Bilanț 2017

E 31 decembrie, ora 21:05 și încă nu îmi vine să cred cum a trecut anul ăsta. Nu îmi dau seama cum au trecut lunile, parcă nici nu-mi amintesc mare lucru din unele luni din anul 2017. Cu toate astea, 2017 a fost un an extrem de bun.

De ani de zile, în familia mea există tradiția ca în ultimele zile din an să facem analiza anului care se încheie. Fiecare spune cum a fost anul lui, în funcție de sănătate, iubire, familie, bani, loc de muncă, etc. Eu nu știu cum să Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru anul ce tocmai trece. Tot ca o tradiție, anul trecut la miezul nopții mi-am pus dorința (din câte îmi amintesc) de a avea un an liniștit, fără stres, cu împlinire și iubire. Cred că niciodată nu mi s-a mai împlinit o dorința pusa de Anul Nou atât de exact.

Anul 2017 a fost primul an al nostru ca soț și soție și, din punctul ăsta de vedere a fost perfect. Ne-am iubit, ne-am distrat, ne-am îndrăgostit pe zi ce trece tot mai mult de căsuța noastră, de viața noastră în doi. Ne-am descurcat excelent cu tot ce înseamnă cheltuieli, a trecut un an din achitarea creditului (mai 29, ieeeeei), am pus ceva la ciorap. Am fost în minunata Grecie, am mai umblat în stânga-dreapta (Viena, Cluj).

Cea mai mare realizare din 2017 a fost Lola, mașinuța noastră. Pfua, nu-mi vine să cred că în primăvară e un an de când o avem! 

O mare mulțumire pentru anul 2017 e legată de familie. Ne-am avut tare bine, am petrecut timp multicel cu ai mei, cu socrii. Cu sister am dus relația la un nivel și mai mare. Ne-am arătat că suntem una pentru alta oricând, indiferent de condiții. M-am apropiat și mai mult de prietena mea Anca, am petrecut mult timp de calitate cu ea. Chiar și cu Iza m-am văzut mai des anul ăsta, ceea ce e extrem de mulțumitor pentru mine. Doar cu Roxi nu am apucat să mă văd prea des anul ăsta (aș putea număra pe degete, din păcate) dar ocupă același loc în inima mea.

Cel mai mult mă bucur că în anul ăsta nu am pierdut pe nimeni apropiat. S-au dus multe cunoștinte dar din fericire nimeni apropiat. Totuși, dacă sunt la capitolul pierderi, de orice fel, nu pot să nu menționez că anul ăsta am pierdut un prieten bun, pe care l-am regretat mult deși a făcut mult rău (conștient sau nu). Fostul meu viitor cumnat a ales să plece mișelește nu numai de lângă sister, ci și de lângă toți care am fost pe lângă ei. Păcat pentru el, ferice de noi! Noi suntem la fel de legați, înconjurați tot de oameni mulți iar sister e iubită așa cum merită. Deci... în tot răul e și un bine, ca întotdeauna.

Spre finalul anului am privit mai mult spre viitor. Anul ăsta dorința mea pentru 2018 e altfel, e despre ceva mult mai concret. Vedem în 31 decembrie 2018 dacă s-a îndeplinit :)

Doamne ajută ca anul următor să fie tot cu liniște, tot cu împlinire, tot cu iubire, cu sănătate, cu călătorii, cu oameni dragi, cu oameni vechi și noi, cu credință multă, cu răbdare, cu dedicare, cu zâmbete și bani cheltuiți cu cap :)))

Nunta de hârtie

Toată ziua de alaltaieri l-am agasat pe soțul meu cu întrebarea ”ce făceai anul trecut pe vremea asta?”. Anul trecut pe vremea asta mergeam cu proaspătul meu soț spre sala unde am avut nunta să plătim meniurile și tot ce mai era de plătit. Nebunia și agitația trecuse, musafirii plecaseră iar noi reușiserăm să ne odihnim.

A trecut deja un an - unul dintre cei mai frumoși ani din viața mea. A fost un an în care am primit exact ceea ce mi-am dorit cu cea mai mare ardoare: liniște și împlinire. Creditul a fost aprobat, apartamentul a devenit casa noastră mult iubită, amândoi muncim, familiile ne sunt alături, prietenii la fel. Având toate astea puse la punct, îmi doream să nu apară ceva care să ne tulbure apele iar Dumnezeu ne-a ajutat cu vârf și îndesat. 

