Cadouri, cadouri

Acum două zile, joi, am fost la cumpărături. Nu de-alea obişnuite ci am căutat cadouri pentru o fetiţă de doi ani şi pentru un băieţel de zece ani. Astăzi cei doi fac petrecere de ziua lor iar fetiţa cu care lucrez eu e invitată. M-am dus aşadar pregătită, ştiam ce urmează. Dar nu mi-am închipuit că poate fii atât de greu. Cu fetiţa am terminat repede, oricâte ar avea, tot e binevenită o păpuşă, o haină sau alte joculeţe. Cu un costumaş (bluză, pantaloni + gecuţă) şi o maimuţică de pluş m-am scăpat. Aveam baftă că bugetul nu era unul mic deloc. Buuuun... urmează băieţelul. Ce să-i pot ştii cumpăra unui băieţel de clasa a III-a? De jucat nu ştiu cât se mai joacă el cu maşinuţe, trenuleţe şi roboţei. De cărţi nu mai spun, nu îl încântă. Haine? Jocuri? Foarte greu! După ce m-am învârtit de o grămadă de ori prin tot magazinul (deloc mic) am rămas la o bluză frumoasă şi, la dorinţa Andrei, un joc - Megalopolis cred că se numea, în genul lui Monopoly doar că era cu oraşe din România. Mi-a fost greu pentru că Andra era preocupată de Barbie, de mormane de jucării de pluş, de haine cu Hannah Monatana şi alte cele iar eu aveam sarcină maximă. Pfui! Tare greu e cu băieţii ăştia, greu mai ştii ce să le cumperi, indiferent de vârsta lor. Femeile au mereu nevoie de ceva şi chiar dacă nu au nevoie e binevenit oricând un parfum, o poşetă, un fard, un luciu de buze, o bluză, un pantalon etc. etc. Şi astea sunt doar lucruri de suprafaţă, că mai urmează şi pasiunile şi atracţiile... Ce mai? Floare la ureche!

Survivor- un show pentru cei puternici şi deştepţi

Nu mai ţin minte ce sezon din această emisiune am văzut prima oară. Dar mi-a plăcut. Mult. Din păcate m-am uitat doar la vreo trei sau patru sezoane şi am lăsat-o blată o lungă perioadă de timp. Nu de multă vreme însă, butonând telecomanda, am dat peste ultimele episoade din sezonul 11. Ştiind că începe unul nou am început să mă uit iar. Mai e puţin şi se termină sezonul 13. Ţin minte că la ultima finală am preferat să nu merg la facultate, pentru a nu pierde acel episod.

Ce e Survivor? Cred că majoritatea ştie. Un concurs de supravieţuire, pe o insulă pustie, un joc strategic, care cere curaj, putere şi ambiţie. 39 de zile departe de casă, de lux şi comoditate, alături de oameni necunoscuţi. Lupta pentru a rămâne în concurs, de a-ţi face un adăpost cât mai stabil, de a găsi hrană, de a te integra în grup, de a te întrece cu un alt grup iar, în final, de a-i învinge pe toţi, de a rămâne ULTIMUL SUPRAVIEŢUITOR. Pentru probe ai nevoie în primul rând de putere dar şi de o minte iscusită.

Mi-ar plăcea şi mie să particip la un asemenea concurs, la o asemenea aventură. Bineînţeles că nu aş putea, dar dorinţa există. Sunt mică şi slabă şi nu aş rezista mai mult de 24 de ore în sălbăticie, mâncând insecte, râme, furnici şi alte cele, dormind pe scânduri şi frunze, spălându-mă în ocean... Şi, peste toate acestea, participând la probe ce mi-ar seca orice urmă de putere. E ca şi când te atrage ideea de zbor dar tu defapt te temi de înălţime. Dar eu m-aş strădui chiar dacă, probabil, aş fii eliminată printre primii.

Premiul pentru un asemenea concurs este de 1 milion de dolari. Deci orice efort merită. Cred. Dacă eşti suficient de puternic şi stăpân pe tine, da, merită. Plus că experienţa este de vis şi, chiar dacă milionul nu-ţi cade în mână, câştigi mult. La noi nu ştiu cât s-a câştigat. Pentru că, apropo, am avut şi noi un show de acest gen (în minunatul nostru stil de a copia orice se poate), Rătăciţi în Panama. M-am uitat doar spre final şi mi-a părut rău că nu am urmărit întreg concursul. Andrei Gheorghe, prezentatorul, nu putea fi mai potrivit în niciun alt loc decât acolo, în mijlocul insulei, cu turbanul pe cap, spunând "Ziua bună concurenţi!". Mi-a plăcut şi câştigătorul, Aly se numeşte. Dar am uitat să precizez faptul că şi prezentatorul Survivor îmi place, Jeff Probst, e un simpatic şi jumătate. În plus, ştie foarte bine să pună întrebările potrivite pentru fiecare concurent şi are un stil aparte de a anunţa recompensele, premiile sau alte veşti.

Contraste

M-am gândit ieri la postarea aceasta dar n-am apucat să scriu. Între timp a mai apărut un contrast aşa că îl notez primul. E vorba de vremea asta de afară. Toată săptămâna a fost călduţ, soare... ce mai? Aproape primăvară. Şi aseară a nins. De ceee?! Nu mai fac acum teoria vremii pentru că oricum nu ţine de mine că afară e soare sau ninge.

Chestia de la care a pornit acest subiect a fost o discuţie din timpul unui curs, când profesorul ne povestea cum, pe vremea studenţiei lui, putea să prindă postul de televiziune TVR 1 cu furculiţa. Adică împlânta o furculiţă nu ştiu pe unde în televizorul acela alb-negru şi, surpriză! TVR-ul funcţiona. Gândul meu a zburat la diferenţa între vremea aceea şi aceasta în care (dau exemplu concret aici) o familie are 4 camere şi 4 plasme, una mai mare ca cealaltă. Bineînţeles că nu e peste tot aşa dar situaţia există.

Tot referitor la contraste, mă gândeam la copilărie. Eu am avut o copilărie tare frumoasă, trăiam cu impresia că am familia perfectă. Abia mai târziu am realizat că viaţa nu e chiar tot timpul roz, că mai există uneori probleme ce ne afecteatză. Dar nu aici voiam să ajung ci voiam să evidenţiez faptul că am ştiut şi am avut prilejul să mă simt copil. Am adorat să mă joc. La nouă ani mă jucam cu Barbie cu o dedicare ieşită din comun (recunosc faptul că mi-ar mai plăcea să o fac). Iar acum copiii de nouă ani au alte preocupări. Am să dau un alt exemplu concret, un lucru ce mi-a rămas întipărit în memorie. Fetiţa cu care lucrez eu vorbea pe Mess cu fostul ei coleg de bancă, mutat în Germania. Redau începutul discuţiei: "Ceau. Cf?" "Bn. U?". La nouă ani eu nu ştiam de aşa ceva. Nici de Mess. Nici măcar nu aveam calculator. Eu mă jucam fain-frumos şi nu ştiam de prescurtări de acest gen. Mă rog, lumea se mai dezvoltă, trecutul e trecut, cine ştie ce o mai fii în viitor...

PS. Ce noroc cu 1 Martie, mi s-a mărit colecţia de fluturi -unul mai frumos decât toţi ceilalţi :)

Hati!

Încă sunt în stare de şoc. Am văzut în seara asta unul dintre cele mai frumoase filme. (defapt am mai văzut un film azi dar acela m-a dezamăgit, poate aveam eu aşteptări prea mari dar voi rezerva o postare separată pentru acel film) Eu plâng uşor la filme, sunt extra-sensibilă, însă filmul acesta este atât de impresionant încât nu cred că există fiinţă care să nu plângă la el. M-a impresionat cu atât mai mult cu cât povestea este una reală, ar fi fost păcat să nu se facă film după o asemenea poveste. Să nu mai lungesc, filmul se numeşte Hatiko: a dog's story. N-am să mă pun să povestesc acum filmul, n-are niciun sens, spun doar că e o poveste despre ataşamentul unui câine faţă de stăpânul său, loialitatea ce depăşeşte chiar şi moartea. Trebuie să recunosc faptul că după jumătate de oră mi-am zis că deja devine plictisitor pentru că se întâmplă cam aceleaşi lucruri şi trebuie musai să se întâmple ceva. Am regretat că am spus acele vorbe pentru că de pe atunci au început momentele triste şi marcante. Vă recomand filmul, uitaţi-vă la el cu cea mai mare încredere, chiar merită. Aveţi grijă să nu fiţi prea deprimaţi când îl vizionaţi, s-ar putea să puneţi capac ;)) Vă doresc vizionare plăcută acelora care aţi fost curioşi! Şi, cei care aveţi căţel, îmbrăţişaţi-l tare, tare -eu nu am, din păcate!

Surpriză, surpriză!

Ieri, din întâmplare, am dat peste blogul unei fetiţe de nouă ani, din Bucureşti. O scumpete inteligentă cum n-am mai văzut! A primit şi ceva premiu pentru cel mai tânăr blogger, cântă într-un grup de copii, scrie poezii şi poveşti extraordinare. M-a impresionat copila asta, serios. În una din postările ei puştioaica povestea cum, nu cu mult timp în urmă, a avut parte de o surpriză extrem de plăcută din partea părinţilor ei: ştia că vor merge prin Cluj, să viziteze oraşul dar s-a trezit la aeroport unde mămica ei a anunţat-o că vor merge la Paris. Asta da surpriză! Pornind de aici mi-am amintit că am avut şi eu parte de o surpriză de genul acesta, acum câţiva ani. Era de ziua mea, nu mai ştiu exact câţi ani împlinisem, 16 dacă nu mă înşel. Părinţii mei şi sora mea s-au afişat în faţa mea şi mi-au dat o cutie frumos împachetată, cadou de ziua mea. Am desfăcut cutia în care se afla o altă cutie, în aceea altă cutie şi tot aşa. Iniţial am crezut că îmi fac o glumă dar la sfârşit am descoperit că nu e aşa. Am tot desfăcut pe cutii până am ajuns la ultima, în care se afla un bileţel pe care scria: "Anda, fă-ţi bagajele pentru că... (aici era trecută ziua, nu mai ţin minte ce zi urma să fie) plecăm la MAREEE!". Nu mi-a venit să cred! Cu un an în urmă nu fusesem la mare şi deja îmi era dor (ce dor mi-e şi acum, n-am mai fost de ceva vreme...) aşa că surpriza a avut exact efectul dorit. Nu îmi venea să cred cum au putut organiza totul şi să se abţină să nu-mi spună nimic până în ultimul moment. Deşi îmi amintesc o fază, înainte cu vreo săptămână să-mi dea vestea, ai mei fuseseră la cumpărături, tati îşi luase o pereche de papuci de plajă şi nu prea înţelegeam cum de. Iar mama (cine a moştenit-o oare?) s-a scăpat şi a zis "Păi are nevoie, tati cu ce merge la plajă?". Dar eu nu m-am prins, credeam că se glumea aşa că mami a ieşit basma curată. Aşadar, a doua zi după petrecerea de ziua mea aveam bagajele făcute şi plecam la mare. Nu pot să explic senzaţia din acel moment, bucuria şi încântarea. N-am fost eu anunţată că plec chiar la Paris dar, dacă aduce bucurie, tot surpriză e şi asta e cel mai important. Ador ideea de a pleca undeva (chiar şi undeva în apropiere, câteva zile, chiar şi una, îmi place să fac bagaje -deşi recunosc cinstit că nu mă descurc fără sora mea iubită-, să mă pregătesc de plecare şi, cel mai important, să mă văd plecată. Dar să nu ştiu nimic de plecare decât înainte cu 24 sau 48 de ore e şi mai şi! Să n-am prea mult timp la dispoziţie să visez şi să-mi fac planuri (sunt expertă în domeniu!) ci să las toată imaginaţia să se desfăşoare chiar la faţa locului. Superb!

Voaim să pun o poză cu mine de la mare, tot de ziua mea doar că acum muuuulţi ani, poză făcută fără să ştiu, am văzut-o doar la întoarcere, după ce am developat filmul. Dar trebuie scanată iar scanerul meu nu funcţionează dintr-un mister total. Aşa că pun totuşi o poză cu staţiunea mea preferată: EFORIE SUD.

Frustrări

Ia te uită că a ieşti în sfârşit soarele, afară e călduţ, mai puţin şi vedem primii muguri, primele flori, vine Mărţişorul... Toate bune şi frumoase! Păcat că printre astea mai există şi detalii care să te dea peste cap şi să-ţi strice cheful. Eu dau doar două exemple, în ordinea importanţei. Aflu ieri o veste ce m-a şocat în toată puterea cuvântului: unul dintre examenele din sesiunea asta, la istoria presei, nu mai e valabil. Ok, nu-i mare lucru până acum. Explicaţia acestui fapt este fenomenală însă. Nu se ştie din ce cauză, facultatea a omis anul acesta să ne anunţe (inclusiv pe profesor) că materia aceea nu se mai studiază şi în anul II şi nu au observat că noi încă avem trecut acel curs în orar. Deci noi mergeam la acel curs, ne strofocam, am dat şi examen (cică unul dintre cele mai importante!) şi după sesiune aflăm că, haha, nu trebuia făcut. Bine că m-am luptat să învăţ, să iau notă maximă la examenul acela -că doar era unul dintre cele mai importante, nu?- şi defapt el nici nu contează. Nu este ăsta motivul pentru care sunt eu indignată acum. Bun, am învăţat, nu am făcut-o degeaba, mi-a plăcut ce am învăţat, am făcut-o pentru mine, să ştiu eu mai târziu, dacă nu pentru practică atunci pentru satisfacţia mea. Dar lipsa de seriozitate şi corectitudine, proasta organizare şi nepăsarea mă lasă mască. Cum poate fii posibil să nu te uiţi peste o programă, peste un orar afişat luni de zile pe avizier şi să constaţi abia la sfârşitul sesiunii, când îţi vin nişte rezultate, că cineva a făcut ceva ce nu trebuia? Profesorul care ne-a predat istoria presei mai preda încă trei materii, oare acel profesor nu putea să pună accentul pe celelalte trei, în locul istoriei? Orice explicaţie mi s-ar aduce ar fii egală cu zero, nu pot să concep o aşa indiferenţă şi lipsă de răspundere.

