Fluturi la... Eurovizion :)

Peste tot aud că Eurovizonul nu mai e ce a fost cândva. O fi aşa, cel puţin aşa simt şi eu. Ţin minte că aşteptam mereu cu sufletul la gură să se apropie luna mai, să văd şi să aud spectacolul tuturor ţărilor acelea interesante. Şi anul ăsta am aşteptat cât de cât. Sincer, nu îmi place melodia care ne reprezintă pe noi la Oslo, nu mi-a plăcut niciodată în mod special Paula Seling. Da, recunosc, are o voce superbă, mai bună de foarte multe de ori decât ale multor fete care cântă în România. Dar melodia asta a ei şi a lui Ovi... îhm... nu ştiu. Nu e ceva special. Da` mă rog... Ideea e că mi-a plăcut cum a sunat live, au făcut un spectacol drăguţ în semifinală. Şi mă aşteptam să intre în finală. Adică îmi era aşa, nu ştiu cum, să îmi imaginez că nu vor intra. Şi se pare că n-au fost probleme. Am auzit cum că cei de acolo ar fi foarte încântaţi de reprezentanţii României, că tehnicienii ar fredona melodia noastră şi... Hmmm... O fi, deşi mi-e cam greu să cred, la câte melodii aud ăia pe acolo. Sunt curioasă totuşi ce v-a fi în seara asta, pe ce loc vom fi. Nu cred că se pune problema să căştigăm dar putem intra în top... ăăă, cinci să zic? Sunt prea darnică? Nu ştiu, ar fi drăguţ.

În afară de ţara mea cea dragă, ce mi-a plăcut mie pe acolo? Din câte reţin eu, din a doua semifinală mi-a plăcut Danemarca, Armenia şi Turcia. Daaaar... Ce vreau eu să punctez aici e melodia din prima semifinală, care m-a lăsat mască. Nu atât melodia cât spectacolul. Cine s-a uitat ştie despre ce vorbesc. Adică e evident! Belarus. Mi-a atras atenţia de la început, când am auzit numele melodiei -Butterflies- şi mă aşteptam la ceva super, musai-musai! Drăguţă melodia, aşa, pe gustul meu. Dar dragilor, în momentul în care, spre sfârşit, cele trei fete şi-au înălţat nişte aripi de fluture imense, minunate, fabuloase, splendide... Ok, SUPERBE! Mi-au luat respiraţia, mi-au făcut pielea de găină. Şi ce m-am bucurat când am auzit că s-au calificat în finală! Aproape ca la România.

Acum că am mai ascultat o dată melodia îmi dau seama că îmi place chiar foarte mult. Iar fluturii... O, Doamne!

Relaxare

Am vrut şi n-am vrut să plec weekendul acesta la ţară. Sunt stresată până la refuz cu sesiunea asta ce vine (n-am chef să vorbesc despre asta că numa ce m-am calmat), mai era şi vremea care ne tot păcăleşte de ceva vreme... Dar am fost. Cu tot familionul. Şi m-am simţit foarte bine. A trecut ceva timp de când n-am mai stat în curte, la soare, să mă uit la căţelul meu mult iubit de la ţară, să râd şi să mă simt bine cu persoane dragi. A, da, şi să fac pozeee :)) În două zile m-am deconectat de tot şi toate, am mâncat cât pentru cinci zile, am stat în curte cât pentru o lună de stat la bloc, am şi dansat o populară cu ai mei şi cu finii mei. Plus că a fost încă un prilej de a-mi folosi geanta de voiaj cea nouă, potrocalie, pe care o adooor! Una peste alta, a fost frumos şi mi-a picat bine. Chiar dacă abia am aşteptat să ajung acasă pentru a face baie.

Am pus poza asta pentru că, într-un moment de inspiraţie artistică, m-am apucat să pozez găinile (asta fiind preferata mea, cea mai comică orătanie). Şi nu oricum, ci cu sepia, efectul meu preferat :>

25 de ani

Aveam o grămadă de subiecte de dezbătut aici daaaaar am dat de un alt subiect care la ia pe toate. Astăzi tatăl meu i-a făcut mamei o surpriză care ne-a lăsat şi pe noi, pe sora mea şi pe mine, cu gura căscată. Fără nicio introducere, fără niciun discurs, tata i-a pus mamei pe deget o verighetă nouă, ţinând-o în mână pe a lui. Pfaaa! Frumosul gest şi emoţia mamei mi-au umplut ochii de lacrimi. Anul acesta, în septembie, părinţii mei împlinesc 25 de ani de căsnicie, deci sărbătoresc nunta de argint. Însă tata a luat acum verighetele pentru că ştia că în preajma sărbătorii mama va veni cu idei şi a vrut să fie el cel surprinzător. Şi chiar a reuşit! Verightele sunt superbe, le vedeţi şi voi în poză. În interiorul fiecăreia scrie numele celuilalt şi data, 17 septembrie. 25 de ani... Nu-mi vine să cred! E minunat să vezi cum reuşesc oamenii să stea împreună atât de mult timp, să treacă peste tot ce le este dat, să se bucure împreună de tot. Părinţii mei nu au o căsnicie ca-n basme, au o viaţă normală în care există şi iubire şi neînţelegeri. Dar uite că au reuşit 25 de ani să fie împreună şi să se iubească încă, în ciuda a tot ce le-a fost dat.