Duminică, când am împlinit un an de la cununia religioasă, i-am spus lui Andrei că suntem atât de fericiți încât mi-e teamă. Mă tot întreb ce bine am făcut de am parte de un soț atât de bun, de atent, de iubitor, de ambițios, de dornic să mă surprindă. Și că, probabil, pe undeva, cândva, voi avea o neîmplinire pe alt plan. E un gând urât, un gând care mă neliniștește dar nu pot să nu recunosc că mă bântuie. Încerc totuși să mă bucur cât pot de mult de fericirea și împlinirea din viața noastră de familie și să mă rog să se mențină așa și să fim împliniți și pe următoarele planuri ce vor interveni în viața noastră. Pot să recunosc faptul că în acest moment mă bucur enorm de viața noastră, de relația noastră și că sunt oarecum egoistă - îmi doresc să mă bucur cât mai mult de momentele astea, în formula asta.

Am plănuit să petrecem weekendul aniversar doar noi doi. Să ieșim din rutina zilelor de sâmbătă și duminică, să lenevim, să stăm mult împreună, să ne iubim :D Cadouri nu am stabilit că ne facem, doar urma ca duminică să ieșim la o cină undeva. Bineînțeles că planurile nu ne-au ieșit așa cum le-am făcut :)) 

Prima surpriză a apărut sâmbătă dimineața când m-am trezit cu un cadou de la Andrei. De fapt, prima supriză a fost vineri seara când mi-a dat un buchet superb de flori. Doamneeeeee cât de ingenios poate fi omul ăsta. După patru ani de relație încă mă mai mir de ideile pe care le are, de surprizele pe care mi le pregătește cu atâta drag. Fără să intru în detaliile pe care mi le-a povestit după, cu peripețiile prin care a trecut cu achiziționarea cadoului, o să intru direct în subiect. Dragul meu soț mi-a luat cadou de aniversarea primului an de căsătorie o... VIOARĂ. Nu știu să cânt la vioară, nu am ținut în viața mea în mână o vioară. Doar că dragul de el știa că e instrumentul meu preferat, că îmi place foarte mult și că mi-ar fi plăcut să știu să cânt. Cu toate astea, nu m-aș fi gândit vreodată să iau lecții sau ceva. Nu mi-a luat vioara neaparat cu scopul de a învăța să cânt la ea, ci pur și simplu să o am, chiar dacă doar o țin în vitrină. Dacă mie îmi place, trebuie să am. Cam orice. Nu îl laud doar că e al meu, omul ăsta chiar e cel mai cel dintre cei mai cei! Are un dar din a mă face să îmi crească sufletul de mândrie și iubire. Mai mult decât orice iubește să mă surprindă. Ai zice că a făcut cam tot ce se putea face până acum dar nu știu cum face de reușește să scoată din mânecă de fiecare dată ceva nou, ceva ingenios. Vioara e minunată, arată atât de elegant, de romantic! Doar că toate sunetele care ies din ea sunt total diferite de ceea ce știm cu toții despre sunetul viorii. Cu toate astea, Andrei al meu adoră să mă vadă/audă ”cântând” :)))

Eu i-am gătit sâmbătă pipote și inimioare - pentru că știam că îi plac foarte mult. Seara l-am lăsat trei ore singurel pentru că m-am întânit cu Iza, buna mea prietenă, în 24 fiind ziua ei. Pentru că eu nu mă pregătisem cu cadou și pentru că știam că orice i-aș fi luat nu ar fi egalat supriza lui, am rugat-o pe Iza să vină cu mine în mall să mă ajute să îmi aleg o lenjerie sexy, cadou pentru Andrei - ceva cu efect sigur. Zis și făcut! Seara am făcut pizza de casă și am profitat de seară :D

Duminică plănuiserăm să nu mergem în vizitele obișnuite la ai noștri dar toți voiau să ne vadă și să ne felicite așa că din duminica noastră de leneveală în doi a rămas asta: vizită la socrii, apoi vizită la ai mei, vizită la o fostă vecină, o oră acasă și apoi... teoretic trebuia să mergem în vizită la sister a mea dar acolo ne-a așteptat altă surpriză: petrecere surpriză organizată de ea, de prietenele noastre Anca și Simo (și Teo, fiica Simonei). Ne-au așteptat cu tort, cu șampanie, cu cadouri și maxime felicitări. Am fost extrem de surprinși și fericiți să avem așa oameni frumoși lângă noi. 

Pentru că deja era târziu și eu nu mă simțeam tocmai bine am renunțat la cina în oraș și am comandat mâncărică acasă, ne-am ghemuit în pat și am profitat de finalul de romantic weekend.

Nunta noastră de hârtie a fost una care a rezumat întreg anul care a trecut: iubire, tandrețe, pasiune, surpriză, lacrimi de fericire, familie, prieteni, zâmbete. Să dea Domnul să avem ani fericiți și liniștiți, așa cum ne dorim. Mama ne-a urat o chestie care mi-a plăcut maxim ”Să vă dea Dumnezeu câți ani vrea el împreună doar să fie fericiți!”. Amin!

