Mă dau în vânt după cumpărături

Nu, nu e vorba despre cărţile Sophiei Kinsella, e pe bune. Deşi cele cinci cărţi le-am devorat pur şi simplu (Mă dau în vânt după cumpărături, Goana după cumpărături la New York, La cumpărături în rochie de mireasă, La cumpărături cu sora mea şi La cumpărături cu bebe)! Filmul nu mi-a plăcut, de obicei nu-mi plac filmele făcute după cărţile pe care le-am citit.

Dar nu despre filme sau cărţi voiam să vorbesc. Mie nu îmi plăcea să zăbovesc mult prin magazine, ţin minte că mă lăsam târâtă de sora mea cu greu. Dar de ceva vreme (cam multă) m-a apucat şi pe mine mania. Nu sunt exagerată. Nu am bani de cheltuit pe prostii însă de multe ori cumpăr chestii fără să am nevoie de ele. E un magazin în apropiere unde aduceau într-un timp tot felul de agrafe şi altele pentru păr la super preţuri. Cred că erau aduse din Germania, erau foarte multe, unele superbe, altele mai puţin frumoase. Dar în perioada aia mi-am făcut plinul la articole pentru păr, tot ce a fost portocaliu, tot ce mi-a atras atenţia şi mi-a plăcut. De fiecare dată când mergeam în acel magazin TREBUIA să iau ceva. Cum să nu iau când e numai 1,25 lei o agrafă? Mereu invocam motivul ăsta.

Ultima pată mi s-a pus pe cărţi. Am găsit din nou cărţi la reducere (noi!) şi nu m-am putut abţine. Una am comandat-o pentru că îmi trebuia musai musai, pentru facultă. Alta am luat-o pentru că era la reducere mare de tot şi mai era şi de dragoste (abia aştept să le primesc). Alta am luat-o tot la reducere, chiar azi, când am luat una pentru o prietenă, de ziua ei. Într-un moment mă gândesc că, vai! iar am dat banii pe de toate... iar nush ce. Şi în clipa următoare îmi spun că e mai bine aşa, măcar nu cheltui bani mulţi pe prostii.

Ce să facem? Vine o vreme în care fiecare trebuie să-şi satisfacă propriile nevoi, indiferent de natura lor. Unii pariază, alţii joacă nu ştiu ce jocuri de strategie, alţii cine ştie ce mai fac. Mie, printre multe altele, îmi place să cumpăr (deşi cumpăr cu moderaţie, spre deosebire de alţii). Chiar aveam o glumă pe care o ziceam, că atunci "când voi creşte mare" mă voi face "patroneasă", să cumpăr şi să tot cumpăr :)) Adevăru-i că mi-ar plăcea să am o florărie, care să se numească "Fluturaşul", logic!

Dolesc! Dolesc! Doleeeeesc!

Nu ştiu cum şi de ce dar de ceva timp îmi doresc cu ardoare un... porcuşor de guineea. Mi s-a pus pata pe ei tare de tot şi nu îmi iese ideea asta din cap deloc. Voiam să mi-l fac eu cadou de ziua mea (care se apropie tot mai repede) dar mă gândeam că e prea cald şi îl chinui. Aşa că îl voi lua mai spre toamnă. Cred. Problema cea mare e mama care spune că ea nu vrea sub nicio formă să ţină "porci" în casă. Deci nu-mi dă voie să îmi iau. Dar oare dacă îl are în casă mai are ceva de făcut? Doar n-am să-l arunc în stradă ;))

Ideea e că îmi plac foarte mult, îmi doresc unul maro cu alb şi negru, exact ca cel din poză. Mă văd în stare să-l iubesc şi să-l îngrijesc foarte bine. Singurul lucru de care mă tem e mirosul. In momentul ăsta susţin că îi voi schimba culcuşul zilnic sau cât de des pot. Şi mă mai tem şi să nu cumva să facă mare zgomot noaptea, am eu o problemă cu orice tip de zgomot pe timp de noapte. Dar în principiu sunt extaziată de ideea de a avea porcuşorul, musai băiat. I-am dat deja şi nume, vreau să-l cheme Papi (Papillion=fluture). Mereu am fost încăpăţânată şi nu m-am lăsat până nu am obţinut ce am vrut aşadar presimt că va fi la fel şi de data asta. Aş vrea să revin cândva cu o postare în care să anunţ apariţia lui Papi în casa mea. Cine ştie ce o fi până atunci?

