În total dezacord!

Astăzi m-am confruntat, pentru a nu știu câta oară, cu o situație care nu-mi place deloc. Nu îmi place să mă contrazic cu persoane care nu gândesc nici măcar câteva la sută ca mine. Simt că îmi pierd timpul, asta în primul rând. Și aș putea să mai adaug vreo câteva motive, dacă ar conta.

Iubitul meu adoră să îmi facă surprize, să îmi facă tot felul de cadouri. De la foarte mici, la foarte mari. Cu sau fără motiv. Acest lucru se întâmpla încă de pe vremea când nu eram împreună, ci doar prieteni foarte buni. La început am fost flatată... ba nu, sunt flatată și acum, absolut de fiecare dată. Însă la început eram și mai surprinsă, poate pentru că nu eram obișnuită. Și, ca orice îndrăgostit, credeam că așa e la început. Însă începutul nostru continuă și după 2 ani. Primesc flori cu sau fără ocazie. Mă trezesc cu un inel nou când mă aștept mai puțin, la scurt timp după ce am mai primit unu. Văd o rochie frumoasă pe care nu îmi dau seama că am admirat-o foarte tare și o primesc a doua zi.

Și acum să ajung la motivul postării. Iubitul meu, când e de după-masă la serviciu și are drum prin centru sau dacă pur și simplu așa are chef, mă vizitează 5 minute la lucru. Și, în 80% din vizite îmi aduce câte ceva. Ceva de ronțăit sau flori. Și când se întâmplă să fie colegii mei prin birou se crează discuții - împărțite. Lumea crede că trăiesc într-o bulă de fericire și că, mai devreme sau mai târziu bula asta se va sparge. Cândva și eu credeam așa ceva. Mi-era imposibil să cred că fericirea aia de la început și starea aia de plutire se poate păstra mai mult de câteva luni. Însă până nu ajungi să trăiești așa ceva nu ai cum să crezi. Nu am relația perfectă, poate că nici nu există așa ceva. Dar fac parte din oamenii aceia pe chipul cărora se citește împlinirea și iubirea (și pentru asta îi mulțumesc lui Dumnezeu neîncetat!).

Unul dintre colegii mei mă ia la mișto de fiecare dată. Azi, când am apărut cu un buchețel de flori și-a început discursul. Pe scurt, mi-a spus că sunt cu capul în nori acum și că, atunci când mă voi lovi cu capul de zid va fi mai rău și că atuuuuunci îi voi da dreptate și vom mai vorbiiiii noooooiiiii. Că și el a trecut prin faza asta și știe că mai e puțin și se va încheia perioada asta frumoasă și bla bla bla. Două lucruri vreau să spun (pot mai multe dar astea îs cele mai importante):

1. Nu pot să iau ca pe un sfat înțelept (mai ales exprimat în modul ăsta) de la un bărbat pe care l-am auzit vorbind de nevasta lui de maxim 5 ori în 8 luni (și atunci spunându-i ”a mea”, nu ”soția mea” sau ”nevastă-mea” sau pur și simplu pe nume, nici măcar nu știu cum o cheamă) și pe care l-am surprins cu mâinile încolăcite pe fundul tipei de la vânzări (măritată și asta de câteva luni). Pur și simplu tot ce-mi zic astfel de oameni îmi intră pe o ureche și îmi iese pe cealaltă.

2. Sunt conștientă de faptul că rozul nu poate fi roz mereu. Cândva credeam și eu că sunt pe un nor de puf de pe care o să cobor la un moment dat și că surprizele și atențiile se vor rări cu timpul. Însă acum știu că asta e realitatea noastră, a mea și a lui, că așa e construită relația noastră, că așa suntem noi. Și până la urmă, așa cum i-am spus și domnului Știe-Tot, de ce să nu mă bucur acum de momentele astea? Când apare în ușă de ziua mea cu baloane cu fluturi cu heliu să-mi spun ”Ahh ce fain, dar peste cinci ani oricum nu mai primesc așa surprize” sau să savurez momentul? De fiecare dată când vine cu flori sau iaurt cu kiwi sau Barni sau un medalion cu fluturi sau un inel cu pietre sau o rochie de botez sau un parfum sau o carte sau meniu crispy cu sos de usturoi sau ojă galben fosforescent să îmi spun că mai târziu nu voi mai primi așa ceva decât de ziua mea, de Crăciun și de 8 Martie? 

Hmmm... cred că îi destul de clar :)

Cumpăraturi online

Mă declar vinovată. Îmi place să fac cumpărături online. Habar nu am de ce, de unde și până unde. Dar ador sa pierd vremea pe site-uri si să caut tot feluri. Ador să comand cărți de pe net (noi sau vechi), produse cosmetice, cadouri...