Cum funcționează mintea omului

Știți momentele alea de respiro de după un eveniment/pas/moment important sau foarte important  din viața? Când totul devine lin, așa ca o rutină chiar. Și ajungi la un moment dat să te plictisești și ”coci” un alt eveniment/pas/moment. Că doar ăsta e mersul firesc al lucrurilor.

Haideți să vă povestesc cum funcționez eu la astfel de momente!

Am fost dintotdeuna genul de om care se aruncă cu capul înainte, care s-a lăsat copleșit mereu de sentimente, care a acționat mereu din primul impuls. Parcă de când am mai îmbătrânit (vorba vine!) m-am mai temperat și am învățat să gândesc puțin înainte și abia apoi să acționez. Bine, nu e o stare dinaia exagerată, în care nu gândesc chiar nimic din ceea ce urmează să fac și ajung apoi să regret. E doar un mega entuziasm pe care nu mi-l pot ține în frâu prea mult. Un exemplu foarte banal: vreau să plănuiesc o mini vacanță romantică cu Andrei, doar pentru noi doi. Și îmi spun: ”nu zic la nimeni, concretizăm totul și abia apoi”. Zis și făcut. Să zicem că în ziua respectivă mă întâlnesc cu fetele. ”Ahhh, nu le zic nimic, așa am stabilit. Trei, doi, unuuuu ȘI! Auziți fetelor? Să vedeți ce plănuiesc eu!”. Mdea... 

Ăsta a fost exemplul funny și mega simplu. Acum urmează ceva mai serios. Chestie pe care încă o cântăresc să îmi dau seama dacă îi de bine sau de rău (sau de rău sau de foarte rău). Revin la o anumită concluzie după ce povestesc despre ce e vorba mai exact.

”Problema” e că mintea mea e formată pe modelul că atunci când urmează să mi se întample un lucru, îl trăiesc întâi în mintea mea și abia apoi îl trăiesc și concret. Cel mai bun exemplu e și cel mai mare și mai important: căsătoria/nunta. După ce ne-am dat seama că relația noastră e una serioasă, existau momente în care întâmplător ajungea să se aducă în discuție căsătoria/nunta, în discuțiile cu Andrei sau cu alți prieteni. Și atunci răspundeam clar „Nuuu, nu vreau să mă mărit”. După încă câteva luni, când Andrei a devenit din hotărât în foarte hotărât, parcă-parcă am început și eu să zic mai domol ”Da, poate dar mai încolo”. Și aveam discuții gen ”noi când o să facem nuntă nu o sa avem așa X” sau ”Noi o să avem X la nunta noastră”. Și încet-încet am început să ne gândim cam ce am vrea și ce nu am vrea la modul că știam în mare cam tot ce va însemna nunta noastră :)) Și când omul a devenit și mai hotărât, m-a făcut și pe mine să fiu la fel. Și atunci s-a dat startul: dimineața, la prânz și seara și între mese gândurile mele se îndreptau doar spre acest subiect. Avem două miliarde de scenarii despre cum voi reacționa când voi fi cerută, despre cum îi vom anunța pe ai noștri (pe ai mei de fapt, că ai lui știau ce plănuia el), știam data nunții, știam ce culori alegem, știam toate sălile din Arad, știam ce vreau și ce nu vreau, știam ce rochie vreau (prințesăăăă), știam pe ce melodie o să dansăm, îmi imaginam momentul în care vine Andrei să mă ia de acasă, slujba de la biserică... Trăiam în capul meu momentele alea de zeci de mii de ori. Și starea asta s-a întins până când am ajuns efectiv la nuntă sau la momentele respective. Și numa bine când am ajuns să facem cu adevărat planuri ne-am dat seama că din toate planurile noastre inițiale, cele doar visate, singurele chestii care au rămas la fel au fost melodia pe care să dansăm și rochia mea :)))

La un moment dat, la câteva luni după nuntă am început să mă panichez de chestia asta și să mă întreb dacă e o chestie sănătoasă. Știi faza aia cum te întreabă toată lumea ”când te măriți?” și după ce te măriți te întreabă ”când faci bebe?” și după ce faci bebe te întreabă ”când faci bebe2?”. Ehh, înțelegeți unde bat? Tocmai mă căsătorisem... mă rog, înțelegeți voi :))) Am discutat cu psihologul pe tema asta și m-a liniștit oarecum. Mi-a explicat că așa e formată mintea mea, că nu trebuie să îmi blochez gândurile astea pentru că e clar că eu, pe undeva, mă alimentez cu ele. Singura chestie e să nu pierd din intensitatea trăirilor atunci când chiar mi se întâmplă lucrurile pe care eu le repet obsesiv în gând. Știi, acuma că scriu despre subiectul ăsta îmi dau seama că și faptul că îmi doresc atât de mult un lucru mă face să mă gândesc în modul ăsta la el. Adică eu nu pot doar să mă gândesc ”Vreau role. Doamne ce vreau role! Îmi doresc role de mor!” (visul neîmplinit al copilăriei mele). Eu musai trebuie să merg mult mai departe cu gândul și trăiesc în minte momentul în care le cumpăr și îmi striclesc ochii de bucurie, momentul în care le scot din cutie și mi le pun în picioare, primii pași, bătaia vântului, vrâââj-vrââââj... 

