La mare la pătrat

Ador marea. Îmi place plaja, îmi place nisipul cald, îmi plac scoicile, îmi place soarele, îmi place apa, îmi place întoul, îmi place briza, îmi place mirosul cremei/uleiului de plajă, îmi plac pescăruşii, îmi place luna cum se oglindeşte în apă, îmi plac suvenirurile...

Nu mai fusesem la mare de şapte ani. În fiecare an am fost prin alte părţi şi am ignorat partea cu marea. Dar anul ăsta am vrut să fac pe dracu-n patru şi să merg musai musai. Şi am fost. De două ori. Aşa, să am parte de mare pe săturate. Nu că aş fi plănuit, aşa a fost soarta.

Printr-o încurcătură şi o nebunie de zile mari - despre care n-are sens să vorbesc- am reuşit să ajung la mare în Grecia (Thassos). A fost superb, aşa cum mă aşteptam. La două zile după ce am venit din Grecia am aflat că plec la mare în Costineşti. Cee?! Stai aşa, eu numa ce am venit de la mare. Dar sora mea m-a rugat să merg cu ea aşa că m-am supus, puteam să refuz? Nu, logic! :))

Mi-au plăcut ambele ieşiri, deşi nu prea se pot compara. În Grecia mi-a plăcut ţara în sine, limba (deşi nu înţelegeam o iotă, nici măcar "mulţumesc" ori "bună ziua" n-am învăţat să zic), ospitalitatea, mâncarea, apa extra mega limpede şi caldă, faptul că în faţă aveai marea şi în spate muntele, compania avută, faptul că am fost acolo de ziua mea, ceasul pe care l-am primit de ziua mea, cadourile pe care le-am luat pentru cei de acasă, călătoria cu feriboatul (deşi mi-a fost cam frică), postul de radio Top FM... şi o grămadă de alte chestii. În Costineşti mi-a plăcut că am fost în familie, că mi-am revăzut unchiul, că am avut ocazia (din nou) să petrec timp cu sora mea, faptul că am stat chiar pe malul mării şi auzeam din cameră valurile şi pescăruşii, distracţia din disco (da, am fost şi noi în Megadiscoteca Tineretului şi în Ring, se putea? :)) ), faptul că n-am cheltuit nimic (multumesc sister :)) ) şi altele. Aici aş putea adăuga şi câteva chestii care nu mi-au plăcut şi anume: transportul execrabil (19 ore cu trenul!!), pietrele de la intrarea în mare, disco Ring, super îmbulzeala şi... cam atât. 

Ca o comparaţie aş putea spune că Grecia e pentru relaxare, pentru a te simţi bine şi confortabil, pentru a schimba peisajul iar Costineştiul e, fără nicio îndoială, pentru distracţie.

Aşadar, eu mi-am luat porţia de mare pe anul acesta, mi-a ajuns şi mi-a priit extrem de bine, sunt rumenită bine şi împlinită sufleteşte!

Epavă Costineşti

Lună plină în Costineşti. Minunat!

Feriboat spre Thassos

Mare + munte

Super zi. De ziua mea, ziua mea, ziua mea...

Colţ de rai

Despre căsătorie

Astază voi vorbi puţin (sper să nu mă întind) despre căsătorie. Nu am nicio intenţie ascunsă, n-am veşti de genul ăsta, nu e cazul. Totul a pornit de la "minunata" carte pe care am terminat-o astăzi (în sfârşiiiiit), "Şi am spus da. O poveste de iubire", continuare a romanului "Mănânca, roagă-te, iubeşte". Nu mi-a plăcut de nicio culoare, cu fiecare pagină citită îmi venea să smulg pagina repectivă. Din fericire, cartea e de la bibliotecă deci m-am abţinut de la a agresa biata carte. 

