Am preluat şi eu leapşa de pe blogul C.L.M. N-am mai făcut de mult una, mi-era dor.
1. Dacă ai putea să intri şi să trăieşti într-o carte care ar fi aceasta? Motivează alegerea făcută! (Dar într-un film sau cântec?)
Aş intra în "Jurnalul unei iubiri" ("The notebook") pentru că ador povestea, la fel şi personajul principal feminin (şi masculin). Răspunsul e valabil şi pentru film. Melodie... cred că Jamali-Butterfly.
2. Dacă ai putea să îţi alegi prenumele care ar fi acesta? Dar dacă ai fi de gen opus?
Îmi place numele meu chiar dacă îl poartă cam un sfert din populaţia feminină din România. Îmi place numele Ranya, aşa vreau să o cheme pe fiica mea. Dacă aş fi băiat, mi-ar plăcea să mă cheme Andrei (să mi se spună Andi) sau Rareş.
3. În ce altă ţară ai vrea să trăieşti pentru un an şi de ce?
Cred că Turcia. Pentru că e foarte frumos şi îmi place limba.
4. Care este visul cel mai neobişnuit pe care l-ai avut şi ţi-l aminteşti?
Am o grămadă de vise neobişnuite, visez toate nebuniile pământului dar nu îmi amintesc acum cu exactitate.
5. Povesteşte o zi din viaţa ta imaginându-ţi că eşti un animal.
Sunt un cal maro, superb şi stau pe un câmp, liber, lângă un râu limpede.
6. Dacă ai putea trăi în piele altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană şi de ce ai alege-o?
Aş fi ori un bărbat, să înţeleg anumite chestii, ori o cântăreaţă într-un super concert pentru că mereu mi-am dorit să simt senzaţia asta.
7. Dacă te-ai trezi singur pe lume care crezi că ar fi primele tale gânduri şi ce ai face prima dată?
Ar fi groaznic, m-aş panica, mi-ar fi frică (chiar dacă aş ştii că nu e nimeni să îmi facă rău) şi aş plânge.
marți, 29 mai 2012
miercuri, 23 mai 2012
Cineva se joacă cu psihicul şi cu sufletul meu!
În primul rând, scuze pentru cacofonia din titlu ;)) Aşadar... vă spuneam într-o postare destul de recentă despre concertul lui Mohombi din Timişoara, din Joia Mare. Pe care l-am ratat cu lacrimi şi suspine. Tot atunci vă spuneam că sunt sigură că tipul va mai veni în România pentru că se pare că îi place. Bine face. DAR...
Mohombi vine din nou în România. În Bucureşti :(( E a treia oară când vine la noi în ţară, a doua oară în Bucureşti. De ce nu vine mai aproape de Arad (dacă nu chiar în Arad!)? De ce nu mai vine o dată în Timişoara? Data concertului e 24 mai, locaţia Club Princess. Preţul biletului mă face să mă dau cu capul de pereţi: 20 de lei. M-aş duce chiar acum, ce naiba? Dar pe mine m-ar costa toată distracţia 20 de lei concertul minunatului Mohombi + 200 de lei drumul + x lei alte cele. Am eu păsărele fluturi în cap dar nici chiar aşa.
Ideea e că mă supără tare rău că iar ratez un concert Mohombi. Eu sunt genul de persoană căreia îi plac apariţiile astea pe scenă, ştiu că pot oricând să ascult melodiile lui, să mă uit la videoclipuri dar nu e totuna. Altfel se aude live, altfel e când îl vezi la câţiva metri.... Oh, Doamne, nu mai zic nimic pentru că o iau razna imediat!
În concluzie, mă roade o ciudă teribilă că Mohombi va fi luna asta în România, atât de departe de Arad, într-un concert atâââââââââââât de ieftin dar, cu toate astea, eu tot îl mai aştept aşa, mai în vest. Şi tot sunt sigură că va mai veni, poate a patra oară va fi cu noroc!
Vă las cu cea mai superbă melodie de dragoste a lui:
PS: Voiam să pun poză cu afişul concertului dar nu mă lasă sufletul! Na!
sâmbătă, 19 mai 2012
Ce înseamnă un prieten bun?
Prietenii adevăraţi sunt greu de găsit. Şi de păstrat. Dar atunci când îi ai, te poţi considera norocos. Eu am avut noroc să am o relaţie de prietenie excelentă chiar cu sora mea. Mai rar găseşti aşa o relaţie. Ţinem enorm una la alta, vorbim până nu mai putem (şi de obicei putem!), ne ştim mai toate secretele şi ne sfătuim cum ştim noi mai bine (de obicei ea e responsabilă cu treaba asta). De multe ori reuşim să obţinem un fel de telepatie sau gând la gând, cum se spune. De exemplu, când stă prea mult la lucru şi abia aştept să ajungă acasă îi mai trimit câte un mesaj în care îi spun "hai acasăăăă!" şi mă sună şocată, ea fiind pe drum pentru că a ieşit mai repede. Şi ăsta e cel mai banal exemplu. Chiar dacă petrecem mult timp împreună (în ultima vreme tot mai puţin, din păcate), tot ne e dor una de alta când eu merg în Timi, chiar dacă numai pentru 3 zile. Nimeni din lume nu mă cunoaşte aşa de bine cum mă cunoaşte ea. Şi reciproca e valabilă.
Pe lângă sora mea, am şi o best friend. Ne cunoaştem de şapte ani, pe când am nimerit în aceeaşi clasă la liceu şi suntem prietene tot de pe atunci. La început am fost doar prietene, ne înţelegeam bine. Sincer nu ştiu cum am ajuns să ne apropiem atât de mult dar la un moment dat ne-am trezit extrem de apropiate. Sfârşitul clasei a 12-a nu a fost o problemă pentru noi, am fost chiar şi mai bune prietene după liceu.
Ok, am stabilit că avem best friends. Dar cum sunt cu adevărat cei mai buni prieteni? E mai bun un prieten care te aprobă mereu şi îţi spune ceea ce vrei să auzi sau unul care e sincer şi te ceartă atunci când nu procedezi bine? Cu siguranţă a doua variantă e cea reală. Mie asta îmi place la fetele mele. Mă ceartă fără nicio problemă şi îmi deschid ochii atunci când tind să îi închid. Şi în relaţia asta am învăţat să fac şi eu la fel, să nu le lăudăm doar pe ele :)) Şi-mi mai place la ele că mă ascultă tot timpul, chiar dacă tind să vorbesc prea mult şi uneori, când sunt prinsă într-o chestie insist enorm cu ea. Şi că nu se supără niciodată, chiar dacă devin enervantă.
E mare lucru să ai un prieten adevărat. Dacă ai doi e şi mai bine. Şi când mai ai şi un iubit care să-ţi fie şi prieten în acelaşi timp... nici nu mai am cuvinte!
vineri, 11 mai 2012
Tu unde-ți verși frustrările?
Pentru că sunt într-o perioadă în care am oareșce piticei pe creier (sau pe suflet?) hai să vorbesc despre ceva ce se leagă cu stările astea mirifice ale mele. Nu e niciun secret faptul că fiecare reacționăm diferit în anumite situații. Unii simt nevoia să strige în gura mare ce au pățit, să lupte până la capăt pentru a li se face dreptate sau măcar pentru a-și vărsa supărările. Alții se simt mai bine dacă țin totul în ei, nu se exteriorizează sau o fac discret, dacă tot o fac.
Ei bine, fiecare avem momente în care simțim nevoia să ne vărsăm pe undeva frustrările. Dar unde și când o facem? Pe unde și când ne apucă? Vărsăm pe loc tot ce ne supără, chiar în momentul în care supărarea e ”caldă” și de cele mai multe ori spunem mai multe decât ar trebui să spunem în mod normal? Sau stăm puțin și ne gândim, socotim, cântărim și abia apoi picurăm din frustrări ori supărări?
Nu știu. Am observat că se poartă ca mai nou să îți verși frustrările pe Facebook. Asta e, în opinia mea, cea mai penibilă situație. Adică stai puțin, poate că eu sau alții din lista ta de prieteni nu suntem curioși de frustrările tale. Dacă ai ceva cu cineva, scrie-i persoanei respective, în cel mai bun caz. Dar eu cred că celor care fac asta le lipsește curajul. Sau nu, nu știu exact.
Unde și cum îmi vărs eu frustrările? Nu știu sigur. Uneori aici, pe blog (deși evit de cele mai multe ori să o fac). Alteori în gând, să le aud doar eu. Și mă ajută al naibii de mult, simt că problema e pe jumătate rezolvată dacă expun toate variantele posibile. Alteori sora mea are ”norocul” ăsta, să fie prezentă și să mă confesez ei. Sau prietena mea cea mai bună. Sau ambele, norocoasele! Cert e că n-o fac niciodată pe Facebook, în public sau în așa fel încât să rănesc pe cineva în mod intenționat.
În acest moment, de exemplu, sunt extrem de frustrată din cauza unui nenorocit de telefon. Nu știu care, unul. Vreau unul nou, VREAU! Nu m-am gândit că achiziționarea unuia e o treabă atât de complicată. Până acum am știut ce vreau și fix telefonu ală l-am luat. Dar acuma trebuie să fie o mie și una de variante, una mai tentantă ca alta. Vreau ceva frumos, vreau ceva nu foarte scump (nu sunt genul de om care să dea nu știu câte milioane pe un telefon, nu mai mult de cinci, în orice caz). E o operațiune dificilă dar nu mă las! AM ZIS!
marți, 1 mai 2012
Destin sau liber-arbitru?
Cartea pe care o citesc eu acum m-a cam pus pe gânduri cu o chestie. Aşa cum am spus şi în titlu: există destin sau liber-arbitru? Înainte de a intra în pâine, cum se spune, am să spun pe scurt despre carte. În "Flashforward" (recomand şi serialul, pe care eu l-am văzut mai demult, însă recomand şi cartea pentru că, la fel ca de fiecare dată!, e cam diferită) o echipă de fizicieni din Geneva plănuiesc un mare experiment însă rezultatul e total diferit de ceea ce aşteptau: pentru 2 minute orice om de pe planetă a leşinat şi a văzut ce se va întâmpla în viaţa lui peste exact 21 de ani. Lucrul ăsta a provocat mii de dezastre, din cauza leşinului s-au prăbuşit avioane, au murit oameni în operaţii şi alte astfel de cazuri. După acest moment, lumea a cam luat-o razna pentru că fiecare voia să ştie dacă viziunile sunt adevărate, ce anume a provocat acest lucru şi o grămadă de alte întrebări.
Cea mai importantă întrebare care se pune este dacă viziunile chiar se vor adeveri, dacă există un destin scris pentru fiecare. Adică, dacă în viziune tu apăreai în India, poţi evita să se adeverească lucrul ăsta; pur şi simplu nu mergi în India peste 21 de ani. Ăsta e liberul-arbitru. Dar dacă intervine ceva ce te obligă să mergi acolo? Destin?
Iată două replici din carte care mi-au plăcut:
-Dacă totul e deja stabilit, ce rost are să mergem mai departe?
-Ce rost are să citeşti un roman al cărui sfârşit a fost deja scris?
Eu întotdeauna am crezut că există un destin pentru fiecare om. Şi cred în continuare. Cred în soartă, cred că orice ni se întâmplă ne-a fost scris. Mă rog, aproape orice. Cred şi în liber-arbitru, doar de aia avem minte, să alegem ceea ce considerăm că e cel mai potrivit drum pentru noi. Însă avem variante şi e ceva scris pentru noi în fiecare dintre ele.
Dacă tot am ajuns la această discuţie, am să mai spun şi că eu nu suport să fiu pusă în situaţia de a alege între două (cel puţin) variante. Am fost pusă, ca orice om, în situaţii de acest gen, unele mai serioase, altele mai puţin, altele extrem de serioase. Dar îmi place să cred că am luat de fiecare decizia cea mai bună pentru mine şi, de ce nu?, şi pentru cei implicaţi.
Voi credeţi în destin?
joi, 26 aprilie 2012
Schimbări, schimbări...
Se spune că oamenii îşi fac schimbări de look atunci când trec prin perioade mai grele sau chestii de genul ăsta. Eu când m-am vopsit blondă şaten foarte deschis n-am trecut prin nicio perioadă. Aşa mi-a venit, pur şi simplu. Voiam de mult să experimentez lucrul ăsta şi m-am decis aşa, hop-ţup.
Daaar... au trecut aproape şase luni de atunci şi m-am vopsit iar şaten, aproape de culoarea mea naturală. De ce? Mi-era dor. Mi-a plăcut şi blondul dar acum parcă mai mult îmi place şatenul. Mie îmi creşte părul foarte repede şi nu suportam să se vadă rădăcinile închise, mă enervam că trebuia să mă vopsesc deeees.