PS: nu vă spun în ce etapă sunt la faza cu bebele :D :D :D

Despre prietenie

Atenție, postare luuuungă :)))

Sunt o persoană foarte prietenoasă. Dacă e să privesc în profunzime, aș putea spune că sunt prea prietenoasă. În sensul că mă arunc repede în relații de prietenie și am mult prea multe așteptări de la cei din jur sau de la prietenia în sine.

Nu am mulți prieteni. Ba mai mult, pot să spun că am puțini prieteni. Puțini și buni, știți vorba aia. Cu toate astea, simt nevoia uneori ca numărul ăsta să crească. Pentru că am ajuns la vârsta la care fiecare își face (sau are deja) drumul lui, cu alte priorități și nu întotdeauna ai/au disponibilitate. Nu știu exact cum să explic chestia asta. Cred că am să revin asupra acestui lucru după ce punctez un aspect foarte important.

Până la un moment dat în viață, nu am avut noroc la prieteni. Prima mea prietenă cea mai bună mi-am făcut-o în clasa I, prietenă pentru care eu eram pe locul II, ea având deja o prietenă cea mai bună. Însă eu am considerat-o așa până în clasa a 6-a, când s-a mutat la altă școală iar în inima mea a apărut Iza. Iza a fost prima persoană pe care am considerat-o cea mai bună prietenă în adevăratul sens al cuvântului. Am fost foarte apropiate și am trăit împreună momente de toate felurile. Ideea de best friends s-a păstrat până prin primii ani de liceu când, treptat, am început să ne îndepărtăm din motive despre care nu voi vorbi. Pentru că prietenia noastă a fost specială și a rămas specială. Iza e cea mai vechie prietenă a mea, e omul meu de suflet. Păstrăm legătură și acum, după mai bine de 15 ani. Ne vedem rar, de vreo 4-5 ori pe an (ea stă în Timișoara), mereu de zilele noastre, mereu de Crăciun și Paște. Însă niciodată nu ratăm aceste 4-5 întâlniri și atunci povestim tot ce-am făcut de când nu ne-am văzut. Prietenia noastră a fost, este și va fi una specială. Tocmai de asta Iza mi-a fost domnișoară de onoare principală la nuntă.

Când am ajuns la liceu am cunoscut-o pe Roxi. Sunt vreo 12 ani de atunci, de când Roxi e prietena mea cea mai bună. Ne-am înțeles din prima și cu trecerea anilor ne-am consolidat relația foarte, foarte mult. Ne-am format împreună ca adolescente, ne-am transformat împreună în femei. Am râs împreună, am plâns, ne-am enervat, ne-am plictisit, ne-am distrat, am dansat... Mă rog, am trăit tot ce am trăit ÎMPREUNĂ. Fără să ne certăm vreodată. Nici măcar o singură dată, în 12 ani. Am avut momente în care nu mai comunicam cum trebuie, când ne-am îndepărtat într-un fel sau altul, când am crezut că prietenia noastră s-a șters dar niciodată nu ne-am certat sau ne-am spus vorbe grele, pe care să le regretăm cândva. Cred că din cauza asta prietenia asta rezistă și azi. Plus faptul că, de fapt, suntem trei. Pentru că la un moment dat am inclus-o în grup si pe Roxy, sora mea (despre care urmează să scriu în continuare). Suntem un trio excelent, cu milioane de plusuri și cu imperfecțiunile lui. Suntem întotdeauna una pentru cealaltă, în orice condiții. Chiar dacă relațiile, căsătoriile, copiii au intervenit pe parcurs. Chiar dacă nopțile de pijama party sau ieșirile în oraș nu vor mai fi niciodată cum erau acum câțiva ani, tot același trio suntem, sufletele noastre sunt la fel de bine conectate. În ciuda distanței, noi rezistăm. Pentru că Roxi a noastră stă la aproape 70 de km de Arad. Ăsta cred că a fost singurul dezavantaj al prieteniei noastre, distanța. Deși cred că până la urmă face și asta parte din prietenia noastră, a fost ca un test pe care l-am trecut mereu cu biro. Prietenia cu Roxi e exact ca în poza din stânga. Sunt sigură că prietenia noastră va dura toată viața, sunt dispusă să bag mâna în foc pentru asta. Știu că nimic pe lumea asta nu e sigur, cred cu tărie că un om se poate schimba oricând dar, din nu știu ce motiv, sunt dispusă să îmi asum riscul de a fi sigură pe prietenia asta. 

