Anul viitor pe timpul ăsta voi fi doamnă. Doamna Gherman, cu dovada pe
inelarul mâinii stângi şi pe certificatul de căsătorie (era să spun „contract
de căsătorie”). A mai rămas exact un an. 364 de zile, mai exact.
Încă nu îmi vine să cred. Încă nu realizez că anul viitor pe timpul ăsta
probabil că tocmai ne vom trezi şi vom fi extra mega super obosiţi. Vom fi la
casa noastră (provizorie, până ne luăm apartamentul nostru), vom fi o familie.
Forever, sperăm noi.
Îmi place ideea. Mă sperie în măsura în care un pas atât de important te
sperie în viaţă. Dar e ceva ce îmi doresc foarte mult, e ceva ce mă face
fericită.
Nu vreau să treacă repede. Am foarte puţine momente în care spun „abia
aştept să fie nunta!”. Vreau să trag de timp cât de mult pot. Nu ştiu să explic
de ce dar aşa simt. Mai ales acum când stresurile mari au trecut. Acum ne putem
odihni minţile şi începe să ne gândim ce culori vrem, ce flori, ce mâncare
alegem, ce băutură oferim, ce fluturi comandăm, ce invitaţii alegem, cum
îmbrăcăm domnişoarele... Şi alte o mie de alte detalii pe care n-are sens să le
înşirui aici.
Până la nuntă vom trece prin nişte situaţii, prin unele am trecut deja, în
doar două luni. Probleme legate de organizarea nunţii dar, şi mai important, o
problemă gravă de sănătate în familie. Sunt grele dar nu ne sperie. Cred cu
tărie că Dumnezeu ni le dă să ne demonstreze că suntem persoane puternice şi
capabile să rămânem în picioare. Că iubirea noastră e mai presus de tot şi că
vom ajune acolo unde ne dorim. Vorbesc ca-n cărţi dar e chiar din minte şi din
suflet.
Deeeeci, ce rochieeeeee îmi iau? :))))))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu