Maramureş plai cu flori!

Mi s-a făcut dor. De fapt mi-era dor de mult timp, încă de anul trecut, poate şi mai mult. Însă acum sentimentul e mai intens. Ieri, de Sfânta Maria, la biserică, mi-am amintit că acum cinci ani eram la Maramureş în data de opt septembrie. Era aşa frumos! Am asistat la o slujbă interminabilă, în curtea bisericii (chiar cea din poză), am privit şi ascultat tinerii îmbrăcaţi în portul acela superb (am şi eu) cântând în cinstea Sfintei Marii. Orice sărbătoare e superbă acolo, sărbătorită altfel, mai... sufleteşte. Chiar dacă multe nu mai sunt cum au fost odată, chiar şi acolo. Dar oricum, se simte diferenţa.

Părinţii mei sunt maramureşeni, deci am avut prilejul de a cunoaşte acea zonă extrem de bine. Când eram mică mergeam şi de câte trei ori pe an acolo. Mi-e atât de apropiat de suflet acel loc încât acum, când nu mai merg atât de des, mi se strânge sufletul. Nu cred că am mai fost acolo de cinci ani, cum spuneam mai sus. Bunicii din partea tatălui mei s-au dus de mult, în satul lui fiind doar mătuşa cu familia. Iar din partea mamei a mai rămas doar bunica, pe care am adus-o la Şeitin iarna aceasta, când s-a îmbolnăvit. Rude avem o grămadă în ambele sate însă, dacă nu mai e bunica şi bunicul acolo, nu prea-ţi vine să mai mergi. E altfel când ştii că eşti la bunica, să ştii că îţi aduce în fiecare dimineaţa pâine caldă, îţi fierbe porumb, te lasă să mănânci câte mere, pere sau prune vrei. Mi-e dor să alerg pe fiecare deal, să beau apă rece din fântână, să mă urc în pomi, să dau mâncare la animale, să simt aerul puternic al nopţii, să văd miliarde de stele, să-mi fie teamă noaptea de gângănii, de urletul câinilor (chiar dacă lucrurile astea din urmă mă îngrozeau, acum mi-e dor de ele)... Să merg jumătate de oră până în sat, la magazin, să nu am curent ci doar lampă sau lumânări (deşi acum e curent şi la casa bunicii), să fac baie în ciupă... Bine, toate astea le-aş face în doar câteva zile, m-aş plictisi/sătura dacă s-ar prelungi. Dar mi-e dor! Mi-e dor să fiu copil şi să fac "mâncare" din pământ, apă, frunze şi flori în vasele bune ale bunicii. Mi-e dor să scald păpuşile în valea din faţa casei. Mi-e dor să stau cocoţată pe lemne şi să ascult muzică sau să joc cărţi. Mi-e dor să stau cu ai mei în bucătăria de vară până după 12 noaptea. Mi-e dor de Maramureş, mi-e dor de copilărie! Spun copilărie pentru că orice aş face, acum nu mai e ca atunci. Nu mai am păpuşi de scăldat, nu mai am reţete pentru "delicatese" din pământ şi apă, nu mai am bunică ale cărei vase să le murdăresc... Acum am rămas doar cu amintiri plăcute. Dar e şi asta ceva!

Sfârşitul concediului

Aşa deci... mâine încep lucrul. Hmm... În mod normal eu ştiam că luni, 13 septembrie voi începe, odată cu începerea şcolii. Dar miercuri m-a sunat Andruţa şi m-a întrebat dacă pot să vin de luni, 6 septembrie. "Da, sigur că pot!". Ce era să-i spun? Chiar pot să merg. Nu sunt atât de stresată pe cât eram altă dată. Până la urmă tot trebuia să încep, ce e o săptămână? În plus, bugetul meu a început să se reducă substanţial aşa că... Oricum, am avut o vacanţă lungă şi frumoasă. M-am odihnit mult, am lenevit, am fost şi plecată în locuri minunate, am avut parte şi de o perioadă interminabilă de musafiri, am ieşit, am citit o grămadă... Tare mi-a plăcut! Numai că la un moment dat am simţit că ce e mult e mult, mai ales că cei din familia mea începuseră deja lucrul iar eu începeam să mă plictisesc.

Îmi doresc mult de tot un an de lucru liniştit, fără stres prea mare, cu răbdare şi înţelegere. Andra e mare acum, probabil are alte idei în căpşor. Sincer, mi-e tare dor de ea aşa, ca la început, copilul micuţ şi dulce, cu două codiţe împletite. Ce repede cresc copiii ăştia! Oare şi noi eram aşa? Acum e clasa a IV-a, singurul lucru de care mă cam tem e faptul că acum va învăţa istoria şi geografia. Acolo nu îi sunt foarte tare de ajutor, acolo n-am ce explica, va trebui să înveţe pur şi simplu. Iar pentru ea e mai uşor când Andreea explică iar ea pricepe. Acum Andreea va trebui să spună "învaţa de la pagina x" iar ea să înveţe, nu? Sper să avem cât mai puţine momente de tensiune şi cât mai multe de împlinire. Mă simt oarecum responsabilă pentru copilul ăsta, practic eu îl învăţ să înveţe şi aş vrea să o fac aşa cum trebuie. E un copil bun, harnic şi merită să se menţină aşa, să devină OM. Îi doresc din suflet!

PS. Acum, că scriu toate astea, parcă mi s-a făcut dor de ea :D

Viaţa ca o casă

Am revăzut filmul acesta aseară, pe ProCinema. Mi-a plăcut şi prima oară când l-am văzut, mi-a plăcut şi acum. E un film ce te ţine lipit de ecran, să vezi până unde ajunge, un film de dragoste şi de familie foarte emoţionant. Cine l-a văzut ştie despre ce vorbesc, cine nu l-a văzut... îl recomand. O chestie ce m-a uimit pe mine de data asta a fost faptul că domnişorul Sam (frumuşelul Hayden Christensen) a plâns de şapte ori în film -am numărat eu :)) De câte ori am plâns eu rămâne secret deşi vă garantez că a fost de mai puţine ori decât a plâns el.

O altă chestie ce mi-a plăcut mult a fost o afirmaţie a lui George (Kevin Kline), afirmaţie ce se leagă oarecum de postarea mea anterioară: "Pot să-ţi spun că te iubesc până nu mai pot dar asta nu face decât să ne amintească de faptul că dragostea nu e totul". Superb!

Ce e amorul?...

...E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Şi tot mai multe cere.

Aşa zice Mihai Eminescu într-o poezie. Mie mi se pare subiectiv, amorul nu înseamnă întotdeauna durere, lacrimi, suspine şi alte chestii deprimante. Iubirea e cea care îţi împlântă de cele mai multe ori zâmbetul pe buze, iubirea e siguranţă, înţelegere, susţinere, încredere, tandreţe, pasiune... Mă rog, n-am să alcătuiesc acum o definiţie pentru iubire, fiecare percepe acest sentiment în felul lui. Dacă ar fi să o întreb acum pe o prietenă de-a mea, mi-ar răspunde exact ca şi Eminescu -poate mai rău. Ea tocmai s-a despărţit de iubitul ei, o mare iubire destrămându-se extrem de dureros şi nedrept. Din punctul ei de vedere, că din a lui... Mă rog. Ideea e că pe prietena mea nimic nu o scoate din starea de deprimare în care a intrat de câteva zile. Ea susţine că nu mai are pentru ce trăi, că e prea greu şi nedrept. Adevărul e că m-a şi speriat puţin. A doua parte o susţin în totalitate însă prima o resping total. Cum adică? Nimeni nu merită viaţa ta mai mult decât tine. Nici măcar o persoană pe care o iubeşti enorm şi alături de care ai fost mulţi ani. Eu sunt de părere că oricât de mare ţi-ar fi necazul şi durerea, POŢI trece peste, MUSAI. Pe undeva, o înţeleg, ştiu ce înseamnă să suferi din cauza unei despărţiri, să nu fie bine şi să vrei să fie bine, să nu ştii ce vrei, să îţi dezlipeşti sufletul de cineva la care ai ţinut sau încă ţii. Apropo, foarte aproape de situaţia asta am găsit câteva cuvinte foarte adevărate în cartea pe care o citesc acum: "Nimic nu e mai dureros decât să fii îndrăgostită nebuneşte de cineva care nu te mai iubeşte la fel de nebuneşte". Hmmm, adevărat, nu-i aşa?

Ceea ce vreau eu să subliniez aici e că dragostea nu e chiar totul în lumea asta. Adică nu poţi sta lângă o persoană doar pentru că te iubeşte enorm şi tu îi faci pe plac sau invers, tu o adori iar ea se complace. Iubirea trebuie să fie reciprocă şi, cel mai important, sinceră, fără dramatisme. Când e aşa, deja e clar că ceva s-a dereglat. Irevocabil sau poate nu, cu puţină voinţă şi noroc, de ce nu? Şi mai ales, iubirii nu trebuie să-i oferi niciodată un sacrificiu atât de mare şi valoros ca persoana ta!

Tot mai rău... dar până unde?!

În mod normal nu obişnuiesc să scriu aici despre astfel de întâmplări. Deşi mă pregătesc să devin jurnalist, nu vreau să încurc lucrurile. Acesta este un blog personal, nu o gazetă. Însă de data asta nu mă pot abţine şi am să vorbesc despre asta. Despre tragedia de la Maternitatea din Giuleşti. Nu am să mă pun să numesc oamenii sau instituţiile pe care le consider eu vinovate, nici nu ştiu prea bine acest lucru. Dar e inuman ce s-a întâmplat acolo. Ştiu că această întrebare s-a tot pus însă eu nu-mi pot scoate interogaţia asta din cap: de ce nu era nimeni acolo? De ce?! DE CE? E inuman ce a fost acolo.

Nu vreau să vorbesc aici despre sisteme de rahat, despre medici slab pregătiţi sau de guverne incapabile şi nepricepute. Am să vorbesc despre durerea ce s-a produs acolo, de suferinţa acelor suflete "proaspete", care nici măcar nu înţelegeau ce se întâmplă. Vă daţi seama ce ar fi gândit dacă ar fi putut? Am stat nouă luni acolo, în locul ăla strâmt, călduţ, bine hrănit, alintat. Am aşteptat nouă luni acolo să vin aici şi să simt atât de multă durere fizică? Şi părinţii? Mamele care au purtat sufletele acelea nouă luni în pântece -şi sunt sigură că nu e extraordinar de comod!- pentru... pentru ce? Să audă că pruncul ei e carbonizat, nici măcar să nu-l vadă?

Pe lângă toate problemele pe care le implică întâmplarea de la Giuleşti, pe mine mă macină un gând. Unde să mai naşti? Cum să mai naşti? Nu e suficientă durerea din timpul naşterii, mai trebuie să suporţi şi durerea sufletească de după? Ştiu că nu e peste tot aşa, că sunt clinici private şi alte cele. Însă tot ceea ce se întâmplă în ţara noastră de la o vreme te face să nu mai ai încredere în nimeni şi nimic, indiferent de condiţii. Rămâi gravidă şi avortezi spontan din cauza nu ştiu cărui instrument nesterilizat. Duci sarcina la capăt şi moare copilul pentru că doctorul nu îl apucă de cap cum trebuie. Sau asistenta îl uită în incubator şi copilul arde. Sau ia foc tot spitalul. (Mai nou, copilul moare şi la botez, înecat în mod involuntar de preot) Unde e siguranţa? Unde e bucuria de a da naştere unui copil? Afli că eşti însărcinată şi nu te mai bucuri ci începi să-ţi faci griji pentru ce va urma. Şi ne mai mirăm că unele femei nasc acasă...

Ai simţit vreodată...?

Ai simţit vreodată că lumea parcă se opreşte în loc, şi asta doar în sufletul tău? Că în acel moment toate sentimentele pe care le-ai acumulat, nu mai încap şi sufletul îţi explodează? Ai simţit vreodată că trecutul, pe care îl considerai trecut, nu mai e trecut? Ai simţit vreodată că prezentul dispare atât de repede încât nu mai e prezent, ci devine trecut? Sau că prezentul e atât de departe de tine încât devine viitor? Ai simţit vreodată că iubirea e atât de mare încât nu mai încape în suflet, atât de intensă încât îţi apasă sufletul? Ai simţit vreodată că tristeţea se instalează comod în sufletul tău, luând cu neruşinare locul fericirii, alungând-o? Ai simţit vreodată că amintirile se şterg încet-încet, creierul uitându-le dar sufletul păstrându-le pe vecie? Ai simţit vreodată că un prieten vechi revine în viaţa ta, făcându-ţi zile fericite iar un altul, prezent, se întepărtează? Ai simţit vreodată că ploaia te face fericit şi soarele te întristează? Ai simţit vreodată că îţi vine să râzi atunci când plângi, că îţi vine să plângi atunci când râzi? Ai simţit vreodată că vrei să taci când alţii te pun să vorbeşti, că vrei să vorbeşti când alţii te pun să taci? Ai simţit vreodată că vrei şi că nu poţi, că poţi şi că nu vrei?

Dar tu ai simţit vreodată?

Eu da.

Postare pentru două sexe

- Din seria Viena+Munchen -

• pentru fete
  

Nu pot spune câte magazine şi super-magazine am văzut pe acolo. Adevărul e că excursia a fost făcută în aşa fel încât să nu zăbovim prea mult prin magazine, aşa că nu am intrat în tot ce mi-a sărit în ochi (adică aproape tot ce vedeam). Din Viena ţin minte un magazin, Swarovsky. O minunăţie! Presată de timp, am ratat o brăţară de vis, la doar 15 euro. Şi acuma îmi pare rău pentru ea. În Munchen însă m-a şocat un bulevard întreg. IMENS! Luis Vuitton, Dolce&Gabanna, Bvlgari, Gucci, Chanel, Ralph Lauren, Tiffany, Hugo Boss, Vertu, Escada, Armani, Cartier, Jimmy Choo... Ţi se învârtea gâtul, nu mai ştiai unde să te uiţi. A! Mi-am mai amintit şi de un super-magazin din Viena, de rochii de mireasă şi de ocazii, fabuloase şi la preţuri avantajoase. Mă refer la preţuri începând de la 199 euro iar cea mai scumpă era 2000 euro. Cel puţin aşa scria pe afişul din vitrină, or fi fost şi mai scumpe înăuntru, doar n-or face reclamă la cele mai scumpe, să alunge clienţii. Dar ideea e că păreau foarte frumoase şi modelele şi preţurile.

• pentru băieţi

Încă de când am ajuns în Viena mi-am dat seama că nu există stradă pe care să nu fie parcate cel puţin două scutere/motoare. Niciunde n-am mai văzut atâtea. Ceea ce nu ştiam eu în prima zi a excursiei era că voi merge la Munchen, la Showroom BMW şi Muzeul BMW. Mă gândeam că va fi interesant ce voi vedea acolo dar n-am crezut că va fi ATÂT de interesant. În primul a fost totul modern, ultimele răcneturi, ne-au lăsat să ne pozăm în maşini, pe motoare, să le inspectăm de aprope. Era o atmosferă superbă, muzică rock pe fundal, o mulţime de oameni, lumini, aranjamente. În al doilea însă, a intervenit tradiţia. Maşini din cele mai vechi timpuri, o istorie întreagă. Un muzeu imens, mă dureau picioarele îngrozitor când am terminat turul. Am făcut o grămadă de poze însă n-am cum să pun nici un sfert din ele aici. Cine vrea musai să vadă, să îmi ceară liniştit (sau liniştită, chiar dacă am zis că aici e partea pentru băieţi). Pentru iubitorii de maşini sau scutere/motoare, recomand din toată inima acele două locuri pentru că într-adevăr sunt locuri care merită să fie văzute. Aşa că, dacă sunteţi pasioanţi şi aveţi posibilitatea să mergeţi, nu staţi pe gânduri! Şi ţineţi cont că vă spune asta o fată! ;)