Cred că fiecare dintre noi are în viață un om lipit de suflet, cel mai special om existent. Dumnezeu mi-a dat o soră care să-mi fie acest gen de om. Soțul meu e persoana pe care o iubesc cel mai mult pe lume, părinții meu sunt cei mai speciali oameni, pe care îi iubesc enorm. Însă sora mea, Roxy, este omul meu special. Am fost prietene bune de mici, am fost legate într-un mod inexplicabil, într-un mod pe care mulți nu l-au înțeles. Când eram copii, am avut o perioadă când ne certam des dar niciodată la modul serios. În toată viața noastră, de aproape 28 de ani, ne-am certat o singură dată. N-are sens să povestesc tot ce înseamnă relația noastră, ideea e că suntem extrem de norocoase să ne avem una pe cealaltă. Roxy mi-a fost mereu stâlp de susținere. A fost mereu omul cu care m-am sfătuit înainte de a lua o decizie. Nu știu să explic ce înseamnă relația noastră. Știu doar că indiferent de condiții, indiferent de oamenii care au trecut prin viața noastră, indiferent de distanță, am fost și suntem una lângă cealaltă. Roxy e genul de om care ar veni la nevoie și în toiul nopții în caz de ceva iar reciproca ar fi valabilă. Roxy mi-e soră, Roxy mi-e prietenă, Roxy mi-e confidentă, Roxy mi-e ajutor de nădejde.

Mai am o prietenă bună-bună, Anca. A fost și ea cu noi la liceu și am devenit prietene apropiate din clasa a 11-a. E persoana cu care poți să râzi cel mai mult. E o persoană pentru care valoarea unui om cântărește foarte mult. Ce-mi place cel mai mult la Anca, în afară de căldura ei, e faptul că e genul de om care te caută, care se interesează de tine în orice condiții. Aici e punctul meu sensibil. Ca o paranteză, să exemplific: celelalte două domnișoare de onoare pe care le-am avut, pe lângă Iza, mi-au fost apropiate la fostul meu loc de muncă, fete tare dragi mie. Însă niciuna dintre ele nu m-a întrebat vreodată în cele 14 luni de pregătiri pentru nuntă cum sunt, ce am făcut, ce mai am de făcut. Mi-au fost alături la nuntă, au fost niște drăguțe, cu adevărat drăguțe. Și acolo s-a oprit tot. Nici nu-mi amintesc când am vorbit ultima oară, probabil la scurt timp după nuntă și atât... Mă rog, înapoi la oile noastre. Anca s-a împrietenit foarte repede și cu Roxi. De fapt, ne înțelegem foarte bine toate patru însă foarte rar ne vedem în formula completă. Așa că formăm două grupuri tare faine: Roxy-Roxi-Eu și Roxy-Anca-Eu. ”Problema” cu Anca e faptul că are studii în străinătate, iubit în State și planuri de mutat acolo, unde să-și dezvolte minunata carieră în domeniul foto. Deci din nou, distanța apare (și ce distanță!). Dar încă nu e nimic concretizat așa că mă bucur cât pot de apropierea noastră.

Pot fi maxim de recunoscătoare pentru prietenele pe care le am. Și chiar sunt. Însă uneori simt nevoia să am lângă mine prietene, cunoștințe, nu știu exact cum să le numesc. Fete cu care să ies la o cafea și o bârfă, fete cu care să merg la sport, la un concert atunci când fetele mele nu sunt disponibile. De exemplu, acum puțină vreme am suferit tare mult când am vrut să merg la un concert în Timișoara și efectiv mi-am dat seama că nu am cu cine să merg. Epuizasem toți ”oamenii mei”: soțului nu îi plăcea cine concerta, Roxy idem, Roxi nu avea cum (pentru că bebe), cu Anca nu aveam transport (nu îmi luasem încă mașina - apropoooo am mașinăăăăăăăă!!!!!) și... atât. Sunt extrem de recunoscătoare pentru oamenii apropiați și importanți pe care îi am lângă mine însă mi-am dat seama că sunt cam limitată la ei. În sensul că în lipsa lor, cu cine rămân? Mă sperie chestia asta, o fi de rău?

