99+1 lucruri despre mine part II

Acum aproape sapte ani postasem o chestie care m-a distrat teribil, si anume 99+1 lucruri despre mine. De o vreme recitesc cu drag postari foarte vechi de-ale mele. Asa am ajuns si la cele 100 de lucruri despre mine siiiii mi-a venit ideea sa verific ce s-a schimbat dupa aproape sapte ani. Astfel, am dus mai departe ideea si am decis sa reactualizez postarea. Mai exact, am lasat la fel ceea ce inca se potriveste si am adaugat lucruri noi acolo unde lucrurile s-au schimbat intre timp.

1. Îmi plac fluturii. Îi iubesc. Îi ador.

2. Am, puse la grămadă, peste 100 de chestii cu fluturi (bijuterii, fluturi decorativi, haine, autocolante, etc.)

3. Am aproape mereu unghiile făcute.  Am trecut si eu la gel de aproape jumate de an dar, teoretic, mi-e dor de oje, deci nu v-a mai tine foarte mult.

4. Îmi plac melodiile lente.

5. Am avut o perioadă în care ascultam hip-hop (Eminem şi BUG Mafia).

6. Am avut o altă perioadă în care ascultam rock.

7. Până acum câţiva ani ascultam manele.

8. O perioadă lungă visam să devin medic chirurg. + De o perioada imi dau seama ca mi-ar fi placut sa devin avocat.

9. Aş vrea să fiu scriitoare.

10. N-am fost niciodată cu avionul.  Nu imi place sa merg cu avionul.

11. Nu îmi place menta. + Si eucaliptul, as adauga.

12. Nu prea îmi place varza.

13. Ador cartofii prăjiţi.

14. Ador usturoiul.

15. Când eram mică mă gândeam că am fost adoptată :))

16.’ Când eram foarte, foarte mică am „gustat” cam mult din pastilele surorii mele pentru urticarie şi mi-a fost foarte rău.

17. Nu m-am îmbătat niciodată. Doar ameţit :D

18. M-am îndrăgostit pentru prima oară la prima vedere la 12 ani. (Şi m-a ţinut vreo cinci ani)

19. Nu suport să mă pensez.

20. Îmi place să fac masaj.  Imi place sa mi se faca masaj.

21.Îmi place să cânt.

22. Am o colecţie de peste 700 de şerveţele.

23. Îmi place să am părul întins dar nu îmi place procesul de întindere al părului. + la fel e si cu buclele.

24. Păstrez foarte multe lucruri ca amintiri.

25. Îmi place mult să citesc.

26. N-am descărcat niciodată un film porno.

27. Sunt reprezentant Oriflame. Imi tremura mainile enervant de tare (nu am gasit nimic aproape de subiect).

28. Uneori îmi face bine să plâng.

29. Nu ştiu să fluier.  Procesul invers se pune?

30. Ador marea şi înotul.

31. Îmi place apusul mai mult decât răsăritul.

32. Nu îmi place limba germană.

33. Uneori cred că mi-ar plăcea să am un soţ preot. HAHAHAHAHAHAHHA! Uneori sustinean ca mi-ar placea sa am un sot preot.

34. Îmi place să fiu pozată.  Imi place sa ma uit de un miliard de ori pe pozele de la nunta.

35. Îmi place să cumpăr oje (şi alte o mie de lucruri).

36. Îmi place să primesc multe cadouri.

37. Îmi place să fac surprize.

38. Sunt foarte încăpăţânată.

39. Ai mei îmi spun „Anda”.

40. Cred că am să-mi găsesc cu dificultate rochia de mireasă.  Imi adoooor rochia de mireasa (pe care nu am gasit-o chiar atat de greu).

41. Povestea mea preferată e „Frumoasa şi bestia”.

42. Nu îmi plac băieţii cu picioarele epilate.

43. Nu îmi place cafeaua, doar cappucino şi 3 în 1.  Imi place foarte mult cafeaua.

44. Nu suport oamenii turmentaţi.

45. Îmi place mirosul de benzină.

46. Ador să merg cu maşina (ca pasager). + mi-e frica sa conduc.

47. Îmi place să merg cu trenul.

48. Îmi plac motoarele. + nu mai sunt asa rebela ca acum sapte ani dar tot imi place ideea de motor.

49. Nu îmi plac cerceii din buric.

50. Nu pot să dorm dacă nu am perna/plapuma pe cap. + Fir-ar sa fie, inca n-am scapat de obiceiul asta desi ma chinui cu el...

51. Nu îmi plac degetele mele de la picioare.

52. Îmi place să râd în hohote.

53. Îmi plac maimuţele.

54. Mi-e frică de înălţime.

55. Mi-e frică să merg noaptea singură pe stradă.

56. Îmi place să tricotez. Imi iubesc foarte mult apartamentul meu (al nostru).

57. Mi-e frică în cimitire.

58. Îmi plac eşarfele.

59. Nu îmi place să fiu minţită.

60. Îmi place să recitesc ce am citit cu drag.

61. Am prins un singur buchet la vreo nuntă. + am uitat sa imi arunc buchetul la nunta mea.

62. Îmi plac nunţile.

63. Îmi place să dansez.

64. Îmi place aurul.

65. Îmi plac ramele foto. + pe sotul meu il dispera obsesia mea pentru rame foto.

66. Îmi plac poşetele.

67. Citesc din când în când Sandra Brown.

68. Nu am laptop personal. Imi doresc foarte mult sa ajung in India. Si in Maldive.

69. Nu am nicio tragere de inimă să fac şcoala de şoferi. Nu am nicio tragere de inima sa conduc.

70. Nu fac sport (decât kinetoterapie).  Am o bicicleta in dormitor (pe care am facut de maxim 10 ori in sase luni).

71. Am mereu ceas pe mână. Am putine prietene.

72. Îmi plac hotelurile şi pensiunile.

73. Am făcut în total patru operaţii (minore). + Si una majora.

74. Nu îmi plac parcările subterane.

75. Îmi place margarina, chiar dacă ştiu câte prostii conţine.

76. Am plâns în faţa unui singur băiat. Am inselat si am fost inselata.

77. Nu am avut niciodată mai mult de 46 kg. Mi-e frica sa nu ma ingras necontrolat.

78. Mi-ar plăcea să fumez dar nu îmi place fumul.  Cateodata mi-e pofta sa fumez. Desi nu imi place.

79. Sunt naivă.

80. Uneori îmi place să-mi plâng de milă.

81. Plâng foarte repede. + Plang mult mai putin de cand sunt cu Andrei (adica de patru ani).

82. Mă gândesc mai mult la trecut decât la viitor. Peste 30 de ani imi doresc sa ne mutam la casa si sa am capra/e.

83. Mă sperie oarecum gândul la viitor.

84. Am avut aproape tot timpul peşti de acvariu (acum mai am 4).

85. Sora mea e unul dintre cei mai importanţi oameni pentru mine.

86. Îmi place să iubesc.

87. Îmi place să fiu tratată cu afecţiune.

88. Îmi place să fac prăjituri briose.

89. Îmi plac trandafirii şi gerberele. + si orhideele.

90. Am în total 13 jurnale.

91. Când eram mică voiam să mă mărit cu Chivu.

92. Sunt emotivă.

93. Uneori sunt timidă.

94. Îmi plac florile dar de la distanţă. + Am 4 orhidee + un bonsai + o craciunita + inca trei chestii care nu stiu cum se numesc.

95. Ador Imi plac bebeluşii.

96. Nu suport întrebările cu „de ce?” (mai ales de la copii).

97. Nu îmi place să repet chestii.

98. Nu suport să nu fiu ascultată.

99. Am obiceiul să întrerup.

 

Şi... pentru că tot sunt la numărul 100 îmi permit să mai adug:

 

100. Îmi place să scriu pe blog!  Imi place sa recitesc blogul.

D'ale lui Papi: forever in my heart

Pfoai, nu mi-am imaginat niciodată că voi scrie despre subiectul ăsta în topicul lui Papi. Dar totul pe lume are un început și un sfârșit... iar Papi nu era nemuritor. Îmi vine tare greu să scriu despre asta, încă e totul foarte proaspăt și nu mă pot obișnui cu gândul.

Când m-am mutat la casa mea, Papi a rămas cu ai mei. Erau oarecum triști că ambele fete au plecat la casa lor (sora mea s-a mutat cu prietenul ei la scurt timp după nunta mea) și își alinau dorul cu mititelul la care țineau atât de mult. Recunosc că m-am îndepărat puțin de el, chiar și înainte să mă mut, cu toată alergătura cu nunta, cu apartamentul... Însă niciodată nu am încetat să țin la el ca la un copilaș drag.

Acum două săptămâni, într-o vizită la ai mei, m-am dus să îl salut pe Papi, ca de obicei. Îmi spuseseră ai mei că mănâncă puțin cam rău, că e apatic în ultima vreme. Când l-am văzut mi s-au înmuiat picioarele: avea ochișorul drept umblat și cu puroi, se vedea că nu mai vede cu ochiul respectiv. În afară de o noapte când l-a tot auzit mami plângând, nu părea să sufere extrem de tare. Adică se vedea clar că e ceva urât și dureros acolo dar nu se manifesta urât. Sâmbătă dimineața l-am dus la veterinar. Avea o tumoare la ochi. Se putea opera în mod normal doar că fiind atât de bătrân, organismul lui nu avea nicio șansă să supraviețuiască operației. A primit trei injecții și o cremă. Nu avea nicio șansă de vindecare, doar a infecției locale, apoi rămânea orb de un ochi. Pe lângă asta, mai avea niște bătături pe ambele picioare iar piciorul drept îi era imobil. Nu am observat că îl târâie după el pentru că el de mai bine de jumate de an nu mai ieșea din cușcă, nu se mai plimba. 

După vizita de la veterinar l-am dus la mine pentru că duminică dimineața la 10 urma să merg cu el la injecție. Însă am discutat cu ai mei, cu Andrei, cu sora mea și am decis ca ar trebui întrebat veterinarul dacă eutanasierea nu ar fi o soluție mai bună pentru el. Iar duminică dimineața, în luna în care a împlinit șapte ani, Papillon a murit. Nu vreau să descriu procesul, nu așa vreau să mi-l amintesc pe Papi, deși am de atunci doar imaginile alea în minte. Întâmplarea a făcut să fiu singură, soțul meu fiind blonav, acasă (mi-a fost greu pe o parte, pe altă parte m-am bucurat că am fost doar eu cu el, animalul meu iubit). L-am privit și l-am mângâiat cât timp și-a făcut anestezia efectul, chiar și după ce i s-a dat injecția... Am completat declarația de eutanasiere tremurând toată, în timp ce veterinarul îl înfășura în șervețele albe.

Nici în momentul ăsta nu îmi dau seama dacă am luat decizia corectă. Nu mă gândesc la faptul că moartea trebuie să vină natural și alte chestii de genul. Pe mine mă macină gândul că poate ar fi fost un supraviețuitor și ar fi trecut și peste asta, așa cum a trecut mai demult peste două infecții urâte cu puroi în gât. Doar că acum era orb, șchiop, slab și bătrân... Stăteam sâmbătă seara și mă uitam la el și mă durea sufletul. Nu era o legumă. Mânca așa cum putea el, se fâțâia prin cușcă, mai zgâlțâia de ea din când în când. Dar când îi vedeam ochiul și piciorul mi se strângea inima. Îmi răsunau în minte vorbele veterinarului care îmi spunea că nu se vindecă tumoarea, doar poate deveni nedureroasă și atunci doar așteptăm să moară el când i-o fi vremea. Și atunci îmi ziceam ”ăsta nu îi Papi al meu”. Pur și simplu nu îl puteam vedea chinuindu-se așa în continuare. Pur și simplu nu puteam să îl duc înapoi la ai mei să stea acolo în cușcă, să doarmă, să primească de trei ori pe zi mâncare și să nu facă nimic altceva până vine moartea naturală.

Deși toată familia îl iubește foarte tare, toată familia m-a asigurat că așa e cel mai bine. Nu pot să spun că sunt convinsă că am făcut cea mai bună alegere... Dar mă consolez cu gândul că Papi a dus o viață foarte bună, că a trăit mai mult decât trăiesc în general porcușorii de guineea, că a fost cel mai drag și scump și șmecher și iubibil și simpatic și vesel și cu personalitate animăluț. Că foarte multă lume va vorbi de acum încolo despre el. Ne va lipsi enorm tuturor!