Apropo de iubire care durează, am văzut săptămâna trecută în tramvai o tanti şi un nene, în vârstă. Erau atât de simpatici, el o ţinea de după umeri, şuşoteau... Când am ajuns la Podgoria el i-a arătat în micul spaţiu verde din intersecţie câţiva porumbei pe care i-au admirat împreună ulterior. Mă uitam la ei şi nu îmi venea să cred. Da, sunt sigură, dragostea poate dura!

Fără titlu

Pentru că nu am inspiraţie şi ţin neaparat să postez am să scriu un citat care îmi place. "Scopul în viaţă nu e să elimini tristeţea ci să o menţii minimă" Vorbele astea le-a spus Dr. House din serialul cu acelaşi nume. Actorul este unul extraordinar, personajul şi mai şi! E minunat câtă medicină ştie atât el cât şi echipa lui. Merită urmărit serialul (chiar dacă eu mă uit foarte rar :D). Nu mai ţin minte în ce context a spus cuvintele alea dar mi-au plăcut.

Acolo în suflet

Există momente în viaţă când ajungem să realizăm mai mult ca niciodată importanţa propriei vieţi şi acelor din jur. Când simţim nevoia să mulţumim pentru ceea ce suntem, pentru ceea ce avem. De obicei, din păcate, aceste sentimente apar în momente dureroase, cu prilejul unor evenimente triste. Două astfel de evenimente m-au făcut să mă gândesc zilele astea la valorile din viaţa mea, la bogăţia de care am parte. Mă gândesc la familia mea, la părinţii mei, la sora mea... La momentele în care mă scot din sărite şi le răspund urât. La cât de mult îi iubesc şi îi preţuiesc defapt. La toate persoanele importante din viaţa mea: la iubit, la rude, la prieteni, la cunoştinţe.

Sunt o persoană care pune extrem de mult suflet în tot ceea ce face, în tot ceea ce întâlneşte. Nu ştiu dacă e prea bine. Iert uşor. Dar uit greu. Foarte, foarte greu. Nu pot să pun ură pe cineva mai mult de câteva minute. Sufăr când mă cert cu cineva, sufăr când supăr pe cineva sau când mă supără cineva. Sufăr când uit o persoană sau când cineva mă uită. Am impresia că acumulez prea multe sentimente. De multe ori, în sufletul meu se adună simţiri ce nu-şi au locul, stres inutil sau mărit vizibil. Chiar şi filmele sau cărţile citite le trăiesc intens, prea intens.

Mi-aş dori să fiu mai puternică. Dar nu rece. Mi-aş dori să am sufletul mai tare. Dar nu de piatră. Defapt... decât deloc, sunt mulţumită cu ceea ce am. Şi ţin să mulţumesc din când în când lui Dumnezeu pentru că exist, aşa cum exist, e perfect!

Femei, prăjituri şi... Avatar

Ştiţi ce mă gândeam? Oare de ce există o grămadă de reviste pentru femei cu tot felul de sfaturi, de "ce să faci în caz că...", "ce să nu faci în caz că..." şi alte asemenea subiecte? Întrebarea nu e de ce există ci de ce sunt doar pentru femei. Se presupune că înainte de a merge la o primă întâlnire o femeie trebuie să parcurgă paginile unei astfel de revistă pentru a se putea pregăti ca la carte, pentru a face o impresie bună şi pentru a face ca acea întânlire să fie precedată de altele (câte vrea ea). Aceeaşi poveste pentru primul sărut, prima noapte de dragoste, chiar şi pentru întâia de "război", cum să îţi revi după un eşec, cum să nu fi hărţuită la locul de muncă şi alte sute de aberaţii. Chiar trebuie să citim astfel de articole? Hai că de citit le mai citim dar să credem în ele şi să mai punem şi în practică?... Şi dacă tot există, de ce nu există şi pentru bărbaţi? Lor de ce nu le dă nimeni sfaturi cum să se îmbrace la întâlnire, cum să-şi asorteze ciorapii şi cravata, cum să nu fie hărţuiţi la locul de muncă :)) ? Există o atât de mare diferenţă între revistă pentru bărbaţi şi revistă pentru femei. Când spui prima variantă te gândeşti la un singur lucru, bine cunoscuta revistă destinată bărbaţilor care ştim cu toţii ce conţine. Dar când spui revistă pentru femei te gândeşti direct la nişte articole (scrie tot de femei, ce ironie!) ce parcă ar fi destinate unor incapabile, unor naive şi unor îngrădite mintal. Şi nu e aşa, femeile nu sunt aşa, nu au nevoie de toate rândurile alea ce se vor sfaturi practice!

M-am apucat de gătit. Şi nu orice, m-am apucat să fac prăjituri. Nu le-am avut niciodată cu gătitul, din păcate. Dar din când în când mă mai apucă pofta aşa că am făcut zilele trecute ceva ce mi-a ieşit foarte bine şi m-a lăudat toată lumea (care a gustat). Bomboane cu cocos. Deeeci, pe lângă minunatele mele bezele cu ciocolată şi nucă, mai ştiu să fac o prăji bună. Hmm... Chestia asta îmi aminteşte de o vorbă a mamei, care nu îmi place deloc, şi anume: "Vezi? Acuma poţi să te măriţi". Vă las şi pe voi să vă delectaţi cu imaginea prăjituricii mele :D

Buuun, am văzut şi eu în sfârşit Avatar. Nu m-am înghesuit deloc la filmu' ăsta, nu ştiu de ce. Am zis că nu are rost să îl văd decât 3D, la Timişoara. Şi cum nu m-am dus doar pentru asta la Timi, am mai aşteptat să apară pe net, la calitatea cea mai cea, chiar dacă nu e 3D. Reacţia? Mi-a plăcut şi nu mi-a plăcut. Povestea în sine nu prea îmi place, sunt doar câteva momente la care am zis waaw dar nu m-a impresionat prea mult. Nu sunt eu o persoană prea realistă dar filmu' ăsta a fost prea de tot. Ce mi-a plăcut? Limba lor, îmi semănau unele cuvinte puţin cu rusa şi mie îmi place limba ruşilor. Îmi plăceau şi zburătoarele alea mici, albe, ce semănau pe puful acela al păpădiilor noastre. Aveau ele un nume dar nu l-am reţinut. Mi-au plăcut unele peisaje iar scena mea preferată a fost aceea în care cei doi îndrăgostiţi înotau. În rest... abia am avut răbdare până la sfârşit. Dar nah, merită văzut filmul, măcar din curiozitate.

A fi sau a nu fi... mamă

Doamne, ce zi am avut! Până să merg la lucru totul a fost ok, am dormit mult, mi-am savurat în linişte cafeluţa, mi-am rezolvat puţinele treburi pe care le-am avut, mi-am urmărit serialul (Survivoooor) ca de obicei şi... cam aici s-a oprit starea de bine. Fiind miercuri ştiam că Andra iese de la şcoală la ora 17 deci eu urmează să merg la ea la 17:45. Daaar m-a sunat să mă anunţe că e acasă şi că pot veni liniştită la 17. Pfff... Bine. Oficial am intrat în starea de nervi după ce am ajuns la ea. Cum mama ei e plecată din oraş mi-a rămas mie sarcina de a termina de făcut bagajele şi toate pregătirile necesare plecării ei. Mâine dimineaţă pleacă în Ungaria pentru ceva activitate. Mă gândeam eu dinainte că waa, ce drăguţ, îi pun haine, câteva obiecte personale şi gata. Doamne Dumnezeule, ce m-am înşelat! Nu cred că vă puteţi închipui de câte ori am băgat şi scos din geamantan toate lucrurile, le-am îndesat deşi nu voiau să încapă nicicum (şi credeţi-mă că geamantanul nu era deloc mic!). Îi mai trebuia mereu câte ceva, pantofii nu i se potriveau nicicum cu restul hainelor, pantalonii nu erau suficienţi, bluza aia era musaaaai să fie acolo... No stai aşa! Nu mi-am închipuit niciodată că e aşa greu. M-am simţit ca o mamă obosită ce îşi pregăteşte copilul pentru plecare. Iisuse, eu am 20 de ani, nu vreau să fiu mamă acum! Nu reuşesc să-mi fac mie bagajul fără a realiza la destinaţie că am uitat cel puţin un obiect. Problema cea mare a fost că pe lângă bagaj a trebuit să facem şi câteva teme pentru luni, a trebuit să mâncăm, să o spăl pe cap, să îi activez Roamingul (care era defapt actviat) pe Orange şi eu nu mă pricep... Plus sfaturi cu ai grijă de tine, să fii cuminte, să asculţi de doamna învăţătoare şi de ceilalţi de acolo, să ai grijă de lucrurile tale şi mai ales de portofel ca de ochii din cap, să te distrezi, să fii atentă, să..., să..., să..., SĂ...! Deci chiar am avut în seara asta titlul de mamă, nu accept altă variantă. Partea drăguţă a fost că la final Andra mi-a zis că îi va fi dor de mine, mi-a mulţumit că am ajutat-o cu tot şi s-a scuzat că a făcut fiţe dar că e entuziasmată şi emoţionată. Aşa că nu m-am putut abţine să nu o îmbrăţişez la plecare. Una peste alta mi-e dragă, chiar dacă uneori mă epuizează (mai mult mental decât fizic).