Cu fluturi: CĂRŢI

Pentru că îmi place să citesc.
Pentru că mi-e dor să citesc (mult).
Enjoy!

Lămâi galbene. Multe

De puţin timp m-am apucat (în sfârşit!!!) de şcoala de şoferi. Vreau carnet. Vreau să conduc. Vreau maşină. E cale lungă până acolo dar o bat, dacă tot m-am apucat. 

Mi-a luat ceva vreme până să mă conving să încep şcoala de şoferi. În clipa de faţă regret amarnic faptul că nu am făcut-o pe la 18-19 ani, să scap. Dar nu m-a atras. Bine, nici acum nu există o atracţie fatală între mine şi conducere dar... 

Mă chinuiesc, pe bune. Nu m-am gândit că îmi va fi atât de greu. Nu e ceva greu în general, depinde extrem de mult de fiecare persoană în parte. Şi aici mă refer la partea de conducere, nu de cea de legislaţie. Acolo e uşor dacă înveţi. Acolo chiar îmi place. Deşi mai am de parcurs, mai am de băgat la cap dar, per total, acolo mă descurc. Greul cel mare e la condus. Nu mi-am imaginat nici măcar o singură clipă că îmi va fi atât de greu. Maşina pur şi simplu mă conduce pe mine, în loc să o conduc eu pe ea. Bine, de fapt acum e ceva mai bine, după patru ore de conducere. Mi-e greu să fiu atentă în atâtea locuri deodată, mi-e frică de tot ce vine din partea opusă şi, cel mai important, maşina refuză să stea dreaptă, la locul ei, frumuşel pe bandă. Ba sunt prea în dreapta, ba prea în stânga. Plus că îmi înnebunesc instructorul cu faptul că strâng de volan (deşi mie nu mi se pare că aş face-o).  

Dar nu mă las. Sunt sigură că va fi un drum lung de parcurs dar vreau carnetul. O am pe sister drept model, care s-a luptat cu şcoala şi acum conduce maşinuţa ei personală şi îmi face poftă. Plus că am avut mult timp lângă mine un şofer excelent. Deci vreau şi eu să fiu şoferiţă. Nu sunt pretenţioasă, nu e musai să fiu excelentă, vreau deocamdată să învăţ, să fiu mai sigură pe mine, să iau carnetul şi să le fac toate pe rând.

Apoi vreau Ford Ka-ul meu drăguţ - încă nu ştiu ce culoare -, cu AR 25 DIU, ahhh, ce frumos sună! Iar la pensie voi avea şi Mini Cooper-ul mult visat. Crem cu negru :))

Leapşă: Obiceiuri livreşti

N-am mai făcut de foooooarte multă vreme o leapşă. Am găsit-o pe asta de curând şi mi-a plăcut, aşa că am făcut-o :D

1. Ai vreun loc preferat în casă în care citeşti?

Nu. Prefer în pat sau în cadă dar e bine oriunde.

2. Semn de carte sau o hârtiuţă oarecare? 

Semn de carte, clar. Mai ales că am câteva primite, absolut minunate.

3. Poţi să te opreşti din cittit brusc sau trebuie să termini pagina/capitolul?

De putut pot dar prefer să termin un capitol atunci când mă opresc.

4. Poţi să citeşti în timp ce te uiţi la TV sau asculţi muzică?

Nu prea. Prefer să fie linişte.

5. Citeşti cărţile pe rând sau mai multe simultan? 

Pe rând, cu siguranţă!

6. Citeşti doar acasă sau peste tot?

În ultima vreme nu prea mai am timp să citesc peste tot (în tramvai, de exemplu) dar răspunsul e totuşi da. Ador să citesc în tren/autobuz/maşină.

7. Citeşti cu voce tare sau în gând?

În gând ;))

8. Sari pagini? 

Niciodată. Nici măcar dacă mă plictisesc îngrozitor.

9. Scrii pe cărţi?

Dacă sunt ale mele da. Obişnuiesc să subliniez pasaje care îmi atrag atenţia sau le copiez prin agende, dacă nu sunt cărţile mele.

