Stau şi ascult cum trece timpul. Da, chiar îl ascult, la propriu. Stau aşezată cu capul pe biroul rece, cu ochii închişi iar ceasul de pe mâna mea se face auzit. Defapt timpul se face auzit. El trece. Mă întreb de ce nu s-ar opri şi el dacă aş lua un ciocan şi aş lovi ceasul. În mod normal aşa ar fi logic. Sau cel puţin aşa văd eu lucrurile. Dar din păcate nu e aşa. E singurul care trece fără a băga pe nimeni în seamă, fără a-i păsa pe lângă ce sau cine trece, pe cine răneşte sau pe cine fericeşte. Doar trece. Oare el ştie defapt de ce face asta, ştie că are un scop? Dar oare chiar are?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu