Operaţiunea operaţia

O Doamne! Am mai păţit-o şi pe asta. Mâine mă operez. Nu ştiu de ce sunt atât de speriată pentru că îmi doream operaţia asta. Defapt şi de drept, nu o voiam, dar e musai. De ceva vreme mi-au ieşit patru veruci (negi), doi pe mână (stânga şi dreapta) şi doi pe piciorul stâng. La prima vizită la dermatolog am cerut operaţie (mai e varianta cu ardere dar nu-mi place deloc cum sună, nici măcar termenul medical -cauterizare) dar, fiind foarte cald, exista riscul de infecţie. Aşa că am comandat de la unguri ceva spray ce îngheaţă (la sfatul altui dermatolog) însă din cauza durerii a trebuit să merg din nou la primul dermatolog să vedem ce e de făcut. Eu credeam că s-au agravat pentru că mă durerau prea tare dar ea mi-a zis că încep să se vindece, trei dintre ele. Şi iacă, mâine la nouă dimineaţa merg frumos la spital şi tanti dermatolog îmi elimină "buba" de la mâini. E posibil să mă operez şi la una din talpă, cea din cauza căreia şchiopătez (dacă mă vedeţi pe stradă să nu credeţi că mi-am rupt picioru' sau ceva de genu') dar asta vom vedea mâine. Chestia cumpărată de la unguri, pe care am dat o grămadă de bani, ca pe orice medicament, am voie să mă dau doar pe "buba" din călcâi, o dată la două săptămâni.

Mi-e frică! În plus, nu vreau să stau în spital. Mă îngrozeşte ideea. Nici măcar faptul că e proaspăt renovat spitalul de dermatologie nu mă încălzeşte. Ideea e că, în principiu, externarea mi se face tot marţi însă e posibil să stau 2-3 zile. Tot e mult. N-o să-mi placă mâncarea, n-o să dorm, n-o să-mi placă să merg la baie acolo... Of!

Ceea ce sper e să mă fac bine. Mai întâi să trec cu bine peste operaţii, să nu mi se facă rău, să nu existe complicaţii. Apoi să se vindece repede, fără dureri mari şi să nu-mi mai apară niciodată aşa ceva pentru că e tare neplăcut. Nici nu ştiu de unde le-am căpătat, cică e ceva virus. Bineînţeles că n-am mai avut voie să merg nici la bazin, asta la doar câteva zile după ce primisem abonament...

Cele două Roxănici ale mele

Pe una o cunosc de când mă ştiu (la propriu) iar pe cealaltă o cunosc din clasa a IX-a (deci de aproape şase ani). Ambele sunt minunate, prietenele mele cele mai bune.

Roxy nr.1 e sora mea, creţuca mea (mai nou şi roşcată). Se ştie deja de mult că noi avem o relaţie perfectă, că ne iubim enorm şi ne certăm foarte rar. Serios ne-am certat doar de vreo 3 ori (cu supărare mare şi tot ce mai implică o ceartă). De bătut nu ne-am bătut niciodată, nici măcar când eram mici. Doar eu îi mai scăpam câte una din greşeală, da' alea nu se pun ;)) S-a întâmplat şi în cazul nostru să ne îndrăgostim de acelaşi băiat, demult, demult, demult dar eram prea mici să iasă ceva serios din asta. E serioasă, matură, sensibilă şi puternică în acelaşi timp, ambiţioasă şi dă sfaturi foarte bune (de multe ori mi-e mai uşor să fac un lucru după ce am vorbit mai întâi cu ea). Pot vorbi orice cu ea (nu degeaba-i psiholog), o pot asculta mereu, putem vorbi oricât de mult că tot nu epuizăm subiectele. Nu pot sta supărată pe ea mult timp. Am trăit cu ea cele mai nebunatice momente, clipe de emoţie, supărări, dureri, decepţii, bucurii... O iubesc foarte mult şi vreau ca relaţia noastră să rămână mereu atât de strânsă, indiferent unde vom fi!

Roxy nr.2 e fosta mea celogă de liceu, ne înţelegem bine chiar din clasa a IX-a (chiar dacă ea stătea într-un capăt al clasei şi eu în celălalt). Dintre toţi colegii, ea e singura care mi-a fost prietenă atât de apropiată încă de la început şi până acum. Mai am prietene din liceu cu care vorbesc încă şi cu care mă înţeleg bine dar ea mi-e cea mai aproape de suflet. Roxy e blonduţă şi are păr luuuuuung. E o zăpăcită şi o sensibilă care ar putea să asculte ore în şir văicărelile mele fără să-mi spună să tac. Defapt, prin clasa a X şi a XI-a mă răzbunam pe ea pentru problemele mele sentimentale şi ea nu zicea niciodată nimic deşi meritam. Şi mai primesc de la ea tot felul de chestii cu fluturaşi (cel mai nou e un ceas) :D

Luate la un loc sunt şi mai şi! Ador să stau între ele, înconjurată de Roxănici! Râdem foarte mult când suntem toate trei (şi când mai e şi Ancu e rupere totală! Ancu e o altă prietenă bună, tot din liceu. Pe ea am descoperit-o mai târziu dar sigur. Ea e cea mai sensibilă persoană pe care o cunosc) şi adorăm să ieşim pe undeva să ne deconectăm de stres şi toate cele. Şi singure, doar noi trei, dar şi cu perechile. Weekendul ăsta am fost la Gyula, am făcut 2 în 1: motive medicale în cazul meu şi, cu ocazia asta, am profitat şi ne-am plimbat, am mâncat, ne-am super distrat. Am avut parte şi de o premieră în viaţa mea: am văzut un căţel ce înota. Eu nu am mai văzut aşa ceva până acum deşi ştiam că o pot face. Era drăguţ puricosul!

Aşadar, cele două fete ce poartă acelaşi nume sunt prietenele mele cele mai bune, fetele ce mă suportă în orice stare aş fi şi care nu mă judecă orice aş face (deşi au avut ocazia). Sunt lucruri despre care pot vorbi cu amândouă, lucruri despre care vorbesc doar cu Roxy nr.1 sau lucruri despre care vorbesc doar cu Roxy nr.2 dar important e că am cu cine să o fac. Iar ele chiar merită!

Nu îmi place

Nu îmi place că în ţară e haos, că peste tot la televizor se văd oameni protestând, suferind.
Nu îmi place că mă las afectată de atât de multe lucruri care nu mă privesc.
Nu îmi place că tind să mă gândesc mai mult la trecut decât la viitor.
Nu îmi place să am o sută de planuri şi să-mi fac griji din cauza [ne]materializării lor.
Nu îmi place să îmi iau rămas bun de la oameni.
Nu îmi place să nu-mi iau rămas bun de la oamenii pe care nu-i voi mai vedea (intenţionat sau neintenţionat).
Nu îmi place să nu fiu ascultată (aici intră şi: nu îmi place să repet ceea ce am spus, din cauza neatenţiei interlocutorului).
Nu îmi place să am în jurul meu persoane nervoase. (Apropo, astăzi, pe stradă, un tip se certa la telefon cu cineva şi la un moment dat a aruncat telefonul pe jos. Ţăndăriiiiiii!)
Nu îmi place să văd suferind persoanele din jurul meu şi să nu pot să le ajut în niciun fel.

Atât. Deocamdată. Cred...

Tanti Florica

Am fost învăţată de mică, din fericire, despre credinţa în Dumnezeu. Când eram mai mică, deşi nu înţelegeam eu în totalitate ce se întâmpla acolo, mergeam aproape duminică de duminică la biserică împreună cu părinţii mei şi cu sora mea. Acum nu mai merg atât de des. Cel puţin nu duminica, la slujbă. Mi-e bine dacă merg în orice altă zi, mă rog, aprind lumânări şi mă simt bine.

Tanti Florica avea scaunul ei la biserică. Mama, Roxy şi eu stăteam chiar lângă ea (şi stăm şi acum, când mergem, în acelaşi loc). O ţin minte perfect, la fel dintotdeauna. Nu am văzut-o tânără, era o bătrânică simpatică şi extrem de credincioasă. Dumnică de duminică, sărbătoare de sărbătoare era mereu la locul ei. Îi ţin minte pernuţa de pe scaun, cu dungi negre, roşii, galbene şi verzi, învelită într-o pungă transparentă ce nu scârţâia. Cât eram mici, de cum ajungeam, primeam o bomboană de portocale eu şi una de lămâie Roxy. Le desfăceam pe loc, cu zgomot, spre oroarea mamei. Îi plăcea mult de noi. Şi nouă de ea. Mai ţin minte şi cum am mers la ea acasă şi ne-a dat multe mere verzi, mici.

Astăzi, când a venit mama de la biserică ne-a spus că tanti Florica a murit. Avea 89 de ani. Ce rău îmi pare! Cred că a trecut mai mult de un an de când nu mai putea să vină la biserică, nici nu ţin minte când am văzut-o ultima dată. Dar o ţin minte de când eram mică, o ţin minte ca pe o femeie minunată. Bomboanele ei de portocale, respectiv lămâie, îmi vor rămâne mereu în amintire. La fel şi locul ei de la biserică, unde azi a fost aprinsă o lumânare. Dumnezeu să o odihnească pe tanti Florica!

Lasă-mă să-ţi aud glasul

Naşterea unui copil este un prilej de maximă bucurie (pentru familiile care şi-l doresc). Sufletul mamei se umple de o iubire nemăsurată pentru ceea ce s-a născut din trupul ei. Greutatea celor nouă luni, timp în care l-a purtat în pântece, ocrotindu-l de orice rău, şi durerea prin care a trecut pentru a-l aduce pe lume sunt uitate brusc în momentul în care i se pune pruncul în braţe. Îl stânge la piept, îl măsoară din priviri, îl atinge, îl dezmiardă. E al ei, parte din ea.

Când copilul creşte şi începe să gângurească şi chiar să vorbească fericirea creşte. Cât de mare poate fi bucuria unei mame vâzându-şi copilul zâmbind, vorbind pe limba lui şi mai târziu pe a noastră, umblând, devoltându-şi personalitatea şi sentimentele? Imensă!