Un vis frumos

Vreau să scriu despre un subiect foarte drag mie, despre o idee pe care o am încolțită în minte de ceva vreme și care tot crește și tot crește. Și pentru că e un subiect pe care îl iubesc atât de mult, îmi vin zeci de idei în minte și nu știu cum să mi le ordonez și despre ce să scriu prima oară. Dacă gândurile mele din momentul ăsta s-ar putea transpune aici, ar arăta ca și o pată mare formată de litere suprapuse. 

Respir adânc și o iau pe rând, ordonat.

Am descoperit că îmi place să citesc în vacanța de vară după terminarea clasei a 8-a. Sora mea mi-a recomandat să citesc  din cărțile de care voi avea nevoie pentru lectura ”obligatorie” de la liceu. Prima pe care am citit-o a fost ”Enigma Otiliei”. Atunci m-am îndrăgostit de cărți. Am citit toată bibliografia pentru liceu, am citit sute de romane până acum, am schimbat genurile. Ador să citesc, ador să cumpăr cărți! Și, cel mai mult, am o bucurie imensă pentru faptul că le-am insuflat pasiunea asta și prietenelor mele dragi, Roxana și Roxana. 

Asta a fost ca o introducere. Și, ca să intru și mai profund în subiect, urmează partea a doua. Și anume ideea mea, dorința mea - care pornește de la pasiunea pentru lectură. Îmi doresc o afacere. Îmi doresc să fac ceva pentru mine, ceva ce îmi place, îmi doresc să trec de la postura de angajat la cea de proprietar a unei afaceri. Am întors pe dos ideea asta de sute de ori, am visat la ea și am renunțat la ea de tot atâtea ori. Nu știu de unde să pornesc, nu știu dacă am resursele necesare să pornesc, nu știu dacă pot să susțin o afacere, mi-e frică să nu dau greș. În fine, asta e o altă discuție despre care nu e cazul să amintesc acum, să rămânem la partea cu entuziasmul. 

Dacă e să vorbim de ceea ce mă pasionează, de ceea ce m-ar face cu adevărat fericită și împlinită, o librărie ar fi visul meu măreț. Ar fi lumea mea, ar fi locul în care aș vrea să lucrez zilnic, locul căruia aș vrea să îi dau naștere și pe care să îl cresc mare și frumos. Ar fi pe sufletul meu. Și singurul lucru care mă demoralizează e faptul că, trist dar adevărat, nu ar fi o afacere profitabilă. Oamenii cumpără și nu cumpără cărți. Avem în Arad 3-4 librării și nu știu cât de apreciată ar fi încă una. Sau poate că nu asta ar fi cu adevărat problema. Ci mai mult faptul că prețul cărților e unul destul de mare și oricum lumea abia mai cumpără cărți în ziua de azi. Adică sunt sigură că există mulți alții ca mine care iubesc cărțile dar sunt sigură că nu mulți cumpără des cărți la prețurile din librării. Eu, de exemplu, îmi cumpăr cărți online, întotdeauna de la reduceri (deci ieftin, chiar și cu prețuri pornind de la 5 lei) și niciodată nu dau mai mult de 15 - 20 de lei pe o carte. Pentru că, oricât de mult le-aș iubi, mi se par scumpe. Desigur, fac excepții, dacă e o carte pe care mi-o doresc foarte mult și doar așa o pot achiziționa. Dar de cele mai multe ori, am opțiuni ieftine, online sau în librării/magazine.

Ideea e că ar trebui să vin cu ceva nou, cu ceva inovativ. Să nu fie o simplă librărie. Dacă aș putea să achizitionez cărți la prețurile la care le găsesc eu acum și să pun doar un mic adaos, ar fi super. Doar că, din câte știu, nu ai voie să ai prețuri foarte diferite de concurență. Nici nu știu exact cum merg lucrurile, cu siguranță ar trebui să mă informez foarte bine ce opțiuni am în cazul în care chiar vreau să pun planul în aplicare.

Întocându-mă la visul meu, am în cap idei despre cum aș vrea să arate. Am idei despre rafturi, despre cum fiecare colțișor ar fi dedicat unui anumit gen, despre cum colțișorul ar fi personalizat în ton cu genul, despre cum doritorii ar putea bea un ceai/ o cafea, despre cum aș pune multe tablouri cu imagini sugestive sau cu citate frumoase despre lectură, despre cum aș putea include un colțișor cu mici idei de cadouri (care de obicei merg mână în mână cu cărțile), de felicitări, despre cum aș include și comenzi online și aș atașa o mică atenție pentru fiecare comandă... La un moment dat împărtășeam ideea cu Roxana nr. 2, să ne asociem și să facem asta împreună (Roxana nr. 1 - sora mea - având deja afacerea ei proprie, motivându-ne astfel și pe noi). Astfel, am vinde și obiecte (semne de carte, figurine, bijuterii) din lut, pe care ea le face cu mare pricepere și drag.

