea nu vrea sub nicio formă să ţină "porci" în casă. Deci nu-mi dă voie să îmi iau. Dar oare dacă îl are în casă mai are ceva de făcut? Doar n-am să-l arunc în stradă ;))

Ideea e că îmi plac foarte mult, îmi doresc unul maro cu alb şi negru, exact ca cel din poză. Mă văd în stare să-l iubesc şi să-l îngrijesc foarte bine. Singurul lucru de care mă tem e mirosul. In momentul ăsta susţin că îi voi schimba culcuşul zilnic sau cât de des pot. Şi mă mai tem şi să nu cumva să facă mare zgomot noaptea, am eu o problemă cu orice tip de zgomot pe timp de noapte. Dar în principiu sunt extaziată de ideea de a avea porcuşorul, musai băiat. I-am dat deja şi nume, vreau să-l cheme Papi (Papillion=fluture). Mereu am fost încăpăţânată şi nu m-am lăsat până nu am obţinut ce am vrut aşadar presimt că va fi la fel şi de data asta. Aş vrea să revin cândva cu o postare în care să anunţ apariţia lui Papi în casa mea. Cine ştie ce o fi până atunci?

joi, 1 iulie 2010

Operaţiunea post operaţie

Gata. A trecut atât de repede încât abia am putut să-mi dau seama. Cea mai mare bucurie a fost când am aflat că mi se face internare de o zi. La nouă şi ceva dimineaţa m-au îmbrăcat în halat, mi-au dat papuci şi m-au pus pe masa de operaţie. Iar la 10 jumate eram deja acasă, în pătuţ.

Între timp am trecut prin emoţii greu de descris. Luni seara eram toată un stres, noaptea m-am trezit pe la patru şi număram orele până la operaţie, dimineaţa eram parcă de pe altă planetă. Dar, aşa cum mi-a spus draga mea soră în comentariul postării anterioare, mi-am luat puterea de la tatăl meu care a trecut prin multe şi acum e bine. Pe lângă toţi cei dragi care m-au încurajat cum au putut mai bine, el a venit cu mine chiar dacă nu i-a fost tocmai uşor. M-am gândit că fac o operaţie relativ simplă, m-am gândit că trece repede, m-am gândit la cei care fac operaţii complicate...

M-a durut urât de tot injecţia pentru anestezie. Nici nu vreau să îmi amintesc pentru că de fiecare dată când o fac mă cutremur toată. La mâini a fost cum a fost, am strâns din dinţi, am închis ochii, am urlat în mine. Dar la picior... Sfinte Dumnezeule! Mi-am mişcat piciorul, am scăpat un mic suspin, am strâns ochii de am crezut că îmi ies din orbite. Dar a trecut. De durut nu mă doare decât foarte puţin. Mai greu e cu deplasarea şi cu răbdarea. Mă plictisesc acasă, mai ales acum când e aşa frumos afară. Mi-e cald sub pansamente. Aş merge la plimbare, la o cumpărăturică, aş face treabă prin casă, aş face baie... M-am săturat de şerveţele umede şi toate cele. Şi cel mai tare mă deranjează că de mai mult de două săptămâni n-am mai călcat pe talpa stângă şi deja devine extrem de incomod. Mă doare călcâiul pentru că păşesc doar pe el, mă doare încheietura pentru că ţin laba piciorului în sus... Pff!

Abia aştept să pot să dau jos pansamentele, să merg la control, să se vindece şi să fiu iar ca nouă! Sper să nu dureze mult şi să mă bucur că am reuşit să trec peste. Acum, pe lângă asta, mai tre să văd ce efect are spray-ul de la unguri pentru a patra verucă ;)