Dar ce se întâmplă când toate acestea lipsesc? Când copilul tău pare să nu te observe, să nu existe decât el, într-o lume a lui, fără zâmbete, fără cuvinte, fără sentimente?

Lasă-mă să-ţi aud glasul este o carte în care o mamă a trei copii, sub pseudonimul Chaterine Maurice, povesteşte cum a învins, împreună cu familia, autismul a doi dintre copii. O poveste minunată, scrisă într-un mod impresionant dar şi inteligent. O poveste adevărată ce îţi strânge sufletul cu fiecare pagină parcursă. Eu nici nu am ajuns la pagina 50 şi deja plângeam. Nici acum nu am terminat-o dar promit să vin cu o postare când voi termina de citit. Merită. Nu pot să-mi imaginez ce poate simţi o mamă când copilul este absent, nu vorbeşte, nu are nevoie de ea, de familie. Nu pot şi sincer, în egoismul meu, nici nu vreau. Iubesc copiii şi tot ce-mi doresc mai mult pe lume e să am copii sănătoşi, fără lipsuri. Nu pot să-mi închipui un copil fără un zâmbet cât toată faţa, fără ţipete prin care îşi arată caracterul, fără vorbele acelea atât de comic spuse.

Vă recomand cartea deşi nu ştiu pe unde poate fi găsită, cea pe care o citesc eu e a surorii mele, ea a comandat-o de pe net. Din fericire, ştiu multe despre acest subiect, autismul, pentru că sora mea lucrează de mult timp cu un băieţel (a lucrat cu doi) ce suferă de această oribilă afecţiune. Ştiu câtă durere, cât chin, câtă luptă implică. De departe. De aproape doar cei implicaţi direct pot înţelege.

La multi ani copilaşi!

Fiecare persoană, indiferent de vârstă, are momente în care îşi eliberează copilul dinăuntru. Cu toţii suntem copii, cu toţii avem un colţişor din minte şi din suflet în care se ascunde un copil. Suntem copii chiar şi după 18 ani, după 25, după 30, după 45, după 57...

Cu această ocazie, 1 Iunie- Ziua Copilului, vă doresc tuturor cât mai multe momente în care să lăsaţi grijile deoparte şi să aveţi parte de cât mai multe zâmbete sincere de copil! LA MULŢI ANI!!

Fluturi la... Eurovizion :)

Peste tot aud că Eurovizonul nu mai e ce a fost cândva. O fi aşa, cel puţin aşa simt şi eu. Ţin minte că aşteptam mereu cu sufletul la gură să se apropie luna mai, să văd şi să aud spectacolul tuturor ţărilor acelea interesante. Şi anul ăsta am aşteptat cât de cât. Sincer, nu îmi place melodia care ne reprezintă pe noi la Oslo, nu mi-a plăcut niciodată în mod special Paula Seling. Da, recunosc, are o voce superbă, mai bună de foarte multe de ori decât ale multor fete care cântă în România. Dar melodia asta a ei şi a lui Ovi... îhm... nu ştiu. Nu e ceva special. Da` mă rog... Ideea e că mi-a plăcut cum a sunat live, au făcut un spectacol drăguţ în semifinală. Şi mă aşteptam să intre în finală. Adică îmi era aşa, nu ştiu cum, să îmi imaginez că nu vor intra. Şi se pare că n-au fost probleme. Am auzit cum că cei de acolo ar fi foarte încântaţi de reprezentanţii României, că tehnicienii ar fredona melodia noastră şi... Hmmm... O fi, deşi mi-e cam greu să cred, la câte melodii aud ăia pe acolo. Sunt curioasă totuşi ce v-a fi în seara asta, pe ce loc vom fi. Nu cred că se pune problema să căştigăm dar putem intra în top... ăăă, cinci să zic? Sunt prea darnică? Nu ştiu, ar fi drăguţ.

În afară de ţara mea cea dragă, ce mi-a plăcut mie pe acolo? Din câte reţin eu, din a doua semifinală mi-a plăcut Danemarca, Armenia şi Turcia. Daaaar... Ce vreau eu să punctez aici e melodia din prima semifinală, care m-a lăsat mască. Nu atât melodia cât spectacolul. Cine s-a uitat ştie despre ce vorbesc. Adică e evident! Belarus. Mi-a atras atenţia de la început, când am auzit numele melodiei -Butterflies- şi mă aşteptam la ceva super, musai-musai! Drăguţă melodia, aşa, pe gustul meu. Dar dragilor, în momentul în care, spre sfârşit, cele trei fete şi-au înălţat nişte aripi de fluture imense, minunate, fabuloase, splendide... Ok, SUPERBE! Mi-au luat respiraţia, mi-au făcut pielea de găină. Şi ce m-am bucurat când am auzit că s-au calificat în finală! Aproape ca la România.

Acum că am mai ascultat o dată melodia îmi dau seama că îmi place chiar foarte mult. Iar fluturii... O, Doamne!