Despre căsătorie

Astază voi vorbi puţin (sper să nu mă întind) despre căsătorie. Nu am nicio intenţie ascunsă, n-am veşti de genul ăsta, nu e cazul. Totul a pornit de la "minunata" carte pe care am terminat-o astăzi (în sfârşiiiiit), "Şi am spus da. O poveste de iubire", continuare a romanului "Mănânca, roagă-te, iubeşte". Nu mi-a plăcut de nicio culoare, cu fiecare pagină citită îmi venea să smulg pagina repectivă. Din fericire, cartea e de la bibliotecă deci m-am abţinut de la a agresa biata carte. 

Femeia asta şi-a găsit iubirea în Bali, după o vacanţă de patru luni în Italia şi patru luni în India. Pentru că erau trecuţi prin câte un divorţ urât, cei doi refuzau să se căsătorească, preferau să trăiască doar ca un cuplu, fără niciun act ori ceremonie. Însă la un moment dat au fost obligaţi de lege să se căsătorească dacă doreau să mai fie împreună pentru că altfel bărbatul avea restricţia de a mai intra în America.

Astfel că pe femeie a apucat-o o panică imensă în legătură cu căsătoria. Timp de 11 luni, cât a durat până legea le-a dat liber la a merge în America şi la a face nunta, tipa s-a ocupat cu informarea asupra subiectului "căsătorie". A luat fiecare cultură în parte şi a studiat obiceiurile de căsătorie, a luat la puricat istoria şi a parcurs-o pentru a descoperi păreri, tradiţii şi tot ce ţine de căsătorie. Cu oricine se întâlnea vorbea doar de căsătorie, cerea părerea oricărei bătrânici dintr-un trib uitat de lume din cine ştie ce oraş Indonezian ori Cambodgian. Toate cărţile despre căsătorie au fost studiate de ea pentru a o ajuta să decidă dacă să se căsătorească ori ba.

N-am să înţeleg niciodată chestia asta. Eu sunt pro căsătorie, pro nuntă. Dar îi înţeleg şi pe cei care preferă să stea împreună dar necăsătoriţi. Însă de aici şi până la a căuta de la începutul lumii indicii care să (crezi tu!) te facă să iei o decizie corectă... Mie mi se pare că dacă simţi că iubeşti persoana de lângă tine, dacă te simţi bine cu ea, dacă poţi convieţui cu ea, te căsătoreşti şi atât. Riscuri oricum există, orice-am face, pur şi simplu nu poţi evita asta. Când e vorba despre căsătorie nu mai e vorba despre mama, tata, bunica, sora, mătuşa, nepotul şi nepoata, prietena cea mai bună, vecina, tanti din tribul hmong, autorul cărţii sociologice ori antropologice despre căsătorie sau mai ştiu eu cine. E vorba DOAR despre două persoane: tu şi el.

Restul vine de la sine. Corect?

Să medităm!

Ultima carte pe care am citit-o este faimoasa "Mănâncă, roagă-te, iubeşte". Abia am aşteptat să o am în mână, să o savurez. I s-a făcut (şi încă i se face) atât de multă reclamă pozitivă încât am adorat-o dinainte de a o citi. 

Dar m-am înşelat. Mie nu mi-a plăcut în mod deosebit. Mă tot gândesc unde e problema, eu de ce nu o văd atât de interesantă şi superbă şi inteligentă şi impresionantă. Prima parte (Mănâncă-Italia) a fost drăguţă şi abia aşteptam să trec la a doua (Roagă-te-Indiaaaaa). Dar parta asta mi-a plăcut cel mai puţin. Iar ultima (Iubeşte-Indonezia) am aşteptat-o şi mai şi pentru că abia aşteptam să scap de partea cu India şi să vină odată partea cu iubirea. Îmi pare rău că am ajuns să îi fac acestui bestseller o asemenea reclamă dar n-am ce face, asta e părerea mea. Însă mi-a plăcut tare coperta :D

Totuşi, eu voiam să ajung undeva. Personajul principal al cărţii (autoarea), Liz Gilbert merge în India cu scopul de a se apropia mai bine de divinitate, de a trăi câteva luni într-un ashram, de a căuta liniştea sufletească, de a se ruga şi de a medita. M-a făcut tare curioasă noţiunea asta, "a medita". Tipa medita ore în şir, de dimineaţa până seara. Ore în şir! Eu nu pot medita mai mult de maxim câteva minute. Drept să spun, nici nu ştiu cum se face chestia asta. 

Vă rog să observaţi ce anume iese din capul acestei domnişoare

În mintea mea, gândurile sunt stăpânele supreme iar eu, supusul, de cele mai multe ori. Eu când mă pun să meditez, o fac fix invers de cum ar trebui. În loc să mă concentrez pe eliberare şi pe linişte eu mă concentrez pe chestiile care mă preocupă. Eu la asta meditez. Încerc să stau cu mintea limpede câteva secunde după care mă trezesc peste câteva minute că analizez sentimente, acţiuni, reacţiuni... Îmi aduc aminte că trebuie să "mă gândesc la nimic", reiau meditaţia timp de alte câteva secunde şi ajung din nou la "de ce?"-uri, "cum?"-uri, "cine?"-uri, "când?"-uri, "unde?"-uri. Foarte interesant, n-am cuvinte.

