The wedding: the wedding!

Am ajuns să scriu despre The Wedding după trei săptămâni. Wow! Nu aș vrea să mă lungesc cu poveștile, dacă ar fi după mine aș putea povesti zile în șir despre nunta noastră. Dar mă voi limita doar la concluzia finală și doar voi puncta pe scurt câteva lucruri.

Am avut o nuntă minunată! Fiind ceva unic (cel puțin prima dată :) , Doamne ferește de alte dăți!), nu prea știam la ce să mă aștept. Aveam speranțe mari, îmi doream să iasă totul bine, să nu fi uitat vreun detaliu important, voiam să nu existe niciun incident neplăcut și, cel mai mult, voiam să fim niște miri fericiți, să se citească iubirea și împlinirea pe fețele noastre. Și exact așa a fost! Toate au mers unse, nimic important nu a fost omis, nimeni nu a sărit calul cu nimic, noi am fost veseli și iubitori. Nu pot decât să aduc mulțumiri de fiecare dată când pot pentru că am avut o nuntă minunată, minunată, minunată!

Ce mi-a plăcut la nunta noastră:

- Mi-a plăcut ziua de vineri când am fost la sală să facem ultimele pregătiri. În momentul în care am coborât treptele spre sala mi s-au înmuiat picioarele. M-au coplesit atât de tare emoțiile încât abia m-am putut concentra să explic așezarea meselor. Tot atunci am și făcut 2 repetiții pentru dansul mirilor, să vedem cum ne descurcăm și la sală.

- Tot la ziua de vineri mi-a plăcut că m-am relaxat la coafor și apoi la manichiură. Iar apoi, am petrecut seara cum nu se putea mai bine: doar eu cu sister, la ea. Am lăsat soțul acasă, am lăsat neamurile la părinți și noi ne-am retras să ne relaxăm și să ne odihnim calumea. Nu pot să spun că am dormit excelent dar măcar am dormit.

- Mi-a plăcut că nu am avut emoțiile enorme la care mă așteptam. In dimineața nunții eram cât se poate de veselă, nimeni nu mă enerva, fiecare își vedea de treabă. 

- Unul dintre momentele cele mai relaxante și mai plăcute din ziua nunții a fost momentul machiajului. Am făcut o alegere cât se poate de bună, tipa lucrează excelent, are niște pensule de simțeam că plutesc iar rezultatul a fost peste așteptări. Machiajul mi-a ridicat imaginea de mireasă la cel mai înalt nivel, m-am simțit extrem de frumoasă (mai ales că coafura nu mi-a plăcut extrem de tare până să fie și machiajul complet).

- Momentul în care mirele cu alaiul s-a aflat la ușă a fost primul pas spre emoții. Stând în fosta mea cameră din casa părinților și știind că el e la ușă și ne vom vedea atât de frumoși mă făcea să-mi dea lacrimile.

- Când am ieșit din casă la braț cu domnișorul de onoare nu am reușit să văd cââââtăăăă lume era acolo sau să aud muzica. Îl vedeam doar pe Andrei, mirele meu drag. M-au copleșit emoțiile când i-am văzut lacrimile din ochi în momentul în care m-a văzut și când l-am auzit zicând "wow!". Iar el era atât de chipeș!

- Cununia religioasă a fost cu siguranță momentul meu preferat din nuntă. Am avut o slujbă deosebit de frumoasă, cu patru preoți pe care îi avem la suflet și care și-au dat silința să oficieze o slujbă ca la carte. Și acolo mă așteptam să plâng dar nu am făcut-o (câteva lacrimi bine ținute în frâu, totuși), eram doar foarte fericită și recunoscătoare pentru ceea ce ni se întâmpla. În plus, am fost impresionată de cât de multă lume a venit și la biserică. De regulă, lumea se duce direct la sală, puțini sunt cei care aleg să vină și la biserică. Iar cei care vin fac parte din alai (dominișori și domnișoare, rude care vin de departe, etc). Dar la noi au fost de toate categoriile, chiar și de acasă de la noi.