Îmi crește inima gândindu-mă la ideea asta! În capul meu, aș lăsa totul baltă în clipa asta și m-aș avânta în aventura asta (convingând-o și pe Roxi să mi se alăture) care să îmi bucure și să îmi împlinească sufletul. Dar nu știu dacă am curaj. Nu știu dacă și cât timp mă pot baza pe ideea asta. Nu știu dacă pot să risc jumătate din câștigul adus în casa noastră luna de lună, nu știu dacă voi ajunge să am vreodată profit mai mare decât salariul pe care îl am acum. Sunt conștientă de faptul că nimeni nu îmi poate garanta nici câștigul și nici eșecul, singurul mod de a afla e acela de a risca. Iar în acest moment nu sunt sigură că pot să îmi asum acest risc...

PS: Atașez mai jos un șir de poze culese de pe net, care se apropie de zecile idei din capul meu.

Cu FLUTURI: ai mei

Asa cum va spuneam, imi place sa "rasfoiesc" blogul si dau peste tot felul de postari despre care abia mai tin minte. Astfel mi-a venit ideea sa reinprospatez putin fluturimea mea draga.

Semnul meu de carte preferat

Fluturele asta l-am gasit pe marginea soselei, la Hateg. Iar la Sibiu i-am gasit si rama asta perfecta.

Asa arata peretele din spatele patului nostru, din dormitor. Amazing! PS: asa era apartamentul, nu noi l-am facut. Semn clar, huh?

Soseteeee!

Cel mai frumos umeras din univers!

99+1 lucruri despre mine part II

Acum aproape sapte ani postasem o chestie care m-a distrat teribil, si anume 99+1 lucruri despre mine. De o vreme recitesc cu drag postari foarte vechi de-ale mele. Asa am ajuns si la cele 100 de lucruri despre mine siiiii mi-a venit ideea sa verific ce s-a schimbat dupa aproape sapte ani. Astfel, am dus mai departe ideea si am decis sa reactualizez postarea. Mai exact, am lasat la fel ceea ce inca se potriveste si am adaugat lucruri noi acolo unde lucrurile s-au schimbat intre timp.

1. Îmi plac fluturii. Îi iubesc. Îi ador.

2. Am, puse la grămadă, peste 100 de chestii cu fluturi (bijuterii, fluturi decorativi, haine, autocolante, etc.)

3. Am aproape mereu unghiile făcute.  Am trecut si eu la gel de aproape jumate de an dar, teoretic, mi-e dor de oje, deci nu v-a mai tine foarte mult.

4. Îmi plac melodiile lente.

5. Am avut o perioadă în care ascultam hip-hop (Eminem şi BUG Mafia).

6. Am avut o altă perioadă în care ascultam rock.

7. Până acum câţiva ani ascultam manele.

8. O perioadă lungă visam să devin medic chirurg. + De o perioada imi dau seama ca mi-ar fi placut sa devin avocat.

9. Aş vrea să fiu scriitoare.

10. N-am fost niciodată cu avionul.  Nu imi place sa merg cu avionul.

11. Nu îmi place menta. + Si eucaliptul, as adauga.

12. Nu prea îmi place varza.

13. Ador cartofii prăjiţi.

14. Ador usturoiul.

15. Când eram mică mă gândeam că am fost adoptată :))

16.’ Când eram foarte, foarte mică am „gustat” cam mult din pastilele surorii mele pentru urticarie şi mi-a fost foarte rău.

17. Nu m-am îmbătat niciodată. Doar ameţit :D

18. M-am îndrăgostit pentru prima oară la prima vedere la 12 ani. (Şi m-a ţinut vreo cinci ani)

19. Nu suport să mă pensez.

20. Îmi place să fac masaj.  Imi place sa mi se faca masaj.

21.Îmi place să cânt.

22. Am o colecţie de peste 700 de şerveţele.

23. Îmi place să am părul întins dar nu îmi place procesul de întindere al părului. + la fel e si cu buclele.

24. Păstrez foarte multe lucruri ca amintiri.

25. Îmi place mult să citesc.

26. N-am descărcat niciodată un film porno.

27. Sunt reprezentant Oriflame. Imi tremura mainile enervant de tare (nu am gasit nimic aproape de subiect).

28. Uneori îmi face bine să plâng.

29. Nu ştiu să fluier.  Procesul invers se pune?

30. Ador marea şi înotul.

31. Îmi place apusul mai mult decât răsăritul.

32. Nu îmi place limba germană.

33. Uneori cred că mi-ar plăcea să am un soţ preot. HAHAHAHAHAHAHHA! Uneori sustinean ca mi-ar placea sa am un sot preot.

34. Îmi place să fiu pozată.  Imi place sa ma uit de un miliard de ori pe pozele de la nunta.