De exemplu, ieri la lucru mă plictiseam şi mi-am zis "hai să profit de ocazie şi să încerc să meditez!" dar m-am trezit gândindu-mă cum ar fi să scriu despre asta pe blog. 

 

Pe scurt, nu ştiu să meditez. Cel puţin, nu aşa cum o fac yoghini sau alţi pasionaţi de meditaţie.

PS: Acum mă chinui şi mai tare cu continuarea romanului, "Şi am spus da. O poveste de iubire". Nu-mi place nici pe jumătate, îmi place doar coperta :))

...trei oi, patru oi...

Da, aţi ghicit: insomnie. Din nou. Dar parcă mai rea. Pfff... M-am zvârcolit de două ori mai mult şi rămâneam de două ori mai puţin pe aceeaşi parte pentru că, surpriză, mi-era înfundat nasul. Pe căldura aia, nu ştiu ce căuta starea aia în mine. M-am gândit din nou la o mie şi una de chestii, le-am alungat pe toate pentru că deja făceam cu nervii, din cauza lor nu puteam eu adormi ca tot omul. Dar am revenit la toate cele o mie şi una de chestii pentru că tot nu puteam adormi. 

Nu ştiu cât de valabilă mai e treaba cu luna plină. Sau cu cafeaua. E o stare pe care n-o poţi controla. Dar tare mi-aş dori să pun capul pe pernă şi să adorm în câteva secunde minute.

PS: Sper să nu ajung cu numărătoarea până la o mie şi una de... oi!

O oaie, două oi...

Azi noapte am avut o insomnie d-aia enervantă rău, când te suceşti dintr-o parte în alta la fiecare două secunde. Habar n-aveam care e motivul minunatei stări (probabil că în acest moment stau cu o cafea naturală, mare în faţă pentru ca măcar în seara asta să am un motiv întemeiat). Ideea e că mi s-a făcut somn undeva după ora 12, am închis televizorul şi... cam atât. Nici măcar nu îmi era cald, cam puţin nu excesiv.

Mă enervează tare momentele astea. Mă chinui să adorm şi somnul refuză să îşi facă treaba. În afară de faptul că m-am întors pe toate părţile, când într-o parte a patului, când în alta, m-am gândit la o mie şi una de chestii, am renunţat să mă gândesc la cele o mie şi una de chestii pentru a mă putea concentra pe somn şi am revenit iar la cele o mie şi una de chestii.

La un moment dat am adormit, n-am avut încotro. Dar m-am trezit din nou peste ceva vreme şi m-am dus la baie. În momentul în care m-am ridicat din pat am văzut pe geam posibila cauză a insomniei mele: luna plinăăăăăă. Enormă şi galbenă, fix în geamul meu, se uita fix la mine.

Se spune că luna plină influenţează somnul anumitor persoane. La mine nu e valabil de fiecare dată dar mi se întâmplă. Ca aseară. Oricum, nu sunt supărată pe ea (pe lună) pentru că, din punctul meu de vedere, e o minune perfectă a lumii. Iar luna plină e a doua preferată a mea, după semilună.

Aşa că, te iert de data asta, draga mea!

Wish list

Am o prietenă care pleacă în curând, pentru trei saptămâni, în Japonia, cu o prietenă de-a ei. Aşa, brusc şi dintr-o dată. Se iau şi pleacă, "de nebune" (nu e ceva serios ori ofensator, draga mea), iau avionul şi pleacă în Japonia. Adică, nu e ca şi cum ar pleca la Braşov, pleacă mai departe, mult mai departe. În fine, foarte departe.

Eu nu am atâta simţ al aventurii. Bine, eu nu sunt foarte de acord cu plecarea lor dar asta nu are nicio importanţă. Dar aşa, ideea în sine. Mi-ar plăcea uneori să fiu şi eu mai spontană. Sunt omul listelor, al calculelor, al graficelor, al motivelor pro şi contra... Mi-ar plăcea şi mie să mă trezesc într-o noapte şi să spun că am chef să merg până la Paris, atunci ori a doua zi. Pentru că aşa vreau eu, pentru că am chef să văd Parisul. Să caut cea mai ieftină cursă de ultim moment, să-mi iau câteva chestii, pe cineva drag, să strig "Iuhuuu" şi să pornesc la drum.

Unde-mi doresc să merg, mult mult de tot?

În Africa. E ceva vreme de când am un pitic pe creier care urlă "Africa! Africa! Africa!". Îmi doresc să merg în lumea aceea sălbatică, să văd dacă viaţa e chiar ca-n filme ori documentare, să văd un trib, colibe şi tot stilul lor de viaţă. Ador pruncii ăia negri şi scumpi, vreau să văd sute de astfel de copii, să le împart bomboane şi ei să mă înconjoare încântaţi. Să văd cum îşi confecţionează femeile brăţările şi lanţurile alea multe multe. 