- Per total, mi-a plăcut cum a arătat sala. Am ales aranjamente frumoase și, chiar dacă am avut ceva emoții produse de tanti organizatoare, a ieșit frumos. Aranjamentele florale au fost de mare succes, opțiunea mirelui pentru suporturile de flori joase a fost perfectă, am primit doar feedback-uri pozitive.

- Și cu tortul am avut emoții (din cauza aceleiași persoane, desigur). Însă am fost șocată când l-am văzut: extrem, extrem, extrem de frumos! Fluturele - mire și fluturica - mireasă au fost piesele de rezistență, așa cum visam.

- Muzicaaaa! Formația și-a meritat tot renumele, a cântat foarte mult și a făcut o atmosferă extraordinară. Majoritatea celor care au povestit despre nunta noastră a avut doar cuvinte de laudă la adresa muzicii (cu câteva excepții, ca oriunde).

- Mi-a plăcut că Andrei a fost într-o dispoziție foarte bună, că a dansat mult, că s-a plimbat, ca a fost drăgăstos cu mine, că s-a simțit bine întreaga seară. Valabil și pentru mine, desigur :)

- Sunt recunoscătoare pentru ajutorul pe care l-am primit de la toți cei dragi în ziua nunții. Am simțit cu adevărat că sunt o mireasă, nu m-a lăsat nimeni să îmi bat capul cu una-alta, am primit sprijin și ajutor de la toți. Maaaaai ales de la sister și iubitul ei, cavalerul de onoare.

- M-am distrat teribil la momentul furtului miresei. Cu o mică aventură la început, momentul s-a dovedit unul distractiv.

- Mi-au plăcut foarte mult nașii. Ne-au fost alături în adevăratul sens al cuvântului, ne-au ajutat, au participat activ la întreaga nuntă.

- Mi-a plăcut câștigul, de ce să nu o spun? Ahh da, și mi-a plăcut mult și momentul numărării banilor, eu m-am distrat teribil. 

- Am adorat lumânările! Au ieșit exact cum am vrut, am fost foarte mulțumită de ele.

Ce nu mi-a plăcut la nunta noastră:

- Nu pot să spun că a fost ceva ce nu mi-a plăcut deloc sau de care am fost nemulțumită. Doar că fiind vorba despre un eventiment atât de atent plănuit, cu atât de multe detalii, clar nu are cum să iasă totul perfect. Gândindu-mă înapoi la nuntă regret foarte mult că nu am avut timp să fac mai multe poze cu invitații. Abia după câteva zile am realizat că nu am poze cu toată lumea, că nu am făcut mai multe poze cu părinții, cu socrii, cu domnișorii de onoare, cu rudele și prietenii. Cine nu a stat până la tort nu a apucat să fie pozat cu noi. Și chiar îmi pare rău.

- Într-un fel, mi-ar fi plăcut să fie ceva mai multă muzică de party, de tineret. Însă formația e una care, pentru suma mare de bani pe care o cere, își face treaba foarte bine și preferă să nu pună prea multă muzică "extra". Și dacă tot sunt la capitolul muzică și dans, trebuie să menționez și că mi-ar fi plăcut să fiu mai mult dansată. Am dansat mult însă la grămadă.

- M-a enervat cumplit faptul că rochia a fost prea lungă. Însă nu am făcut mare caz, am târât-o după mine fără stres și am călcat pe ea și i-am lăsat pe invitați să calce pe ea fără milă, doar nu era să disper pentru atât!

- Nu mi-a plăcut supa :)))) Mâncarea a fost bună per total însă supa a fost un insucces, având în vedere că am dus și găini, să fie mai naturală. Dar a fost o zeamă lungă și unsă.

- Nu mi-au plăcut deloc florile din pieptul mirelui, a nașilor, a părinților și a domnișorilor de onoare. Acestea au reprezentat câte o floare din buchetul meu de mireasă dar nu au arătat deloc așa cum mă așteptam. Și nici buchetul nu pot să spun că a fost un vis.

- Dansul mirilor am să îl includ în categoria asta din păcate pentru că nu a ieșit așa cum ne așteptam. Am avut o coregrafie foarte frumoasă dar din păcate nu am știut cât de greu ne va fi să o facem cu rochia mea (cea prea lungăăăă!). Iar voalul ne-a încurcat teribil la toate întoarcerile... Cu toate astea noi ne-am simțit bine dansând iar mie mi-au plăcut mult fumul și artificiile.