Cu fluturi: PRIN CAMERĂ

Luna asta lenevim prin camere pline cu fluturi, minunăţii în care ţi-ar fi mai mare dragul să stai. Pe de o parte sunt lenjerii de pat cu fluturi, pe de altă parte sunt stikere de perete cu fluturi. Ambele superbe. Şi desigur că le vreau pe toate pentru mine, ca de obicei :D

P-E-R-F-E-C-T!

Ataşamente

Dintotdeauna am fost genul de om care se ataşează foarte repede de oameni şi obiecte. Dacă ajung să ţin la cineva sau la ceva, greu mă pot dezlipi. Chiar şi dacă sunt rănită de cineva la care ţin, tot mă dezlipesc greu. Nu îmi place deloc ideea de a-mi scoate pe cineva din suflet, fie că trebuie, fie că nu, fie că vreau, fie că nu, fie că merită, fie că nu.

Ca o completare la faptul că mă ataşez repede, obişnuiesc să păstrez chestii de la oameni dragi. Nu doar că păstrez cadouri ci şi lucruri legate de respectivele persoane (bilete de la film/teatru/meci/concert, ambalaje de la prima ciocolată, pixul cu care a scris ceva, florile presate, etc). Povestea cu cadourile e de dezbătut. Niciodată nu mi-a plăcut ideea de a arunca lucrurile primite de la o persoană de care te-ai despărţit. Dacă odată te-ai bucurat de ele, nu văd de ce ai renunţa la ele atunci când se termină totul. Într-adevăr lucururile respective îţi pot trezi amintiri dar chiar şi aşa nu văd de ce le-ai arunca sau ai renunţa la ele. În afară de a te satisface pe moment nu cred că există vreun alt efect, poţi ajunge să regreţi mai târziu, când suferinţa se va fi diminuat. Dacă îţi fac rău pe moment, le poţi închide într-o cutie la care poate vei simţi nevoia să te întorci mai târziu. Eu pun mare preţ pe amintiri.

Ţin minte că prima oară când m-am îndrăgostit, nu aveam nimic de la persoana respectivă, ceva ce să strâng în braţe când mi-e dor de el, ceva care să-mi facă fluturii din stomac să dea din aripi atunci când privesc acel ceva. Şi simţeam nevoia să am, mai ales că îl vedeam foarte rar pe respectivul băiat. Ei şi la un moment dat îi căzuse din buzunar o monedă de 50 de bani care a rămas la mine. Şi am purtat în buzunar luni în şir moneda aceea, ştiind că fusese a lui. O chestie simplă, un nimic. Şi totuşi, pentru mine însemna enorm pentru că era de la el. Îmi amintesc şi acum cât am suferit când am dat moneda (nu uit niciodată, într-o librărie), amestecând-o cu alte monede. Îmi venea să mă întorc şi să rog vânzătoarea să mă lase să îmi iau moneda înapoi, puteam să jur că aş recunoaşte-o. Dar nu am făcut-o, am luat întâmplarea ca atare, dând vina pe mine, pe neatenţia mea.

Problema mea apare atunci când o persoană mă răneşte şi dau de vreun lucru de la persoana respectivă sau care pur şi simplu îmi aduce aminte de ea. Depinde foarte mult de sentimentele cu care rămân în legătură cu o persoană. Am rămas înconjurată de o mulţime de obiecte după o relaţie lungă şi frumoasă şi nu am simţit niciodată nevoia să le înlătur, din contră, îmi sunt încă foarte dragi. Însă un singur parfum de la o persoană anume mă ţine pe loc. Îmi place foarte mult, îmi plăcea de cum l-am primit şi mă dădeam cu el atunci când era bine cu respectivul. Însă după ce m-a rănit, nu m-am mai putut apropia de parfum. Îmi place în continuare dar nu îl pot folosi. Pur şi simplu mi se pune o gheară pe suflet când mă apropi de el. Îmi spun de multe ori că e DOAR un parfum şi atât şi că îl pot folosi liniştită dar de fiecare dată când întind mâna spre el îmi spun "eh, lasă, mâine...". Încă nu a apărut acel mâine.

Nu-mi dau seama cum e mai bine. Ţine de fiecare persoană în parte, cum preferă să ţină amintirile. Eu voi ataşa mereu de sufletul meu şi lucruri.    

De pe lista cu dorinţe

Pentru că în postarea trecută mi-am prezentat una dintre cele mai actuale dorinţe ale mele, am să continui lista cu încă una. Însă asta nu e chiar atât de nouă, îmi stă pe creieraş (şi sufleţel) de ceva vreme.