PS: Te iubesc Păpicul meu iubit! Te iubesc și promit să nu te uit niciodată. Și te rog să mă ierți!

De ce nu vreau eu să îmi vând rochia de mireasă?

Din nu știu ce motive, în ultima vreme mă întreabă foarte multă lume dacă nu vând rochia de mireasă. Și nu pentru că ar dori să o cumpere ci din nu știu ce alt motiv. Pe care nu îl înțeleg. E la modă? Habar n-am.

Ideea e că mie nici nu-mi trece prin cap ideea de a vine superba mea rochie. Știu că nu o voi mai purta niciodată; cel mult doar așa, de distracție, eu cu mine, în oglindă sau doar așa, de distracție, eu cu Andrei :)) ”Ce să mai faci cu ea, că oricum nu o mai porți?” sau ”numa îți ocupă loc în dulap”, sunt două dintre motivele pe care le aud de la toată lumea care mă întreabă. Rochia mea e mare dar pusă frumos pe umeraș, în husă, devine mică și ocupă un loc mic în dulap. Nu mă încurcă cu absolut nimic, nu mă lovesc de ea la tot pasul, nu o mut dintr-o parte în alta. Din contra, de fiecare dată când deschid dulapul în care e pusă mi se topește inima de drag. Oi fi eu mai romantică, ce să zic?

Rochia mea de mireasă nu a costat nici foarte mult dar nici foarte puțin. S-a încadrat perfect în bugetul pe care mi l-am propus. Și nu-mi pare rău după niciun bănuț. Imediat după ce m-a cerut Andrei am început să pun lunar deoparte 200 de lei pentru rochie, deci nu am simțit gaură în buget. Din contra, am fost super înântată că am deja pregătiți banii. 

Pentru mine, faptul că în ziua nunții am avut rochia la care am visat, o rochie superbă, în care m-am simțit extraordinar de bine, a însemnat foarte mult. Și faptul că rochia aia va sta de acum încolo ascunsă în dulap nu mă întristează/deranjează deloc. Rochia rămâne martora momentelor de vis pe care l-am trăit împreună cu Andrei.

Așadar, de ce nu vreau eu să îmi vând rochia de mireasă? Nu știu, din romantism poate? :)

Cum te schimba un copil?

Sau poate ca intrebarea corecta e daca te schimba. Eu fac parte dintre cei care cred ca aparitia unui copil in viata ta - copilul tau - schimba multe lucruri. Bineinteles ca nefiind in situatia asta nu am de unde sa stiu exact, dovedit. Insa pot sa observ in jurul meu.

Generatia din care fac parte a ajuns la acel moment in care casatoriile si nasterile sunt in toi (eu insami fiind proaspat casatorita - ah, ce frumos suna!). Si pentru ca de primul pas am trecut, ma gandesc asa, vag, la urmatorul. Si observ in jurul meu persoane care au primul lor copil si modul in care acele persoane reactioneaza la schimbarea survenita. Pentru ca pana la urma, imi dau seama acum, scriind, schimbarea exista 100 % insa totul depinde de modul in care te acapareaza (sau nu). 

Vad in jurul meu comportamente total diferite si tocmai asta ma pune pe ganduri. In sensul ca ma face sa ma gandesc serios "oare eu cum voi reactiona atunci?".

Observ trei tipuri de comportamente ale proaspetelor mamici. Prima categorie e cea de mama 100%, acaparata in totalitate. Mamici care pun poze pe Facebook cu bebelusul din primele minute ale vietii sale si apoi cu fiecare activitate noua, cu fiecare mutrita noua, cu fiecare somnic, papica, jucariuta, reactie, etc. Mamici care dau share pe Facebook la articole cu mancare de bebelusi, cu activitati pentru bebelusi, cu ce sa faci si ce sa nu faci, cu clinici bune si rele, cu medici buni si rai. Sau (O Doamne!) cu articole gen "Te rog nu imi saruta copilul" (asta l-am vazut recent si... ma abtin de la comentarii), sfaturi gen "spala-te pe maini inainte de a-mi atinge copilul, tine de bunul simt" (idem!). Sincer, cred ca e clar, nu vreau sa devin astfel de mamica, mi se pare prea mult. Adica e clar, e normal sa fii intru totul acaparata, ti se intampla pentru prima oara in viata si e coplesitor. Dar parca nu mi se pare chiar ok. N-am sa intru in detalii, poate deveni foarte lunga discutia si nu e cazul.