Problema e că nu întotdeauna iese treaba. Adică trebuie să ai puțină grijă cu chestia asta. E în regulă să comanzi de pe site-uri cunoscute însă există situații în care shoppingul online dă bătăi de cap. Tocmai asta e și chestia ciudată în plăcerea asta a mea: faptul că de cele mai multe ori iau țeapă și tot îmi vine să comand. 

Descoperisem la un moment dat un site cu DE TOATE, din China, care mă fascina de-a dreptul. Produsele nu sunt de cea mai bună calitate (China am spus, da?) însă prețurile atrăgeau tare tare. Am comandat de două ori de acolo, de fiecare dată am strâns câteva fete să fim mai multe pentru a fi comanda mai mare. Însă după a doua comandă am realizat că ”afacerea” nu e tocmai cea mai profitabilă din lume. Pe lângă faptul că stăteam o lună după produse, mai aveam treabă și cu vama, cu declararea produselor, plătit vamă, etc. Până la urmă ajungeam tot la prețul la care găseam produsele de același gen din țară/oraș/cartier.

Acum iar m-a prins o febra. Una cu multe grade, având în vedere complicația ”suferită”.Tot un site din China, ceva mai mare (cred). De data asta vreau niște pantofi pe care doar acolo îi găsesc (sau aproape doar acolo). Problema este că VREAU acești pantofi. Am decis să îmi fac un cadou de ziua mea și să comand pantofii cu două luni înainte, să aibă timp să ajungă. Dar m-am împotmolit. După ce am plasat comanda (inclusiv plătit cu cardul :| )s-a trezit vânzătorul/vânzătoarea (numele nu îmi dă niciun indiciu pentru a dezvălui sexul) că era trecut greșit prețul și mai are nevoie de 8 $. Ok, și cum procedăm? De cinci zile o lungim și ne chinuim să ne înțelegem. Acum suntem în punctul în care am anulat prima comanda (și îmi țin pumnii să îmi anuleze banca tranzacția) și apoi plasez comandă nouă după ce mister/madame schimbă prețul. Ciudat, nu? Dar VREAU pantofii ăia (dacă îi primimesc - Doamne ajută!- vă arăt și veți înțelege de ce :D)!!!!!!!!!!!!!

Cum ajuţi un om care nu se ajută?

Fiecare are momente când se simte foarte bine atunci când reuşeşte să ajute o persoană atunci când are nevoie. Sentimentul e liniştitor, mulţumitor, împlinitor. Dar ce te faci atunci când îţi doreşti din tot sufletul să ajuţi un om şi acesta nu se lasă ajutat? Cât de departe mergi? Când renunţi? Adică... renunţi?

Sunt oameni care nu conştientizează că au nevoie de ajutor, deci nu îl strigă. Însă atunci când cineva din jur îi atrage atenţia şi îi oferă sprijin, se luminează. Însă există şi persoane situate la polul opus: ştiu că au nevoie de ajutor însă nu îl acceptă. Singura explicaţie pe care o găsesc la această situaţie este frica. Frica de a se confrunta cu situaţia, cu un posibil rău.

Mă confrunt cu două astfel de cazuri şi eu am ajuns în acel punct în care nu mai ştiu ce să fac, dacă să mai fac ceva. Sunt deschisă, poate prea deschisă. Atunci când e vorba despre persoane foarte importante din viaţa mea eu nu aştept să mi se ceară ajutorul - îl ofer pentru că simt asta (fară să abuzez, desigur). Mai ales atunci când problemele pe care le au aceste persoane mă afectează direct. Sau dacă ştiu că persoana respectivă suferă mai mult decât ar trebui.

Dezamagirea mea e că ajutorul nu e privit aşa cum mă aştept. Adică nu e respins total dar nici acceptat; eu te-am ajutat cât am putut (şi încă sunt capabilă să o fac) dar e nevoie să te ajuţi şi tu pe tine, să duci mai departe ajutorul meu şi să îl aplici.

Dezamagirea mea şi mai mare e ca nu înţeleg. Pur şi simplu.

Fluturi respinşi

Se pare că am ajuns, pentru prima oară în viaţă, să spun "nu" fluturilor. Nu tuturor, desigur. Din păcate, unor fluturi, doi la număr, pe care mi i-am dorit foarte mult dar care m-au dezamăgit.