Cine mă cunoaşte pe mine îmi cunoaşte şi pasiunea pentru lectură. Nu obişnuiesc să îmi cumpăr cărţi numai dacă îmi place în mod deosebit acea carte. Sau, unele, le primesc în dar. Am o listă de cărţi preferate pe care le-aş reciti oricând cu mare drag şi pe acelea încerc să mi le adug la biblioteca personală. Ei bine, de acest aspect e legat al doilea exemplu. Încerc de ceva timp să îmi caut două cărţi excelente -în opinia mea- : "Anna Karenina" şi "Mândrie şi prejudecată". Deoarece ştiam un site de anticariat de unde mi-am comandat cărţi ieftine, am căutat acolo în speranţa de a le găsi la un preţ mai mic decât cel din librării. Dar supriza a fost mare atunci când am sesizat că primul roman exista dar la un preţ imens iar al doilea nu era pe stoc. Eu mi-am comandat de pe acel site cărţi cu 4 şi 6 lei (şi nu exagerez!) iar ei îmi vând Anna Karenina cu 50 de lei. Pentru ce se mai numeşte anticariat? Pot să merg la fel de bine în librărie să-mi iau aceeaşi carte, la acelaşi preţ. Şi mai e şi nouă. Nu m-am dezamăgit prea tare, am încercat să mai caut. Dar după ce am accesat vreo 10 astfel de anticariate şi nu am găsit în niciunul cărţile dorite m-a apucat frustrarea. Eu înţeleg faptul că lectura nu mai e în vogă şi că lumea nu prea mai cumpără cărţi dar... Preţurile din librării sunt prea ridicate, anticariatele online sunt de cele mai multe ori neseioase, cele din Arad (puţine de altfel) au preţuri apropiate celor din librării... Da, ştiu, există biblioteca. De la bibliotecă le-am citit şi eu pe cele două dar, pentru că sunt printre preferatele mele, doresc să le am acasă pentru a le reciti când vreau eu. Mai era şi varianta cu romanele din colecţia Adevărul dar şi acolo e o întreagă poveste. Fiecare chioşc de ziare primeşte 5-10 romane şi acelea sunt promise clienţilor fideli. Prin bunăvoinţa cuiva am reuşit să achiziţionez şi eu 14 romane. Acum încep să mă lupt pentru "Dama cu camelii", sper să-mi iasă socotelile.

În fine, ideea e că suntem înconjuraţi de tot mai multă neseriozitate şi e păcat. Mare păcat!

Şi cum spuneam...

... iar e sâmbătă! Vinerea a trecut deja şi am petrecut-o exact ca lunea, pe când scriam despre trecerea timpului. Am început şi am încheiat săptămâna (mă rog, duminica încheie săptămâna dar cele două zile de weekend nu le pun pentru că atunci sunt plină de activităţi) exact la fel: am lenevit. Iar marţi, miercuri şi joi am tot umblat, am primit vizitele promise, am mai făcut una-alta prin casă şi a trecut timpul. Repede, logic. Şi uite că e gata şi vacanţa, mult a mai ţinut, ce să spun! Am încheiat-o cu aflarea rezultatului unui examen, un şoculeţ :)) Dar nu mă stresez mai mult decât e necesar pentru nu are absolut niciun rost, bine că nu l-am picat. Încep semestrul doi, orarul pare acceptabil, chef de cursuri încă nu am dar vine pe parcurs. Lucrul merge şi nu merge, săptămâna asta am declarat că-mi urăsc locul de muncă, cu exagerările de rigoare, normal. Defapt îmi place, mai ales zilele de salariu ;)) Dar copila începe să mă scoată din minţi şi, de la un timp, îmi tot promit că atunci când voi avea copii voi face tot ce îmi stă în puteri să le ofer o educaţie ca lumea. Nimic nu cred că e mai greu decât să creşti un copil, propriul copil, să-l faci om fără să-ţi reproşeze mai târziu că i-ai dat prea mult sau prea puţin. Dar... până să ajung să-mi educ eu copiii mai e cale lungă, mai tre să mă educ eu pe ici colo :))