A doua categorie e cea de la polul opus, situatie care mi se pare trista si care ma intristeaza. E vorba despre acele mamici care sunt supra-coplesite. Nu stiu daca e acelasi lucru cu depresia post natala, poate ca aia e mai grava totusi. Am exemplu in jurul meu de proaspata mamica ce, la fel ca cele din prima categorie, e intr-o bula cu copilul (ceea ce, repet, mi se pare perfect normal) insa care pare izolata in acea bula, care pare sa nu mai aiba interes pentru lumea extra, pentru prieteni, pentru iesiri, pentru activitati care o implica doar pe ea sau alte cele. Care, in afara de activitatile care implica copilul, nu mai are chef de nimic. Si uneori, chiar si cele care implica copilul par grele, epuizante, enervante, etc. Si nu spun ca nu sunt. Dar totusi nu mi-as dori sa ma schimbe in acest fel maternitatea.

Ultima categorie e total diferita fata de primele doua. Si cazul pe care il cunosc (cam singurul ce-i drept) ma intristeaza cu adevarat. Femeia, mama pentru a doua oara de data acesta (dar cu aceeasi atitudine si la primul copil), isi vede de viata sociala la fel ca si pana sa aibe copil. S-a intors la lucru dupa doua saptamani, iese atunci cand isi doreste, merge in concedii unde isi doreste, cand isi doreste, etc. Simplu, copilul are dadaca, pa si pusi! Sincer vorbind, copilului nu-i lipsesc bratele care sa il schimbe, care sa il legene, care sa ii incalzeasca laptele, care sa il tina la piept. Doar ca toate astea nu sunt ale MAMEI. Eu simt o gheara in piept atunci cand ma gandesc la situatia asta si, din nou, nu imi doresc sa devin astfel de mama. 

E clar ca nu ai de unde sa stii cum va fi. Poti sa fii un om cu capul pe umeri si sa te pierzi cand intervine o astfel de schimbare in viata ta. Mi-as dori din suflet sa fiu cu capul pe umeri atunci cand voi avea primul meu copil. Si, mai ales, mi-ar placea sa am oameni langa mine care sa imi spuna cand sar calul intr-o directie sau in alta. Tocmai pentru ca eu nu am curajul sa o fac atunci cand simt ca as putea-o face; sau poate simt ca nu e treaba mea sa o fac.

PS: nu sunt insarcinata si nici nu planuim sa facem un copil in viitorul apropiat, sunt doar niste ganduri :)

Primul Craciun

Tineti minte ca exista un misterios motiv pentru care am facut cununia civila mai repede decat era planuit? Iaca in sfarsit am ajuns sa vorbesc despre asta, apropo de "primul nostru Craciun acasa". Atunci, in mai, ne-am gasit apartament si pentru a putea lua credit impreuna, trebuia sa fim casatoriti. Pentru ca nu voiam sa renuntam la apartament, am decis ca e cea mai potrivita solutie. Asa ca in doua zile am depus actele si in 10 zile ne-am casatorit civil.

Ne-am mutat in apartamentul nostru in 1 august, dupa o perioada extrem de stresanta cu banca. Nu are rost sa povestesc aici toate detaliile, important e ca acum suntem la casa noastra. Apartamentul nostru e extrem de frumos, intr-o zona buna, aproape de ai nostri. Are trei camere, asa cum ne-am dorit, a fost complet mobilat si utilat, modern si frumos. Ne simtit foarte bine aici si suntem mandri ca am reusit sa avem casuta noastra si sa ne descurcam cu toate.