Operaţiunea post operaţie

Gata. A trecut atât de repede încât abia am putut să-mi dau seama. Cea mai mare bucurie a fost când am aflat că mi se face internare de o zi. La nouă şi ceva dimineaţa m-au îmbrăcat în halat, mi-au dat papuci şi m-au pus pe masa de operaţie. Iar la 10 jumate eram deja acasă, în pătuţ.

Între timp am trecut prin emoţii greu de descris. Luni seara eram toată un stres, noaptea m-am trezit pe la patru şi număram orele până la operaţie, dimineaţa eram parcă de pe altă planetă. Dar, aşa cum mi-a spus draga mea soră în comentariul postării anterioare, mi-am luat puterea de la tatăl meu care a trecut prin multe şi acum e bine. Pe lângă toţi cei dragi care m-au încurajat cum au putut mai bine, el a venit cu mine chiar dacă nu i-a fost tocmai uşor. M-am gândit că fac o operaţie relativ simplă, m-am gândit că trece repede, m-am gândit la cei care fac operaţii complicate...

M-a durut urât de tot injecţia pentru anestezie. Nici nu vreau să îmi amintesc pentru că de fiecare dată când o fac mă cutremur toată. La mâini a fost cum a fost, am strâns din dinţi, am închis ochii, am urlat în mine. Dar la picior... Sfinte Dumnezeule! Mi-am mişcat piciorul, am scăpat un mic suspin, am strâns ochii de am crezut că îmi ies din orbite. Dar a trecut. De durut nu mă doare decât foarte puţin. Mai greu e cu deplasarea şi cu răbdarea. Mă plictisesc acasă, mai ales acum când e aşa frumos afară. Mi-e cald sub pansamente. Aş merge la plimbare, la o cumpărăturică, aş face treabă prin casă, aş face baie... M-am săturat de şerveţele umede şi toate cele. Şi cel mai tare mă deranjează că de mai mult de două săptămâni n-am mai călcat pe talpa stângă şi deja devine extrem de incomod. Mă doare călcâiul pentru că păşesc doar pe el, mă doare încheietura pentru că ţin laba piciorului în sus... Pff!

Abia aştept să pot să dau jos pansamentele, să merg la control, să se vindece şi să fiu iar ca nouă! Sper să nu dureze mult şi să mă bucur că am reuşit să trec peste. Acum, pe lângă asta, mai tre să văd ce efect are spray-ul de la unguri pentru a patra verucă ;)

Operaţiunea operaţia

O Doamne! Am mai păţit-o şi pe asta. Mâine mă operez. Nu ştiu de ce sunt atât de speriată pentru că îmi doream operaţia asta. Defapt şi de drept, nu o voiam, dar e musai. De ceva vreme mi-au ieşit patru veruci (negi), doi pe mână (stânga şi dreapta) şi doi pe piciorul stâng. La prima vizită la dermatolog am cerut operaţie (mai e varianta cu ardere dar nu-mi place deloc cum sună, nici măcar termenul medical -cauterizare) dar, fiind foarte cald, exista riscul de infecţie. Aşa că am comandat de la unguri ceva spray ce îngheaţă (la sfatul altui dermatolog) însă din cauza durerii a trebuit să merg din nou la primul dermatolog să vedem ce e de făcut. Eu credeam că s-au agravat pentru că mă durerau prea tare dar ea mi-a zis că încep să se vindece, trei dintre ele. Şi iacă, mâine la nouă dimineaţa merg frumos la spital şi tanti dermatolog îmi elimină "buba" de la mâini. E posibil să mă operez şi la una din talpă, cea din cauza căreia şchiopătez (dacă mă vedeţi pe stradă să nu credeţi că mi-am rupt picioru' sau ceva de genu') dar asta vom vedea mâine. Chestia cumpărată de la unguri, pe care am dat o grămadă de bani, ca pe orice medicament, am voie să mă dau doar pe "buba" din călcâi, o dată la două săptămâni.