Bun, dacă am stabilit care culoare o prefer hai să vă spun o altă chestie ce-mi trece prin cap. Vreau să mă tund. Scurt. Mie mi-a plăcut tot timpul părul lung, îl am şi acum lung. Mi-a venit aşa, de la o vreme, o poftă teribilă să tund cam 15-20 cm din el, poate şi mai mult. Ideea e că ştiu sigur că după câteva zile o să vreau la loc părul lung. Dar, cum zicea sister, o viaţă am! Plus că, repet, îmi creşte repede părul.
Mă rog, nu ştiu ce voi face până la urmă. În mod cert o să fie o decizie de moment, fără prea mult cugetat :))
marți, 17 aprilie 2012
Ultimele patru
Hristos a înviat! Sper că Paştele vostru a fost unul liniştit, cu un Iepuraş darnic şi mâncare multă şi bună :) Eu am avut parte de cel mai frumos Paşte din ultimii ani, am primit cadouri frumoase şi am mâncat mult. Perfect!
"Ultimele patru" se referă la ultimele patru cărţi pe care le-am citit. Toate le recomand cu căldură pentru că mi-au plăcut mult, mult de tot. Am să le iau pe rând.
1. "
Recviem pentru voce si pian", de Chase J. Hadley. Cartea asta o are sora mea în bibliotecă de vreo şase-şapte ani. Nu m-a atras niciodată şi n-am idee de ce. Dar pentru că nu mai aveam ce citi, la bibliotecă nu aveam chef să merg, am luat-o. Şi nu mi-a venit să cred cât de interesantă e. Încredere, ambiţie, curaj, ipocrizie... toate acestea în jurul unei crime. O poveste care te prinde şi te face să citeşti tot mai mult pentru a afla finalul, pentru care pot exista zeci de variante.2. "Mă numesc Salma", de Fadia Faqir. Cartea asta m-a fer
mecat de-a dreptul. Mi-am descoperit o latură interesată de lumea orientală, încă de la "Dulciuri amare". Aici este vorba despre o tânără care s-a îndrăgostit şi s-a lăsat sedusă de un bărbat, în ciuda regulilor extreme din ţara ei. Când a rămas însărcinată a fost trimisă la închisoare pentru ca tatăl ori fratele să nu o împuşte pentru păcatul ei şi pentru ruşinea adusă familiei. Acolo a născut o fetiţă care i-a fost luată înainte de a o privi pentru prima oară şi înainte de a o strânge la piept. A fost apoi salvată şi trimisă în Marea Britanie, sub o altă identitate, cu care nu s-a obişnuit deloc. Toată viaţa ei de aici înainte a fost o luptă cu noutatea şi cu dorul pentru un copil nevăzut. În final, după ce s-a căsătorit cu un european, s-a întors acasă unde a aflat că fiica ei a fost ucisă de fratele ei. Aceeaşi soartă a avut-o şi ea, în primele minute ale reîntoarcerii ei.3. "Anotimpul fructelor de mango", de Amulya Malladi. Prima dată când am văzut-o pe raft m-a atras culo
area copertei: potrocaliu. Apoi poza: un mango (iami iami) ţinut în palme, pe fundalul unei rochii roşu-corai. Apoi titlul. Apoi mica descriere pe care n-am apucat să o citesc în întregime pentru că m-a fermecat. O poveste indiană, tradiţii absurde care mă atrag doar pentru comparaţii, descrieri superbe ale lumii indiene. Prya se întoarce în India după şapte ani de trai în America, ani care au depărtat-o de tradiţii şi de familie. Motivul întoarcerii este anunţarea familiei despre logodna ei cu un american negru. Nici după jumătate din carte Prya nu are curaj să le mărturisească iar când o face suferă enorm. Pentru că familia nu poate concepe un astfel de comportament. Pentru un final fer
icit, aceştia cedează în cele din urmă pentru fericirea fiicei lor, fără a avea însă încredere într-o căsnicie fericită între o indiancă şi un american.4. "Nopţi în Rodanthe", de Nicholas Sparks. Omul ăsta e un romantic incurabil, toate romanele lui sunt absolut superbe iar ecranizările pe măsură. La fel e şi acest roman uşor de citit şi impresionant. Nu vă spun mai multe, poate doar că are un final cam trist, deşi cam aşa e la toate romanele lui. Mi-am scos şi eu filmul, abia aştept să îl văd.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)