Haaa! Am zis ca nu mă întind dar am scris iar o tonă :))) Sunt sigură că am uitat multe dar nah, atât mi-am amintit acum. Abia aștept să revin cu pozeeeee!

The Wedding: ultima suta de metri

Nu ştiu cum a trecut ultimul an. M-am trezit dintr-o dată că e 24 august şi mai avem exact o lună până la nuntă. Şi-mi venea să zic "heeei, cum e posibil? Parcă mai erau opt luni...". Nu-mi explic cum dar am rămas cumva blocată pe perioada aia, când mai erau opt luni până la nuntă. Şi parcă toată perioada dintre cele opt luni şi o lună până la nuntă a zburat.

Astăzi mai sunt exact 24 de zile. Şi nu ştiu să definesc exact sentimentele mele. Sunt emoţionată. Mi-e frică să spun "abia aştept" pentru că în toată perioada asta de 14 luni de logodnă (mă rog, 10 luni de logodnă şi patru luni de "căsătorie civilă") am încercat să trăiesc fiecare moment în parte şi să mă bucur de toate pregătirile (chiar dacă am fost de multe ori stresată şi cu nervi). Şi tocmai de asta mi-e cel mai frică, de ceea ce am auzit de la majoritatea mireselor "atââââât de repede trece ziua aia, o să vezi!". Nu vreau să încerc să mă gândesc oare cum o fi cu o zi înainte, oare cum m-oi trezi în ziua aia, oare cum o fi la coafor/machiaj, oare cum o să fie când mă îmbrac, dar când o să aud muzica jos, dar când o să intre Andrei şi o să ne vedem, dar la biserică, dar când ajungem la sala, dar la primul dans, dar... toată nunta? Vreau să le trăiesc atunci în premieră şi în exclusivitate.

E tare frumos să-ţi organizezi nunta. Cel puţin, mie mi-a plăcut foarte tare (repet, cu stresul şi nervii de rigoare, dar puţini la număr, comparativ cu alte cazuri). La un moment dat, când am terminat cu ceea ce era cel mai important şi am rămas doar cu detaliile ce trebuiesc puse la punct doar spre final, mă simţeam oarecum ciudat, aveam impresia că nu sunt destul de implicată, că poate ar trebui să mai rezolv din treburi. Dar chiar nu mai aveam nimic de făcut. Şi când, acum două săptămâni, a venit vremea să alegem tot ceea ce ţine de flori, mi-am amintit cât de frumos e!

Sunt emoţionată tare cu gândul la toate momentele pe care le-am enumerat mai sus şi mă gândesc cu drag la ele. Stresată? Mai puţin decât m-aş fi aşteptat. Mă simt stresată mai mult de stresul soacrelor, stres pe care îl preiau de la ele fără să vreau. Mi-e teamă de confirmări, mi-e teamă de organizarea rudelor (cazare, tratare, transport, etc), mi-e teamă de cantităţile corecte de băutură şi prăjitură, mi-e teamă de agitaţia din ziua nunţii, de tot ce ar putea să nu meargă bine.

Dar per total, până acum, cu 24 de zile înainte de nuntă, totul e frumooooooooos. Suntem doi oameni fericiţi şi împliniţi şi emoţionaţi pentru tot ceea ce urmează să trăim.

The wedding; Cununia civilă

Încă de când mi-a încolţit în cap ideea de nuntă, am fost de părere că cel mai mult mi-ar plăcea să fac cununia civilă şi cea religioasă în aceeaşi zi. Nu aş ştii să explic de ce. Poate să scap de un alt stres, de o cheltuială în plus, habar n-am. Pe undeva, o mică-mică parte din mine zâmbea oarecum la ideea de a le face separat, de a purta alte haine, de a avea alt buchet, de a face altă masă, etc. Iar când totul s-a concretizat şi am început să punem la bătaie planul pentru nuntă, am zis clar amândoi că vom face totul în 24 septembrie.