Mi-e frică! În plus, nu vreau să stau în spital. Mă îngrozeşte ideea. Nici măcar faptul că e proaspăt renovat spitalul de dermatologie nu mă încălzeşte. Ideea e că, în principiu, externarea mi se face tot marţi însă e posibil să stau 2-3 zile. Tot e mult. N-o să-mi placă mâncarea, n-o să dorm, n-o să-mi placă să merg la baie acolo... Of!

Ceea ce sper e să mă fac bine. Mai întâi să trec cu bine peste operaţii, să nu mi se facă rău, să nu existe complicaţii. Apoi să se vindece repede, fără dureri mari şi să nu-mi mai apară niciodată aşa ceva pentru că e tare neplăcut. Nici nu ştiu de unde le-am căpătat, cică e ceva virus. Bineînţeles că n-am mai avut voie să merg nici la bazin, asta la doar câteva zile după ce primisem abonament...

Cele două Roxănici ale mele

Pe una o cunosc de când mă ştiu (la propriu) iar pe cealaltă o cunosc din clasa a IX-a (deci de aproape şase ani). Ambele sunt minunate, prietenele mele cele mai bune.

Roxy nr.1 e sora mea, creţuca mea (mai nou şi roşcată). Se ştie deja de mult că noi avem o relaţie perfectă, că ne iubim enorm şi ne certăm foarte rar. Serios ne-am certat doar de vreo 3 ori (cu supărare mare şi tot ce mai implică o ceartă). De bătut nu ne-am bătut niciodată, nici măcar când eram mici. Doar eu îi mai scăpam câte una din greşeală, da' alea nu se pun ;)) S-a întâmplat şi în cazul nostru să ne îndrăgostim de acelaşi băiat, demult, demult, demult dar eram prea mici să iasă ceva serios din asta. E serioasă, matură, sensibilă şi puternică în acelaşi timp, ambiţioasă şi dă sfaturi foarte bune (de multe ori mi-e mai uşor să fac un lucru după ce am vorbit mai întâi cu ea). Pot vorbi orice cu ea (nu degeaba-i psiholog), o pot asculta mereu, putem vorbi oricât de mult că tot nu epuizăm subiectele. Nu pot sta supărată pe ea mult timp. Am trăit cu ea cele mai nebunatice momente, clipe de emoţie, supărări, dureri, decepţii, bucurii... O iubesc foarte mult şi vreau ca relaţia noastră să rămână mereu atât de strânsă, indiferent unde vom fi!

Roxy nr.2 e fosta mea celogă de liceu, ne înţelegem bine chiar din clasa a IX-a (chiar dacă ea stătea într-un capăt al clasei şi eu în celălalt). Dintre toţi colegii, ea e singura care mi-a fost prietenă atât de apropiată încă de la început şi până acum. Mai am prietene din liceu cu care vorbesc încă şi cu care mă înţeleg bine dar ea mi-e cea mai aproape de suflet. Roxy e blonduţă şi are păr luuuuuung. E o zăpăcită şi o sensibilă care ar putea să asculte ore în şir văicărelile mele fără să-mi spună să tac. Defapt, prin clasa a X şi a XI-a mă răzbunam pe ea pentru problemele mele sentimentale şi ea nu zicea niciodată nimic deşi meritam. Şi mai primesc de la ea tot felul de chestii cu fluturaşi (cel mai nou e un ceas) :D

Luate la un loc sunt şi mai şi! Ador să stau între ele, înconjurată de Roxănici! Râdem foarte mult când suntem toate trei (şi când mai e şi Ancu e rupere totală! Ancu e o altă prietenă bună, tot din liceu. Pe ea am descoperit-o mai târziu dar sigur. Ea e cea mai sensibilă persoană pe care o cunosc) şi adorăm să ieşim pe undeva să ne deconectăm de stres şi toate cele. Şi singure, doar noi trei, dar şi cu perechile. Weekendul ăsta am fost la Gyula, am făcut 2 în 1: motive medicale în cazul meu şi, cu ocazia asta, am profitat şi ne-am plimbat, am mâncat, ne-am super distrat. Am avut parte şi de o premieră în viaţa mea: am văzut un căţel ce înota. Eu nu am mai văzut aşa ceva până acum deşi ştiam că o pot face. Era drăguţ puricosul!