Femeia asta şi-a găsit iubirea în Bali, după o vacanţă de patru luni în Italia şi patru luni în India. Pentru că erau trecuţi prin câte un divorţ urât, cei doi refuzau să se căsătorească, preferau să trăiască doar ca un cuplu, fără niciun act ori ceremonie. Însă la un moment dat au fost obligaţi de lege să se căsătorească dacă doreau să mai fie împreună pentru că altfel bărbatul avea restricţia de a mai intra în America.

Astfel că pe femeie a apucat-o o panică imensă în legătură cu căsătoria. Timp de 11 luni, cât a durat până legea le-a dat liber la a merge în America şi la a face nunta, tipa s-a ocupat cu informarea asupra subiectului "căsătorie". A luat fiecare cultură în parte şi a studiat obiceiurile de căsătorie, a luat la puricat istoria şi a parcurs-o pentru a descoperi păreri, tradiţii şi tot ce ţine de căsătorie. Cu oricine se întâlnea vorbea doar de căsătorie, cerea părerea oricărei bătrânici dintr-un trib uitat de lume din cine ştie ce oraş Indonezian ori Cambodgian. Toate cărţile despre căsătorie au fost studiate de ea pentru a o ajuta să decidă dacă să se căsătorească ori ba.

N-am să înţeleg niciodată chestia asta. Eu sunt pro căsătorie, pro nuntă. Dar îi înţeleg şi pe cei care preferă să stea împreună dar necăsătoriţi. Însă de aici şi până la a căuta de la începutul lumii indicii care să (crezi tu!) te facă să iei o decizie corectă... Mie mi se pare că dacă simţi că iubeşti persoana de lângă tine, dacă te simţi bine cu ea, dacă poţi convieţui cu ea, te căsătoreşti şi atât. Riscuri oricum există, orice-am face, pur şi simplu nu poţi evita asta. Când e vorba despre căsătorie nu mai e vorba despre mama, tata, bunica, sora, mătuşa, nepotul şi nepoata, prietena cea mai bună, vecina, tanti din tribul hmong, autorul cărţii sociologice ori antropologice despre căsătorie sau mai ştiu eu cine. E vorba DOAR despre două persoane: tu şi el.

Restul vine de la sine. Corect?

Să medităm!

Ultima carte pe care am citit-o este faimoasa "Mănâncă, roagă-te, iubeşte". Abia am aşteptat să o am în mână, să o savurez. I s-a făcut (şi încă i se face) atât de multă reclamă pozitivă încât am adorat-o dinainte de a o citi. 

Dar m-am înşelat. Mie nu mi-a plăcut în mod deosebit. Mă tot gândesc unde e problema, eu de ce nu o văd atât de interesantă şi superbă şi inteligentă şi impresionantă. Prima parte (Mănâncă-Italia) a fost drăguţă şi abia aşteptam să trec la a doua (Roagă-te-Indiaaaaa). Dar parta asta mi-a plăcut cel mai puţin. Iar ultima (Iubeşte-Indonezia) am aşteptat-o şi mai şi pentru că abia aşteptam să scap de partea cu India şi să vină odată partea cu iubirea. Îmi pare rău că am ajuns să îi fac acestui bestseller o asemenea reclamă dar n-am ce face, asta e părerea mea. Însă mi-a plăcut tare coperta :D

Totuşi, eu voiam să ajung undeva. Personajul principal al cărţii (autoarea), Liz Gilbert merge în India cu scopul de a se apropia mai bine de divinitate, de a trăi câteva luni într-un ashram, de a căuta liniştea sufletească, de a se ruga şi de a medita. M-a făcut tare curioasă noţiunea asta, "a medita". Tipa medita ore în şir, de dimineaţa până seara. Ore în şir! Eu nu pot medita mai mult de maxim câteva minute. Drept să spun, nici nu ştiu cum se face chestia asta. 

Vă rog să observaţi ce anume iese din capul acestei domnişoare

În mintea mea, gândurile sunt stăpânele supreme iar eu, supusul, de cele mai multe ori. Eu când mă pun să meditez, o fac fix invers de cum ar trebui. În loc să mă concentrez pe eliberare şi pe linişte eu mă concentrez pe chestiile care mă preocupă. Eu la asta meditez. Încerc să stau cu mintea limpede câteva secunde după care mă trezesc peste câteva minute că analizez sentimente, acţiuni, reacţiuni... Îmi aduc aminte că trebuie să "mă gândesc la nimic", reiau meditaţia timp de alte câteva secunde şi ajung din nou la "de ce?"-uri, "cum?"-uri, "cine?"-uri, "când?"-uri, "unde?"-uri. Foarte interesant, n-am cuvinte.

De exemplu, ieri la lucru mă plictiseam şi mi-am zis "hai să profit de ocazie şi să încerc să meditez!" dar m-am trezit gândindu-mă cum ar fi să scriu despre asta pe blog. 

 

Pe scurt, nu ştiu să meditez. Cel puţin, nu aşa cum o fac yoghini sau alţi pasionaţi de meditaţie.

PS: Acum mă chinui şi mai tare cu continuarea romanului, "Şi am spus da. O poveste de iubire". Nu-mi place nici pe jumătate, îmi place doar coperta :))

...trei oi, patru oi...

Da, aţi ghicit: insomnie. Din nou. Dar parcă mai rea. Pfff... M-am zvârcolit de două ori mai mult şi rămâneam de două ori mai puţin pe aceeaşi parte pentru că, surpriză, mi-era înfundat nasul. Pe căldura aia, nu ştiu ce căuta starea aia în mine. M-am gândit din nou la o mie şi una de chestii, le-am alungat pe toate pentru că deja făceam cu nervii, din cauza lor nu puteam eu adormi ca tot omul. Dar am revenit la toate cele o mie şi una de chestii pentru că tot nu puteam adormi. 

Nu ştiu cât de valabilă mai e treaba cu luna plină. Sau cu cafeaua. E o stare pe care n-o poţi controla. Dar tare mi-aş dori să pun capul pe pernă şi să adorm în câteva secunde minute.

PS: Sper să nu ajung cu numărătoarea până la o mie şi una de... oi!

O oaie, două oi...

Azi noapte am avut o insomnie d-aia enervantă rău, când te suceşti dintr-o parte în alta la fiecare două secunde. Habar n-aveam care e motivul minunatei stări (probabil că în acest moment stau cu o cafea naturală, mare în faţă pentru ca măcar în seara asta să am un motiv întemeiat). Ideea e că mi s-a făcut somn undeva după ora 12, am închis televizorul şi... cam atât. Nici măcar nu îmi era cald, cam puţin nu excesiv.

Mă enervează tare momentele astea. Mă chinui să adorm şi somnul refuză să îşi facă treaba. În afară de faptul că m-am întors pe toate părţile, când într-o parte a patului, când în alta, m-am gândit la o mie şi una de chestii, am renunţat să mă gândesc la cele o mie şi una de chestii pentru a mă putea concentra pe somn şi am revenit iar la cele o mie şi una de chestii.

La un moment dat am adormit, n-am avut încotro. Dar m-am trezit din nou peste ceva vreme şi m-am dus la baie. În momentul în care m-am ridicat din pat am văzut pe geam posibila cauză a insomniei mele: luna plinăăăăăă. Enormă şi galbenă, fix în geamul meu, se uita fix la mine.

Se spune că luna plină influenţează somnul anumitor persoane. La mine nu e valabil de fiecare dată dar mi se întâmplă. Ca aseară. Oricum, nu sunt supărată pe ea (pe lună) pentru că, din punctul meu de vedere, e o minune perfectă a lumii. Iar luna plină e a doua preferată a mea, după semilună.

Aşa că, te iert de data asta, draga mea!