Absolut toate planurile pentru nuntă şi pentru ceea ce va fi după (mutarea împreună) s-au întâmplat aşa cum a trebuit să se întâmple. Unele cu bucurie şi chiuituri, altele cu lacrimi şi suspine care s-au dovedit a fi doar semne de exclamare care să ne îndrepte spre altceva mai bun. Drept urmare, iată-ne sâmbăta trecută, în 07.05.2016, la cununia civilă. Daaa, sunt doamna Gherman, de 5 zile - lucru cu care încă încerc să mă obişnuiesc.

Despre motivele care ne-au determint să facem cununia civilă separat, cu 4 luni înainte, voi vorbi puţin mai târziu. Nu, nu sunt însărcinată :))) Multă lume e tentată să creadă, ăsta fiind cel mai frecvent motiv pentru care oamenii grăbesc lucrurile. Dar la noi nu se aplică.

Am decis foarte repede să o facem, am depus actele şi cele 10 zile au trecut foarte repede. Până şi depunerea actelor a fost un moment romantic şi frumos. Eram amândoi foarte emoţionaţi în timp ce completam hârtiile şi când am ieşit de acolo aveam amândoi zâmbete uriaşe pe chip. 

Ziua de 7 mai a fost una cu soare, extrem de frumoasă. Nu prea realizam ce se întâmplă, îmi păstram emoţiile pentru toamnă. Abia cu 2 zile înainte am început să conştientizez că ne căsătorim în 48 de ore şi să am emoţii. A ieşit foarte frumos totul. Şi, încă o dată, ni s-a dovedit că totul se întâmplă cu un motiv. A fost cu siguranţă mai bine aşa. Acum sfătuiesc pe toată lumea să le facă separat. Eu nu cred că aş fi rezistat foarte bine să le fac pe toate în aceeaşi zi - şi să mă mai şi bucur de toate, să le simt pe toate.

Planul a fost să facem ceva micuţ, o masă în familie după cununie. Pentru că a fost nunta noastră totuşi, nu puteam să tratăm totul în grabă, că aşa e cel mai

bine şi gata. Am avut rochiţă albă, m-am coafat, machiat, mi-am luat buchet, Andrei a avut papion nou :)) Avem cele mai frumoase poze, datorită bunei mele prietene fotograf şi datorită celor de la foto-video. După cununie am fost la un restaurant cu familia şi câţiva prieteni (20 de persoane mai exact). Am primit cadouţe (farfurii, seturi de cafea, rame foto), flori multe şi superbe şi felicitări cât cuprinde.

Am fost stresată, trebuie să recunosc. Abia când am ajuns la masă am reuşit să mă calmez şi eu. Când am ajuns la Primărie îmi tremurau mâinile şi picioarele şi mă simţeam ciudat că toată lumea se uita la noi - logic! În momentul în care s-a auzit melodia aceea tipică pentru nuntă a început să îmi bată inima într-un haaal! Şi cel mai tare mi-a plăcut că îl simţeam pe Andrei lângă mine foarte emoţionat, tremura şi el tot. Mi s-a părut că am spus amândoi "da-ul" cam încet dar e ok pentru că îmi imaginam că nu o să am voce deloc :)) ahh, şi când să semnez cu noul nume am uitat complet ce semnătură îmi pregătisem :)) 

Uitându-mă pe poze acum, citesc fericire maximă pe chipurile noastre. Exact asta am visat toată viaţa de până acum şi sunt extrem de împlinită şi recunoscătoare că am avut parte de asemenea momente. Îmi doresc din suflet să fie la fel şi la nunta mare, din septembrie!

The wedding: Rochia

Mi-am găsit ROCHIA! Săptămâna trecută am dat comandă la cea mai frumoasă rochie din lume, ROCHIA MEA DE MIREASĂ. Încă nu imi vine să cred!

Cum a fost procesul? Nici prea greu dar nici floare la ureche. Am luat la puricat cam toate magazinele de rochii de mireasă din Arad, am probat tot ce mi-a placut şi m-am gândit şi răzgândit de câteva ori. 