Asadar, am petrecut primul nostru Craciun casatoriti, la casa noastra. Ca toate momentele noastre, a fost minunat! Am cumparat cu mare entuziasm brad si podoabe si abia am asteptat Sarbatorile, Ca mai demult. In ultimii ani nu mai asteptam atat de mult Sarbatorile pentru ca mereu era ceva care sa le strice dar anul asta stiam ca suntem noi doi, acasa. 

Cand am terminat de impodobit bradul m-a pufnit plansul. Stateam imbratisati langa brad si lacrimam amandoi. De fericire, de implinire, de mandrie! Si ne-a placut mult sa facem curatenie in Ajun, sa facem mancare - desi stiam ca o sa primim de la ai nostri, voiam sa simtim si noi cum e sa facem toate astea pentru noi.

Bineinteles ca am migrat zilele astea de la noi la ai mei, la ai lui, la sora mea si iubitul ei. Insa pana la urma, tot la casa noastra ne-am intors!

The wedding: the wedding!

Am ajuns să scriu despre The Wedding după trei săptămâni. Wow! Nu aș vrea să mă lungesc cu poveștile, dacă ar fi după mine aș putea povesti zile în șir despre nunta noastră. Dar mă voi limita doar la concluzia finală și doar voi puncta pe scurt câteva lucruri.

Am avut o nuntă minunată! Fiind ceva unic (cel puțin prima dată :) , Doamne ferește de alte dăți!), nu prea știam la ce să mă aștept. Aveam speranțe mari, îmi doream să iasă totul bine, să nu fi uitat vreun detaliu important, voiam să nu existe niciun incident neplăcut și, cel mai mult, voiam să fim niște miri fericiți, să se citească iubirea și împlinirea pe fețele noastre. Și exact așa a fost! Toate au mers unse, nimic important nu a fost omis, nimeni nu a sărit calul cu nimic, noi am fost veseli și iubitori. Nu pot decât să aduc mulțumiri de fiecare dată când pot pentru că am avut o nuntă minunată, minunată, minunată!

Ce mi-a plăcut la nunta noastră:

- Mi-a plăcut ziua de vineri când am fost la sală să facem ultimele pregătiri. În momentul în care am coborât treptele spre sala mi s-au înmuiat picioarele. M-au coplesit atât de tare emoțiile încât abia m-am putut concentra să explic așezarea meselor. Tot atunci am și făcut 2 repetiții pentru dansul mirilor, să vedem cum ne descurcăm și la sală.

- Tot la ziua de vineri mi-a plăcut că m-am relaxat la coafor și apoi la manichiură. Iar apoi, am petrecut seara cum nu se putea mai bine: doar eu cu sister, la ea. Am lăsat soțul acasă, am lăsat neamurile la părinți și noi ne-am retras să ne relaxăm și să ne odihnim calumea. Nu pot să spun că am dormit excelent dar măcar am dormit.

- Mi-a plăcut că nu am avut emoțiile enorme la care mă așteptam. In dimineața nunții eram cât se poate de veselă, nimeni nu mă enerva, fiecare își vedea de treabă. 

- Unul dintre momentele cele mai relaxante și mai plăcute din ziua nunții a fost momentul machiajului. Am făcut o alegere cât se poate de bună, tipa lucrează excelent, are niște pensule de simțeam că plutesc iar rezultatul a fost peste așteptări. Machiajul mi-a ridicat imaginea de mireasă la cel mai înalt nivel, m-am simțit extrem de frumoasă (mai ales că coafura nu mi-a plăcut extrem de tare până să fie și machiajul complet).

- Momentul în care mirele cu alaiul s-a aflat la ușă a fost primul pas spre emoții. Stând în fosta mea cameră din casa părinților și știind că el e la ușă și ne vom vedea atât de frumoși mă făcea să-mi dea lacrimile.

- Când am ieșit din casă la braț cu domnișorul de onoare nu am reușit să văd cââââtăăăă lume era acolo sau să aud muzica. Îl vedeam doar pe Andrei, mirele meu drag. M-au copleșit emoțiile când i-am văzut lacrimile din ochi în momentul în care m-a văzut și când l-am auzit zicând "wow!". Iar el era atât de chipeș!