Încă de când am auzit despre cartea "Fluturi" în două volume a Irinei Biner mi s-au activat antenuţele. Mi-am dorit din prima clipă să am cărţile şi le-am pus pe wish list pentru ziua mea. Ştiam că una dintre cele mai bune două prietene ale mele va ţine cont de dorinţa mea şi că voi avea cărţile. Tocmai pentru că ştiam acest lucru am refuzat să citesc orice pasaj ce îmi apărea de pe pagina de Facebook a "Fluturilor". Fără să ştiu, am făcut o greşeală... 

Am primit de ziua mea cele două volume şi abia am aşteptat să termin cartea pe care o citeam să încep "Fluturii". Primele trei-patru pagini mi-au plăcut foarte mult, îmi părea că cea care a scris cartea eram chiar eu. Însă nu mi-a trebuit mult timp să îmi schimb părerea. Am citit cele două volume foarte repede pentru că sunt foarte uşor de citit şi pentru că îmi doream să le termin cât mai repede. 

În câteva cuvinte: nu mi-a plăcut deloc. Nu mi-a plăcut povestea, nu mi-a plăcut stilul de scriere, nu mi-a plăcut personajul principal. Cu părere de rău spus asta dar nu mi-a plăcut deloc. Mi-e greu să cred că povestea este adevărată pentru seamănă foarte tare cu o telenovelă clişeică. Poate are anumite inspiraţii din realitate dar mă îndoiesc de faptul că tot ce s-a întâmplat e rupt din realitate.

Iubesc foarte mult fluturii, tot ce înseamnă fluture mă atinge pe suflet şi simt o bucurie imensă atunci când văd ceva, orice, cu fluturi. Iar faptul că există o carte cu acest titlu m-a bucurat foarte tare şi abia am aşteptat să o citesc, să îmbin cele două pasiuni ale mele. Nu m-am gândit nicio clipă că voi fi atât de dezamăgită. Speram să descopăr o legătură sensibilă şi subtilă între fluturi şi poveste, un simbol, însă singura legătură, cea mai comună şi simplistă, e aceea a "fluturilor în stomac".

Nu ştiu dacă îmi pare rău că am aceste două cărţi. Cert e că singura concluzie pe care am tras-o după ce le-am citit e că NU îmi place.

Din viaţă

Cândva, mai demult, în naivitatea mea adolescentină consideram adulterul un păcat capital. Spuneam că nu aş putea accepta niciodată să înşel sau să fiu înşelată. Însă tot ce am trăit până acum, în cei 25 de ani, m-a determinat să cred cu tărie în vorba "niciodată să nu spui niciodată". Nimeni şi nimic în lume nu îţi garantează pentru nimic, pentru nimic din ceea ce vei face sau din ceea ce ţi se va întâmpla. 

Ca pentru a-mi demonstra că niciodată o teorie nu e valabilă 100%, viaţa mi-a arătat că verbul "a înşela" poate face parte din viaţa oricărui om. Am înşelat şi am fost înşelată.

Am o cunoştinţă care a fost înşelată de curând. Avea o relaţie de aproximativ un an cu un baiat şi, de câteva luni, se mutaseră împreună într-o garsonieră. Iar acum el a înşelat-o şi s-au despărţit, ea mutându-se din nou la părinţi. Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost tăria de caracter a tipei. A făcut ceea ce orice om înşelat ar trebui să facă. Bine, reacţiile şi deciziile depind de foarte multe lucruri. O astfel de greşeală poate fi iertată, în anumite condiţii, dacă persoana în cauză o merită. Tipul se pare că a meritat să fie părăsit, să fie lăasat singur, să fie şters din lista de prieteni de pe Facebook şi din orice activitate a fostei iubite cu care îşi împărţea locunţa, patul, mâncarea, banii, dragostea.

Povestea asta m-a făcut să mă gândesc la experienţa mea. M-a făcut să îmi amintesc ce a înseamnat pentru mine să fiu înşelată şi să regret (amarnic) felul în care am reacţionat. Într-un fel, îmi doresc să dau timpul înapoi şi să reacţionez aşa cum îmi vine acum să reacţionez, după ce mi-a trecut orice urmă de sentiment, acum când gândesc raţional. Să transform umilinţa mea în umilinţa lui. Să-i scuip în faţă cât e de mizerabil, de laş, de om de nimic şi fără caracter. Să îi aduc la cunoştinţă faptul că nu mai vreau să îl văd în faţa ochilor. Iar în final să îi mulţumesc. Pentru că m-a ajutat (în cel mai dureros mod cu putinţă) să înţeleg că petrecerea timpului cu el a fost o risipă, că persoana lui lângă persoana mea nu ar fi fost niciodată un lucru bun. Pentru că a făcut loc în viaţa mea unui om adevărat.