La final de februarie m-a apucat pe mine dorul de probat rochii şi mi-am făcut programare într-un loc unde văzusem cea mai frumoasa rochie, cea care mi-a plăcut cel mai mult dintre sutele văzute până atunci. "Hai să văd dacă o au pe stoc, hai să văd cum îmi stă cu ea (în cazul în care o au pe stoc) sau hai să văd ce altceva mai au, cum stau cu calitatea", mi-am zis.Şi făcut! Am probat rochia, m-am simţit grozav în ea, mi-a stat foarte bine - fapt aprobat de sister, susţinătoarea nr.1. După câteva negocieri şi fâlfâit din gene (şi din straturi de fuste), am primit oferta finală: cam mult peste bugetul meu (daaaar cu voal cadou, dohh). No şi-acuma ce să fac? Aveam trei opţiuni: 1) nu o cumpăr; 2) strâng puţin din dinţi şi fac un efort financiar să o cumpar; 3) mai cuget puţin. Să vezi acolo liste si cântăriri şi stres. Situaţia era cam aşa:

1) Nu îmi stabilisem un buget uriaş pentru rochia de mireasă dar, după mintea mea, aş fi dat suma respectivă, în ciuda faptului că mami deja intrase într-o stare de leşin. Singurul motiv pentru care nu aş fi luat rochia respectivă ar fi fost faptul că mă gândeam că dacă o fi prea devreme să îmi iau rochie cu 7 luni înainte, dacă cumva o să văd alt model care o să îmi placă ŞI MAI MULT. 

2) Capitolul rochie de mireasă este singurul capitol la care am control ABSOLUT, fără să intervină mirele, părinţii, socrii sau mai ştiu eu cine. Aşa că nu ar fi fost un sacrificiu foarte mare pentru mine să dau o suma mai mare decât mi-am propus.

3) Puţin adică 4 zile. Aveam la dispoziţie cele 4 zile rămase din luna februarie să decid dacă îmi iau rochia respectivă pentru că mi se făcuse o reducere şi un cadou (voal), ofertă valabilă doar în luna februarie.

Rochia îmi plăcea foarte tare. Mă luptam maxim cu faptul că îmi cumpăr rochie cu atât de mult timp înainte de nuntă + frica să nu cumva să văd alt model şi cu faptul că îmi place mult rochia. Aşa că în cele 4 zile avute la dispoziţie am colindat magazinele rămase nevizitate, să mai văd modele. Vai cât stres! În clipa asta ziceam că gata! o cumpăr, în secunda doi mă răzgandeam. "Hmmm, nu e un semn, că nu e ROCHIA?", îmi zicea un piticuţ de pe creier.

În cele din urma, cu ajutorul psihologului de serviciu (sister) am decis să nu o cumpăr. Rochia aia nu era model unic în lume aşa că dacă totuşi nu îmi găseam şi nu îmi găseam nicicum altă rochie, puteam oricând să revin la asta. Încă o consider a fi o rochie foarte frumoasă dar nu e rochia mea.

ROCHIA MEA e minunată, desigur. Mai aveam de vizitat un magazin din Arad, de revizitat unul şi, opţional, unul din Timişoara. Însă am găsit întâmplător o firmă din Arad de care nu auzisem până atunci (surpriză mare, eu chiar le cam ştiu pe toate astea de nunţi :))) ). Am studiat puţin cataloagele, am selectat câteva modele (dintre care unul cel mai cel) şi mi-am făcut programare la probă. Ahh da, întâi întrebasem de cel mai cel model şi desigur că nu era pe stoc... Însă am probat o rochie în acelaşi stil, doar modelul e diferit. Am mai probat două dar cam fără sens. Mi s-a pus pata pe rochia aia şi am simţit-o ca fiind rochia mea. Nu am simţit valuri de căldură sau o aură luminoasă deasupra capului, pur şi simplu mi-a plăcut mult şi nu am simţit să mai caut (chiar dacă mai am 5 luni). Am pus comanda, mi-a luat măsurile, am plătit avansul şi gata, am 2 luni să visez oare cum o să arăt în ea. Vine din Ucraina, în aproximativ 2 luni. Imi place tare modelul, în place că e o prinţesică exact pe gustul meu, îmi place calitatea materialului, îmi place tot! Ahh, îmi place şi preţul (nu e nici scumpă, nici ieftină). E cu 900 de lei mai ieftină decât cealaltă, deci am făcut şi o afacere teribilă.

Soooo... am rochieeeee!