- Cununia religioasă a fost cu siguranță momentul meu preferat din nuntă. Am avut o slujbă deosebit de frumoasă, cu patru preoți pe care îi avem la suflet și care și-au dat silința să oficieze o slujbă ca la carte. Și acolo mă așteptam să plâng dar nu am făcut-o (câteva lacrimi bine ținute în frâu, totuși), eram doar foarte fericită și recunoscătoare pentru ceea ce ni se întâmpla. În plus, am fost impresionată de cât de multă lume a venit și la biserică. De regulă, lumea se duce direct la sală, puțini sunt cei care aleg să vină și la biserică. Iar cei care vin fac parte din alai (dominișori și domnișoare, rude care vin de departe, etc). Dar la noi au fost de toate categoriile, chiar și de acasă de la noi.

- Per total, mi-a plăcut cum a arătat sala. Am ales aranjamente frumoase și, chiar dacă am avut ceva emoții produse de tanti organizatoare, a ieșit frumos. Aranjamentele florale au fost de mare succes, opțiunea mirelui pentru suporturile de flori joase a fost perfectă, am primit doar feedback-uri pozitive.

- Și cu tortul am avut emoții (din cauza aceleiași persoane, desigur). Însă am fost șocată când l-am văzut: extrem, extrem, extrem de frumos! Fluturele - mire și fluturica - mireasă au fost piesele de rezistență, așa cum visam.

- Muzicaaaa! Formația și-a meritat tot renumele, a cântat foarte mult și a făcut o atmosferă extraordinară. Majoritatea celor care au povestit despre nunta noastră a avut doar cuvinte de laudă la adresa muzicii (cu câteva excepții, ca oriunde).

- Mi-a plăcut că Andrei a fost într-o dispoziție foarte bună, că a dansat mult, că s-a plimbat, ca a fost drăgăstos cu mine, că s-a simțit bine întreaga seară. Valabil și pentru mine, desigur :)

- Sunt recunoscătoare pentru ajutorul pe care l-am primit de la toți cei dragi în ziua nunții. Am simțit cu adevărat că sunt o mireasă, nu m-a lăsat nimeni să îmi bat capul cu una-alta, am primit sprijin și ajutor de la toți. Maaaaai ales de la sister și iubitul ei, cavalerul de onoare.

- M-am distrat teribil la momentul furtului miresei. Cu o mică aventură la început, momentul s-a dovedit unul distractiv.

- Mi-au plăcut foarte mult nașii. Ne-au fost alături în adevăratul sens al cuvântului, ne-au ajutat, au participat activ la întreaga nuntă.

- Mi-a plăcut câștigul, de ce să nu o spun? Ahh da, și mi-a plăcut mult și momentul numărării banilor, eu m-am distrat teribil. 

- Am adorat lumânările! Au ieșit exact cum am vrut, am fost foarte mulțumită de ele.

Ce nu mi-a plăcut la nunta noastră:

- Nu pot să spun că a fost ceva ce nu mi-a plăcut deloc sau de care am fost nemulțumită. Doar că fiind vorba despre un eventiment atât de atent plănuit, cu atât de multe detalii, clar nu are cum să iasă totul perfect. Gândindu-mă înapoi la nuntă regret foarte mult că nu am avut timp să fac mai multe poze cu invitații. Abia după câteva zile am realizat că nu am poze cu toată lumea, că nu am făcut mai multe poze cu părinții, cu socrii, cu domnișorii de onoare, cu rudele și prietenii. Cine nu a stat până la tort nu a apucat să fie pozat cu noi. Și chiar îmi pare rău.

- Într-un fel, mi-ar fi plăcut să fie ceva mai multă muzică de party, de tineret. Însă formația e una care, pentru suma mare de bani pe care o cere, își face treaba foarte bine și preferă să nu pună prea multă muzică "extra". Și dacă tot sunt la capitolul muzică și dans, trebuie să menționez și că mi-ar fi plăcut să fiu mai mult dansată. Am dansat mult însă la grămadă.

- M-a enervat cumplit faptul că rochia a fost prea lungă. Însă nu am făcut mare caz, am târât-o după mine fără stres și am călcat pe ea și i-am lăsat pe invitați să calce pe ea fără milă, doar nu era să disper pentru atât!