Aşadar, cele două fete ce poartă acelaşi nume sunt prietenele mele cele mai bune, fetele ce mă suportă în orice stare aş fi şi care nu mă judecă orice aş face (deşi au avut ocazia). Sunt lucruri despre care pot vorbi cu amândouă, lucruri despre care vorbesc doar cu Roxy nr.1 sau lucruri despre care vorbesc doar cu Roxy nr.2 dar important e că am cu cine să o fac. Iar ele chiar merită!

Nu îmi place

Nu îmi place că în ţară e haos, că peste tot la televizor se văd oameni protestând, suferind.
Nu îmi place că mă las afectată de atât de multe lucruri care nu mă privesc.
Nu îmi place că tind să mă gândesc mai mult la trecut decât la viitor.
Nu îmi place să am o sută de planuri şi să-mi fac griji din cauza [ne]materializării lor.
Nu îmi place să îmi iau rămas bun de la oameni.
Nu îmi place să nu-mi iau rămas bun de la oamenii pe care nu-i voi mai vedea (intenţionat sau neintenţionat).
Nu îmi place să nu fiu ascultată (aici intră şi: nu îmi place să repet ceea ce am spus, din cauza neatenţiei interlocutorului).
Nu îmi place să am în jurul meu persoane nervoase. (Apropo, astăzi, pe stradă, un tip se certa la telefon cu cineva şi la un moment dat a aruncat telefonul pe jos. Ţăndăriiiiiii!)
Nu îmi place să văd suferind persoanele din jurul meu şi să nu pot să le ajut în niciun fel.

Atât. Deocamdată. Cred...

Tanti Florica

Am fost învăţată de mică, din fericire, despre credinţa în Dumnezeu. Când eram mai mică, deşi nu înţelegeam eu în totalitate ce se întâmpla acolo, mergeam aproape duminică de duminică la biserică împreună cu părinţii mei şi cu sora mea. Acum nu mai merg atât de des. Cel puţin nu duminica, la slujbă. Mi-e bine dacă merg în orice altă zi, mă rog, aprind lumânări şi mă simt bine.

Tanti Florica avea scaunul ei la biserică. Mama, Roxy şi eu stăteam chiar lângă ea (şi stăm şi acum, când mergem, în acelaşi loc). O ţin minte perfect, la fel dintotdeauna. Nu am văzut-o tânără, era o bătrânică simpatică şi extrem de credincioasă. Dumnică de duminică, sărbătoare de sărbătoare era mereu la locul ei. Îi ţin minte pernuţa de pe scaun, cu dungi negre, roşii, galbene şi verzi, învelită într-o pungă transparentă ce nu scârţâia. Cât eram mici, de cum ajungeam, primeam o bomboană de portocale eu şi una de lămâie Roxy. Le desfăceam pe loc, cu zgomot, spre oroarea mamei. Îi plăcea mult de noi. Şi nouă de ea. Mai ţin minte şi cum am mers la ea acasă şi ne-a dat multe mere verzi, mici.

Astăzi, când a venit mama de la biserică ne-a spus că tanti Florica a murit. Avea 89 de ani. Ce rău îmi pare! Cred că a trecut mai mult de un an de când nu mai putea să vină la biserică, nici nu ţin minte când am văzut-o ultima dată. Dar o ţin minte de când eram mică, o ţin minte ca pe o femeie minunată. Bomboanele ei de portocale, respectiv lămâie, îmi vor rămâne mereu în amintire. La fel şi locul ei de la biserică, unde azi a fost aprinsă o lumânare. Dumnezeu să o odihnească pe tanti Florica!