Din păcate, atunci nu am reacţionat aşa. Orbită de un sentiment pe care îl numeam iubire (cea mai oarbă iubire care mi-a fost dată să o simt) am reacţionat cu umilinţă, ca un om slab. Acum, gândindu-mă la felul în care m-am comportant, îmi vine să plec capul. Abia acum, când totul a trecut, realizez şi înţeleg cât de mult am greşit. 

În loc să fug, am stat. În loc să vreau să plec, m-am întors. În loc să plâng de uşurare, am plâns de durere, am plâns toate lacrimile pe care le-am avut, şi-am mai stors câteva atunci când am simţit că nu le mai am. În loc să exclam, am întrebat. În loc să-i spun să dispară, am întrebat dacă rămâne. 

Nimic în viaţa asta nu e întâmplător. Nu regret faptul că am fost înşelată într-un mod urât de o persoană căruia îi dăruisem sufletul meu în toate modurile posibile, într-un timp foarte scurt. Nu regret durerea imensă ce am simţit-o. Ştiu şi accept faptul că toate astea mi-au fost date pentru a înţelege că am pierdut ceva. Şi mai ales, am înţeles că această experienţă m-a pregătit pentru ceea ce a urmat după, că m-a făcut să înţeleg iubirea reală, dedicaţia reală, sinceritatea reală, respectul real, BĂRBATUL REAL.

Regret doar umilinţa la care m-am lăsat supusă. Şi astăzi ştiu că niciodată nu mă voi mai lăsa să fac asta, indiferent de condiţii!

Când te loveşti de realitate

Din când în când. Te loveşti la un moment dat de nişte situaţii în care realizezi cât de mult înseamnă viaţa şi cât de complexă e ea. Şi, cel mai dur lucru, că trece.

Pe mine m-a lovit realitatea brusc în perioada asta. Am realizat mai mult ca niciodată că am crescut, că lucurile se schimbă. Faptul că am avut parte, din păcate, de două decese în familie luna asta (şi unul anul trecut tot pe vremea asta) m-a făcut să mă gândesc la trecerea timpului şi la tot ce implică asta. La faptul că bunicii s-au dus de mult - a mai rămas doar o bunică. La faptul că au murit doi unchi. La faptul că părinţii mei şi unchii şi mătuşile mele îmbătrânesc. La faptul că verişorii şi verişoarele mele se căsătoresc, dau naştere copiilor. Că din ce în ce mai mulţi nepoţi se nasc şi, din păcate, tot mai mulţi din cei mai în vârstă din familie încep să aibă probleme de sănătate. Că doi dintre ei au murit, repet...

Nu ştiu să explic sentimentul ce m-a cuprins când m-am lovit de chestia asta. Nu ştiu să explic mai bine de atât: că realizez foarte bine că timpul trece. Şi că mi-e frică. Şi că, cu cât mă bucur mai mult de lucrurile ce li se întâmplă celor tineri (inclusiv mie), cu atât mă întristez pentru cele ce li se întâmplă celor ce acum sunt mai bătrâni.

Sentimente "faine"

Faine da' nu prea. De fapt, deloc faine. Mă încearcă de o vreme un sentiment teribil de dezamăgire. Peste tot în jurul meu dau doar peste egoism şi inconştienţă. Totul e doar pentru sine, contez doar "eu", "tu" fă ce vrei. Îmi văd de treabă, îţi vezi de treabă. Sau nu.

Ceea ce mă deranjează cel mai tare e faptul că dezamăgirea asta profundă vine de la persoane importante în viaţa mea. Şi e al naibii de dureros, că tocmai de la astfel de persoane aştepţi înţelegere, atenţie, suport, mângâiere la nevoie şi altele asemenea. Dar nu. Simt că de la o vreme fiecare e aşezat într-o bulă proprie şi personală. Şi de acolo îşi vede doar problemele şi interesele proprii şi, din când în când, împroaşcă în jur cu ce îi vine chef. Şi când se calmează, e ok şi trebuie să fii şi tu ok. Că nu poţi să verşi ceea ce te deranjează, ceea ce te doare şi să pleci. Că aşa e făcut omul, depinde de om. Aşa că îţi calci mereu suflet şi mergi mai departe, îndeşi în tine tot, să faci loc pentru mai departe. 

De fapt, mă mai deranjează ceva "cel mai tare": că nu pot fi indiferentă. Când e vorba despre persoane importante, nu pot fi indiferentă. Mă răneşti uşor. Te iert dar sufletul nu se mai peticeşte. Problema este că în ultima vreme se cam adună şi atunci e greu să nu fii indiferent...

În tot răul e şi-un bine, până la urmă: există două persoane care nu intră în categoria de dezamăgiri. Din fericire. Asta e toată puterea pe care o mai am. Să nu mă dau cu capul de pereţi.