Wish list

Am o prietenă care pleacă în curând, pentru trei saptămâni, în Japonia, cu o prietenă de-a ei. Aşa, brusc şi dintr-o dată. Se iau şi pleacă, "de nebune" (nu e ceva serios ori ofensator, draga mea), iau avionul şi pleacă în Japonia. Adică, nu e ca şi cum ar pleca la Braşov, pleacă mai departe, mult mai departe. În fine, foarte departe.

Eu nu am atâta simţ al aventurii. Bine, eu nu sunt foarte de acord cu plecarea lor dar asta nu are nicio importanţă. Dar aşa, ideea în sine. Mi-ar plăcea uneori să fiu şi eu mai spontană. Sunt omul listelor, al calculelor, al graficelor, al motivelor pro şi contra... Mi-ar plăcea şi mie să mă trezesc într-o noapte şi să spun că am chef să merg până la Paris, atunci ori a doua zi. Pentru că aşa vreau eu, pentru că am chef să văd Parisul. Să caut cea mai ieftină cursă de ultim moment, să-mi iau câteva chestii, pe cineva drag, să strig "Iuhuuu" şi să pornesc la drum.

Unde-mi doresc să merg, mult mult de tot?

În Africa. E ceva vreme de când am un pitic pe creier care urlă "Africa! Africa! Africa!". Îmi doresc să merg în lumea aceea sălbatică, să văd dacă viaţa e chiar ca-n filme ori documentare, să văd un trib, colibe şi tot stilul lor de viaţă. Ador pruncii ăia negri şi scumpi, vreau să văd sute de astfel de copii, să le împart bomboane şi ei să mă înconjoare încântaţi. Să văd cum îşi confecţionează femeile brăţările şi lanţurile alea multe multe. 

Mi-ar fi frică, normal. Însă în visele mele, merg în Africa însoţită de cineva care a mai fost acolo, de un ghid care să mă apere de orice pericol. Plus că aş avea la mine mâncare bună, apă potabilă şi tot ce îmi mai trebuie pentru a supravieţui acolo. În vise totul e perfect şi ideal.

Al doilea loc în care visez să merg este India. Poate ăsta ar fi mai posibil, cine ştie? De ceva vreme sunt atrasă cu cultura indiană, de locurile acelea superbe. Îmi place locul, îmi place să ştiu cât mai multe tradiţii (chiar dacă unele mă şochează şi nu sunt de acord cu ele). Vreau să văd Taj Mahal-ul, vreau să port sari-uri roşii, galbene, portocalii şi aurii, să mă pictez pe mâini cu henna, să urmăresc dansurile tradiţionale, să... să... să... O grămadă de chestii. A, era să uit, să mănânc mult mango şi toate bunătăţile lor. Iaaai!

A, mai nou m-a apucat o chestie cu Scoţia, habar n-am de ce. Dar, comparativ cu Africa şi India, Scoţia e la o aruncătură de băţ! :))

PS: Revin cu veşti după ce mă întorc din excursiile mult visate!

Până explodăm

La propriu.
E ceva în aer, cu siguranţă.
Suntem pe cont propriu, facem doar ce vrem, ce ne face pe noi să ne simţim bine.
Dar ne suim în capul celor din jur pentru a scăpa de frustrările noastre.
Ne deranjează chestii din viaţa noastră dar ne mulţumim să facem reproşuri în stânga şi-n dreapta, în speranţă că le vom uita pe ale noastre.
Şi apoi ne pare rău dar uităm repede.
Vorbim mai mult decât trebuie şi nici nu prea gândim sau, cel puţin, cântărim ceea ce spunem.
Ignorăm chestii evidente crezând că aşa putem trece peste.
Cerem suport şi înţelegere fără a ne aminti că reciproca e valabilă.
Preocupaţi doar de persoana noastră, rănim persoanele care ne sunt cel mai aproape.

Mie începe să mi se aplece.
Şi mă întreb insistent "Până când?!"
Până explodăm, cu siguranţă!
La propriu!