The wedding: târg de nunţi

Mult aşteptata vizită la târgul de nunţi a avut loc. Primul nostru târg de nunţi. Eu am mai fost acum doi ani la un mini-târg cu cele două Roxane (şi cu mama miresei) dar acum a fost altceva. A fost târgul nostru. Eu şi el, de mânuţă, să vedem chestii de nuntă. Am emoţii şi acum, când îmi amintesc. Nu pentru că ar fi fost cel mai spectaculos lucru pe care l-am vizitat, nu pentru că aş fi găsit rochia care să-mi trezească fluturii din stomac. Ci pentru că am fost receptivi amândoi la ceea ce am văzut, pentru că Andrei nu a fost târât prin acel loc agitat şi plicticos în acelaşi timp, ci a venit cu drag, a fost atent la tot, am fost un cuplu aşa cum visăm şi cum ne străduim amândoi să fim.

Lăsând la o parte dulcegăriile, să scriu câte ceva despre târg. A fost mai mic decât mă aşteptam. Şi ar fi fost poate mai interesant dacă nu aveam deja servicii de foto-video, sală, decoraţiuni, flori... Noi am mers fixaţi pe invitaţii şi pe verighete. La cele din urmă am spus pas pentru că am avut doar o variantă (şi aia neconvenabilă), la primele am avut succes. Mi-a plăcut mult că Andrei a avut răbdare să răsfoim toate zecile de albume, să spună da sau nu la toate sutele de modele. Mi-a plăcut că am avut alături de noi un cuplu tare drag (Roxi nr.1 - the sister - şi iubitul cel [nu chiar aşa de] nou) care ne-a ajutat la "da"-uri şi la "nu"-uri. Mi-a plăcut cum am ţipat când am găsit invitaţia. (Am nevoie cel puţin de aceeaşi recţie şi când văd THE DRESS). Mi-a plăcut cum ne întrebam:

- Îţi place?

- Da!

- Rămâne asta?

- Da!

- O luăm acum?

- Da!

Mi-a plăcut cum transpiram de emoţii în timp ce dădeam datele pentru contract. Mi-a plăcut cum ne-a urat domnişoara vânzătoare "Casă de piatră!". Mi-a plăcut cum am bătut palma după ce am plătit avansul. Mi-a plăcut echipa pe care am format-o, noi doi şi cei doi susţinători ai noştri.

La târg au fost o grămadă de rochii. Unele frumoase, altele superbe, altele mai puţin frumoase, altele deloc frumoase. Unele la preţuri foarte avantajoase. Am trimis băieţii la plimbare şi am rămas cu Roxi-sister să dăm o raită printre rochii. Am văzut multe dar nu am probat nimic. Mi-e frică, recunosc. Unii îmi spun că procedez foarte bine, alţii îmi spun că e o prostie. Dar nu am vrut să iau o rochie foarte frumoasă profitând de faptul că o pot lua cu 35% reducere. Îmi doresc o rochie pe care să o simt ca pe THE DRESS. Îmi doresc cea mai superbă rochie, rochia care să îmi dea fluturi în stomac, la fel ca invitaţiile. Şi mi-e frică să o iau acum, cu 8 luni înainte. Mai ales că nici nu sunt hotărâtă, nu ştiu 100% ce vreau. Dacă văd prin martie-aprilie-mai una care îmi place şi mai mult? "Nu mai cauţi", îmi zicea cineva azi. Dar îmi apare pe Facebook zilnic cel puţin o postare cu rochii de mirese (cred că aşa face majoritatea: dă like la tot ce e legat de organizarea nunţii după momentul cererii ;)) )...

Aşteptăm cu interes (mamă ce expresie plată am putut folosi!) târgul de nunţi din Arad (ăsta a fost în Timişoara, am uitat să specific). Nu ştiu ce am mai putea vedea acolo, că le cam avem pe toate. Poate acolo merg doar cu fetele, să vedem şi să simţim rochii :D

Frici

Câteodată uit că urmează să fac un pas extrem de important în viaţă în mai puţin de un an. Poate că sunt uşor inconştientă uneori. Dar câteodată îmi amintesc. Şi atunci, pe lângă entuziasm şi dorinţă, mă ia frica.