- Nu mi-a plăcut supa :)))) Mâncarea a fost bună per total însă supa a fost un insucces, având în vedere că am dus și găini, să fie mai naturală. Dar a fost o zeamă lungă și unsă.

- Nu mi-au plăcut deloc florile din pieptul mirelui, a nașilor, a părinților și a domnișorilor de onoare. Acestea au reprezentat câte o floare din buchetul meu de mireasă dar nu au arătat deloc așa cum mă așteptam. Și nici buchetul nu pot să spun că a fost un vis.

- Dansul mirilor am să îl includ în categoria asta din păcate pentru că nu a ieșit așa cum ne așteptam. Am avut o coregrafie foarte frumoasă dar din păcate nu am știut cât de greu ne va fi să o facem cu rochia mea (cea prea lungăăăă!). Iar voalul ne-a încurcat teribil la toate întoarcerile... Cu toate astea noi ne-am simțit bine dansând iar mie mi-au plăcut mult fumul și artificiile.

Haaa! Am zis ca nu mă întind dar am scris iar o tonă :))) Sunt sigură că am uitat multe dar nah, atât mi-am amintit acum. Abia aștept să revin cu pozeeeee!

The Wedding: ultima suta de metri

Nu ştiu cum a trecut ultimul an. M-am trezit dintr-o dată că e 24 august şi mai avem exact o lună până la nuntă. Şi-mi venea să zic "heeei, cum e posibil? Parcă mai erau opt luni...". Nu-mi explic cum dar am rămas cumva blocată pe perioada aia, când mai erau opt luni până la nuntă. Şi parcă toată perioada dintre cele opt luni şi o lună până la nuntă a zburat.

Astăzi mai sunt exact 24 de zile. Şi nu ştiu să definesc exact sentimentele mele. Sunt emoţionată. Mi-e frică să spun "abia aştept" pentru că în toată perioada asta de 14 luni de logodnă (mă rog, 10 luni de logodnă şi patru luni de "căsătorie civilă") am încercat să trăiesc fiecare moment în parte şi să mă bucur de toate pregătirile (chiar dacă am fost de multe ori stresată şi cu nervi). Şi tocmai de asta mi-e cel mai frică, de ceea ce am auzit de la majoritatea mireselor "atââââât de repede trece ziua aia, o să vezi!". Nu vreau să încerc să mă gândesc oare cum o fi cu o zi înainte, oare cum m-oi trezi în ziua aia, oare cum o fi la coafor/machiaj, oare cum o să fie când mă îmbrac, dar când o să aud muzica jos, dar când o să intre Andrei şi o să ne vedem, dar la biserică, dar când ajungem la sala, dar la primul dans, dar... toată nunta? Vreau să le trăiesc atunci în premieră şi în exclusivitate.

E tare frumos să-ţi organizezi nunta. Cel puţin, mie mi-a plăcut foarte tare (repet, cu stresul şi nervii de rigoare, dar puţini la număr, comparativ cu alte cazuri). La un moment dat, când am terminat cu ceea ce era cel mai important şi am rămas doar cu detaliile ce trebuiesc puse la punct doar spre final, mă simţeam oarecum ciudat, aveam impresia că nu sunt destul de implicată, că poate ar trebui să mai rezolv din treburi. Dar chiar nu mai aveam nimic de făcut. Şi când, acum două săptămâni, a venit vremea să alegem tot ceea ce ţine de flori, mi-am amintit cât de frumos e!

Sunt emoţionată tare cu gândul la toate momentele pe care le-am enumerat mai sus şi mă gândesc cu drag la ele. Stresată? Mai puţin decât m-aş fi aşteptat. Mă simt stresată mai mult de stresul soacrelor, stres pe care îl preiau de la ele fără să vreau. Mi-e teamă de confirmări, mi-e teamă de organizarea rudelor (cazare, tratare, transport, etc), mi-e teamă de cantităţile corecte de băutură şi prăjitură, mi-e teamă de agitaţia din ziua nunţii, de tot ce ar putea să nu meargă bine.

Dar per total, până acum, cu 24 de zile înainte de nuntă, totul e frumooooooooos. Suntem doi oameni fericiţi şi împliniţi şi emoţionaţi pentru tot ceea ce urmează să trăim.