Aş vrea să am florăria mea. Visez la chestia asta cu ochii deschişi. Am în minte tot proiectul, văd cu exactitate cum va arăta. Mi se pare însă o afacere greu de condus, să nu mai spun de primii paşi. Adică îmi închipui că e foarte greu să găseşti un furnizor, o locaţie potrivită într-o zonă potrivită cu o chirie potrivită. Hmmm, cam de unde bani pentru toate astea? Dar cât de frumos ar fi? EXTREM!

Florăria mea s-ar numi Butterfly (cum altfel?). Numele florăriei ar fi scris cu litere mari, portocalii. Înăuntru, pereţii ar fi alb cu portocaliu. Iar tema principală, pe lângă flori, ar fi, desigur, fluturii. Pe pereţi ar fi tablouri cu fluturi, cele mai frumoase fotografii. Totul ar fi foarte vesel şi frumos. Fiecare buchet de flori cumpărat va primi câte un fluturaş ornamental gratuit (sau mai mulţi, în funcţie de preferinţe). În visele mele, florăria ar merge foarte bine, astfel că aş putea să scad preţurile pentru ca oamenii să nu se mai plângă "cât de scump poate fi un buchet frumos de flori!".

Habar n-am dacă se va îndeplini vreodată visul meu cu florăria. Însă eu continui să visez cu ochii deschişi la Butterfly. Cine ştie? Poate, poate, cândva... :)

Păsărele, fluturaşi...

Am mai spus de multe ori că atunci când mie îmi apar păsărele în căpşor, greu le mai dau jos. Pentru că trecuse ceva vreme de când n-am mai vrut ceva mult mult mult muuuuuult de tooooot iată că o nouă păsărică şi-a făcut cuib în capul meu şi pare să scormonească ceva pe acolo.

Vreau tatuaj. Cu fluturi, desigur. Vreau de nu mai pot!

Ideea mi-a picat aşa, din senin, nici nu ştiu de unde şi până unde. Adică mă rog, până la salon presupun (dacă nu pierd ideea pe drum, poate poate îmi trece totuşi). Iniţial mi s-a pus pata pe un fluturaş mic mic pe ceafă, chiar sub linia părului, în partea dreaptă. Dar după mai multe păreri primite (nu e aşa faină zona, doare de numa, bla bla) şi după ce am văzut proaspătul tatuaj al unei colege, cu două rândunele mici pe mână, cam pe unde ar veni un ceas de mână, doar că pe lateral... Awwww! Vreau şi eu doi fluturaşi acolo, poate chiar şi unul singur, să nu îi iau ideea, totuşi.

Până acum nu eram aşa fixată pe ideea de tatuaj, aş putea spune chiar că nu mă atrăgea. Dar nu ştiu ce m-a apucat acum. Mă gândesc tot acolo, îmi închipui cum ar arăta fluturaşul meu drag... Ok, acum urmează întrebarea logică: de ce nu mă apuc de treabă? Complicat. Ai mei nu vor să audă de aşa ceva şi eu sunt încă pe treaba cu permisiunea pentru o chestie de genu'. Mami a făcut ca trenu' când m-a apucat nebunia cu găurile în urechi (acum vreo 6 ani), ce să mai spun de un tatuaj. Însă într-o seară m-am aventurat aşa, mai în glumă mai în serios, şi am întrebat-o. Reacţia a fost mai ok decât m-aş fi aşteptat şi mi-a dat aşa un curaj de tot ideea asta o am în cap. Deja începusem să îmi închipui senzaţia, aveam în cap imaginea tatuajului... Uhhh!

Ideea e că trebuie să mă gândesc foarte bine dacă e o păsărică adevărată sau doar una trecătoare, o nebunie de moment pentru că nu e o chestie trecătoare, e forever. În momentul ăsta m-aş duce cu cel mai mare drag la salon să-mi fac fluturelul însă nush dacă la fel aş simţi şi peste câţiva ani. Aşa mi-a spus şi colega respectivă, să mă gândesc foarte bine dacă vreau cu adevărat să îmi fac. Mă voi gândi!

Am uitat să specific faptul că nu mi-e frică deloc, DELOC, de durere :D