35. Îmi place să cumpăr oje (şi alte o mie de lucruri).

36. Îmi place să primesc multe cadouri.

37. Îmi place să fac surprize.

38. Sunt foarte încăpăţânată.

39. Ai mei îmi spun „Anda”.

40. Cred că am să-mi găsesc cu dificultate rochia de mireasă.  Imi adoooor rochia de mireasa (pe care nu am gasit-o chiar atat de greu).

41. Povestea mea preferată e „Frumoasa şi bestia”.

42. Nu îmi plac băieţii cu picioarele epilate.

43. Nu îmi place cafeaua, doar cappucino şi 3 în 1.  Imi place foarte mult cafeaua.

44. Nu suport oamenii turmentaţi.

45. Îmi place mirosul de benzină.

46. Ador să merg cu maşina (ca pasager). + mi-e frica sa conduc.

47. Îmi place să merg cu trenul.

48. Îmi plac motoarele. + nu mai sunt asa rebela ca acum sapte ani dar tot imi place ideea de motor.

49. Nu îmi plac cerceii din buric.

50. Nu pot să dorm dacă nu am perna/plapuma pe cap. + Fir-ar sa fie, inca n-am scapat de obiceiul asta desi ma chinui cu el...

51. Nu îmi plac degetele mele de la picioare.

52. Îmi place să râd în hohote.

53. Îmi plac maimuţele.

54. Mi-e frică de înălţime.

55. Mi-e frică să merg noaptea singură pe stradă.

56. Îmi place să tricotez. Imi iubesc foarte mult apartamentul meu (al nostru).

57. Mi-e frică în cimitire.

58. Îmi plac eşarfele.

59. Nu îmi place să fiu minţită.

60. Îmi place să recitesc ce am citit cu drag.

61. Am prins un singur buchet la vreo nuntă. + am uitat sa imi arunc buchetul la nunta mea.

62. Îmi plac nunţile.

63. Îmi place să dansez.

64. Îmi place aurul.

65. Îmi plac ramele foto. + pe sotul meu il dispera obsesia mea pentru rame foto.

66. Îmi plac poşetele.

67. Citesc din când în când Sandra Brown.

68. Nu am laptop personal. Imi doresc foarte mult sa ajung in India. Si in Maldive.

69. Nu am nicio tragere de inimă să fac şcoala de şoferi. Nu am nicio tragere de inima sa conduc.

70. Nu fac sport (decât kinetoterapie).  Am o bicicleta in dormitor (pe care am facut de maxim 10 ori in sase luni).

71. Am mereu ceas pe mână. Am putine prietene.

72. Îmi plac hotelurile şi pensiunile.

73. Am făcut în total patru operaţii (minore). + Si una majora.

74. Nu îmi plac parcările subterane.

75. Îmi place margarina, chiar dacă ştiu câte prostii conţine.

76. Am plâns în faţa unui singur băiat. Am inselat si am fost inselata.

77. Nu am avut niciodată mai mult de 46 kg. Mi-e frica sa nu ma ingras necontrolat.

78. Mi-ar plăcea să fumez dar nu îmi place fumul.  Cateodata mi-e pofta sa fumez. Desi nu imi place.

79. Sunt naivă.

80. Uneori îmi place să-mi plâng de milă.

81. Plâng foarte repede. + Plang mult mai putin de cand sunt cu Andrei (adica de patru ani).

82. Mă gândesc mai mult la trecut decât la viitor. Peste 30 de ani imi doresc sa ne mutam la casa si sa am capra/e.

83. Mă sperie oarecum gândul la viitor.

84. Am avut aproape tot timpul peşti de acvariu (acum mai am 4).

85. Sora mea e unul dintre cei mai importanţi oameni pentru mine.

86. Îmi place să iubesc.

87. Îmi place să fiu tratată cu afecţiune.

88. Îmi place să fac prăjituri briose.

89. Îmi plac trandafirii şi gerberele. + si orhideele.

90. Am în total 13 jurnale.

91. Când eram mică voiam să mă mărit cu Chivu.

92. Sunt emotivă.

93. Uneori sunt timidă.

94. Îmi plac florile dar de la distanţă. + Am 4 orhidee + un bonsai + o craciunita + inca trei chestii care nu stiu cum se numesc.

95. Ador Imi plac bebeluşii.

96. Nu suport întrebările cu „de ce?” (mai ales de la copii).

97. Nu îmi place să repet chestii.

98. Nu suport să nu fiu ascultată.

99. Am obiceiul să întrerup.

 

Şi... pentru că tot sunt la numărul 100 îmi permit să mai adug:

 

100. Îmi place să scriu pe blog!  Imi place sa recitesc blogul.