Mi-e frică de paşii care urmează, de nunta în sine, de găsit locuinţă, de acte pentru locuinţă, de mutat, de tot calabalâcul. Dar şi mai frică mi-e de viitor. Ăla îndepărtat. Mi-e frică de o posibilă schimbare. De a mea, a lui sau a relaţiei noastre. Mi-e frică să nu mă trezesc peste vreo 20 de ani şi să realizez că, din nu ştiu ce motive, ne-am schimbat. Că ne vorbim urât, că avem reguli absurde, că suntem indiferenţi sau mai ştiu eu ce. Vorbind despre noi, despre relaţia noastră, despre sentimentele noastre, despre siguranţa noastră, ne asigurăm reciproc că aceste vremuri nu vor veni, că nu va fi (şi) cazul nostru, că noi nu vom lăsa să ajungem aşa. Dar eu nu pot să nu mă gândesc la faptul că nimeni nu îşi doreşte asta, că fiecare cuplu care urmează să îşi construiască viaţa împreună respinge cu desăvârşire ideea că ar putea devni un cuplu cu probleme. Şi, sincer, mi-e frică.

Noi doi avem în jurul nostru exemple de cum "să nu". Poate că ăsta şi unul din motivele pentru care ne dorim atât de mult să ne păstrăm mereu iubirea vie şi puternică. Ce putem să facem? Nu toate vieţile sunt roz, nu? Şi tocmai de aceea luăm totuşi ce e bun în situaţia asta şi încercăm să profităm de faptul că ştim cum să nu ne dorim să ajungem şi ce să nu facem. Îmi doresc din suflet să nu ajungem într-un punct în care să ne dăm seama că am cam uitat cum să menţinem flacăra vie, că am cam pierdut pe drum din răbdare şi respect...

Gândindu-mă şi mai departe, mi-e frică să nu greşesc ca părinte. Mi-e frică de gândirea pe care o să o am în viitor, peste ani şi ani. Mi-e frică de ideea de a nu mai fi raţională. Mi-e frică să nu ajung să îi prezint copilului meu idei aberante, pe care eu le consider in regulă dar copilul meu să gândească "pe bune?! Chiar asta îşi doreşte părintele meu pentru mine?".

Mi-e frică să nu devin un trist.

The wedding: AMR

Anul viitor pe timpul ăsta voi fi doamnă. Doamna Gherman, cu dovada pe inelarul mâinii stângi şi pe certificatul de căsătorie (era să spun „contract de căsătorie”). A mai rămas exact un an. 364 de zile, mai exact. 

Încă nu îmi vine să cred. Încă nu realizez că anul viitor pe timpul ăsta probabil că tocmai ne vom trezi şi vom fi extra mega super obosiţi. Vom fi la casa noastră (provizorie, până ne luăm apartamentul nostru), vom fi o familie. Forever, sperăm noi.

Îmi place ideea. Mă sperie în măsura în care un pas atât de important te sperie în viaţă. Dar e ceva ce îmi doresc foarte mult, e ceva ce mă face fericită.

Nu vreau să treacă repede. Am foarte puţine momente în care spun „abia aştept să fie nunta!”. Vreau să trag de timp cât de mult pot. Nu ştiu să explic de ce dar aşa simt. Mai ales acum când stresurile mari au trecut. Acum ne putem odihni minţile şi începe să ne gândim ce culori vrem, ce flori, ce mâncare alegem, ce băutură oferim, ce fluturi comandăm, ce invitaţii alegem, cum îmbrăcăm domnişoarele... Şi alte o mie de alte detalii pe care n-are sens să le înşirui aici.

Până la nuntă vom trece prin nişte situaţii, prin unele am trecut deja, în doar două luni. Probleme legate de organizarea nunţii dar, şi mai important, o problemă gravă de sănătate în familie. Sunt grele dar nu ne sperie. Cred cu tărie că Dumnezeu ni le dă să ne demonstreze că suntem persoane puternice şi capabile să rămânem în picioare. Că iubirea noastră e mai presus de tot şi că vom ajune acolo unde ne dorim. Vorbesc ca-n cărţi dar e chiar din minte şi din suflet.

Deeeeci, ce rochieeeeee îmi iau? :))))))