Mi-ar fi frică, normal. Însă în visele mele, merg în Africa însoţită de cineva care a mai fost acolo, de un ghid care să mă apere de orice pericol. Plus că aş avea la mine mâncare bună, apă potabilă şi tot ce îmi mai trebuie pentru a supravieţui acolo. În vise totul e perfect şi ideal.

Al doilea loc în care visez să merg este India. Poate ăsta ar fi mai posibil, cine ştie? De ceva vreme sunt atrasă cu cultura indiană, de locurile acelea superbe. Îmi place locul, îmi place să ştiu cât mai multe tradiţii (chiar dacă unele mă şochează şi nu sunt de acord cu ele). Vreau să văd Taj Mahal-ul, vreau să port sari-uri roşii, galbene, portocalii şi aurii, să mă pictez pe mâini cu henna, să urmăresc dansurile tradiţionale, să... să... să... O grămadă de chestii. A, era să uit, să mănânc mult mango şi toate bunătăţile lor. Iaaai!

A, mai nou m-a apucat o chestie cu Scoţia, habar n-am de ce. Dar, comparativ cu Africa şi India, Scoţia e la o aruncătură de băţ! :))

PS: Revin cu veşti după ce mă întorc din excursiile mult visate!

Până explodăm

La propriu.
E ceva în aer, cu siguranţă.
Suntem pe cont propriu, facem doar ce vrem, ce ne face pe noi să ne simţim bine.
Dar ne suim în capul celor din jur pentru a scăpa de frustrările noastre.
Ne deranjează chestii din viaţa noastră dar ne mulţumim să facem reproşuri în stânga şi-n dreapta, în speranţă că le vom uita pe ale noastre.
Şi apoi ne pare rău dar uităm repede.
Vorbim mai mult decât trebuie şi nici nu prea gândim sau, cel puţin, cântărim ceea ce spunem.
Ignorăm chestii evidente crezând că aşa putem trece peste.
Cerem suport şi înţelegere fără a ne aminti că reciproca e valabilă.
Preocupaţi doar de persoana noastră, rănim persoanele care ne sunt cel mai aproape.

Mie începe să mi se aplece.
Şi mă întreb insistent "Până când?!"
Până explodăm, cu siguranţă!
La propriu!

D'ale lui Papi 7: Emoţii şi stres

Păpicu ăsta al meu mi-a dat în ultima vreme nişte emoţii de nedescris. De-a lungul timpului n-am avut probleme cu el (din fericire!), în afară de mici prostioare făcute de el. La veterinar l-am dus o singură dată, vara trecută parcă. Era cam puturos şi apatic dar nu avea nicio problemă medicală. A fost bine totuşi că l-am dus la veterianar, mi-a mai zis una alta, m-a asigurat că e sănătos, că arată bine şi că e bine îngrijit (fapt ce m-a făcut mândră).

Ei dar acum... Într-o dimineaţă mami a observat că ceva nu e în regulă cu el, tati zicea că n-are nimic, îi e somn, etc. Dar apoi a început să se agite ca un nebun în cuşcă, era când sus, când jos, parcă era turbat. În plus, îşi tot băga lăbuţa dreaptă în gură şi trăgea de ea. De obicei face asta când îi rămâne vreo grăunţă în dinţi sau în unghie dar se întâmplă foarte rar. Iar acum insista, dom'le! M-am apropiat de el să văd ce frast are şi m-a luat cu leşin. Avea sânge pe lăbuţă, lângă unghie. N-am înţeles nici până în ziua de azi ce a păţit, bietul de el. Nu ştiu ce ar fi putut face atâta vreme cât era în cuşcă. Iniţial nu ştiam ce să-i fac dar apoi mi-am amintit că am citit undeva că în astfel de cazuri se pune pudră medicinală pe rană. Sister a venit cu ideea să îl şi spălăm, să nu se infecteze. L-am luat în braţe şi mi s-a tolănit ca niciodată, a stat atâââât de cuminte la spălat şi pudrat de nu mi-a venit să cred. 

S-a calmat apoi şi a adormit. Şi nici n-a mai sângerat apoi. Însă câteva zile după acest episod a fost extrem de cuminte, de liniştit, de bleg... Nu mânca la fel ca de obicei, dormea mai toată ziua, nu mai făcea boacăne. Eram aproape hotărâtă să-l duc la veterinar pentru că nu mai suportam. Mi-era dor să fie Păpicul năzdrăvan, aşa m-a obişnuit, aşa să fie. Era clar că are ceva, nu putea fi aşa cuminte fără motiv. 

Dar încet-încet şi-a revenit şi acum e ca nou. Lăbuţa e bine şi ea, deci e Papi cel pe care îl ştiam. Doamne mulţam! E posibil să fi fost oarecum supărat sau deprimat pentru că nu mai are voie în balcon - locul lui preferat pe timp de vară - pentru că e în plin proces de renovare. Tre să înţeleagă şi el acuma.

Vă las cu câteva poze drăguţe cu Mister Papi!

"Ce, crezi că eu nu ştiu să mă uit fix în cameră?"

Deprimat sau ce?

Bleguţul...

"Mă laşi să dorm aşa crăcănat sau ce faci?"