Coşmar

Nici cea mai neagra şi mai tare cafea, nici cel mai puternic analgezic, nici cel mai puternic soare, nimic din toate acestea nu poate şterge efectul acestui coşmar.

Eram singură. In jurul meu nu era nimic, era frig. Iar eu păşeam pe o fâşie subţire de gheaţă, imensă. Eram extrem de înfricoşată. Pentru că eram singură. Pentru că era frig. Pentru că la fiecare pas pe care îl făceam, de sub picioarele mele se auzea un pocnet slab. Pentru că în orice moment puteam să cad în apa rece, neavând în jur niciun sprijin. 

Acum, dintr-o dată, îmi era şi mai frică. Pentru că de sub gheaţă au apărut, pe rând, chipurile a multor persoane. Apropiate, foarte apropiate, prieteni vechi, prieteni noi, familie, oameni pe care i-am văzut doar de câteva ori în viaţa mea... o mulţime de feţe de sub gheaţa subţire şi care se juca cu mine; nici nu mă susţinea dar nici nu ceda. Toţi aveau acelaşi rânjet pe faţa, rânjet adresat mie. Fiecare îmi spunea ceva, vedeam că gura lor se mişca doar că nu auzeam nimic de sub stratul de gheaţă.

Brusc m-am trezit. Am respirat repede de câteva ori şi, până să îmi dau seama că e doar un coşmar, am adormit la loc. Am apărut exact acolo unde am fost lăsată în primul vis, doar că am aterizat prost. Gheaţa s-a spart sub mine brusc, atât de brusc încât aproape că nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Singurătatea şi frica din primul vis nu au fost nimic pe lângă cele din cel de-al doilea.

Gheaţa s-a spart.

Atât. 

The end.

Cu fluturi: LUMÂNĂRI

Pfua, deja e iar final de lună şi iar a venit vremea pentru rubrica mea cu fluturi. Aş fi vrut să aleg ceva frumos, vesel, de vară dar nu am nicio idee. Aş fi avut una aşa, mai specială dar o las pe luna viitoare (dintr-un anumit motiv :D ). Aşa că luna asta vă las cu nişte lumânărele frumoase foc cu fluturaşi dragi de-ai mei.

Genial!

Una pentru Roxy, una pentru mine şi una pentru Roschi, clar!

Cât de tareee!

Romantic butterfly :)

Şiiiii eu vreau aşa cevaaa, vreeeeau!

"Dragostea durează trei ani"

Frédéric Beigbeder

Ultima carte pe care am citit-o se numeşte aşa. Mi-a fost recomandată de profa mea preferată din facultate însă n-am găsit-o. Până acum. Tare am fost curioasă cum e. Concluzia? E o carte ce se citeşte extrem de uşor, atât din cauza acţiunii şi a vocabularului, cât şi din cauza lungimii, scrisului mare şi lăbărţat. Povestea? Îhm, aşa şi aşa. E un tip care se vaită pe tot parcursul cărţii. Însă autorul are un stil foarte liber, deschis şi comic. Aşa că te prinde, nu te plictiseşte de moarte. Însă nu e o carte care să-ţi rămână în minte pentru mult timp, nu e o carte pe care să o recomanzi cu tărie. 

Ceea ce mi-a plăcut mie cel mai mult la cărţulia asta e multitudinea de citate care mi-au atras atenţia. Nenea ăsta, Frédéric Beigbeder, are nişte idei care parcă au fost făcute pentru mine, unele dintre citatele lui mi s-au lipit de suflet. Aşa că nu m-am putut abţine să nu-mi notez tot ce mi-a atras atenţia în mod deosebit.

Voila!

"De ce, în locul fericirii simple, care îmi fusese fluturată prin faţa ochilor, n-am găsit decât o complicată degradare?"

Citatul următor mi-a plăcut la prima vedere însă m-am cam răzgândit după ce l-am notat în carneţel. Îl scriu totuşi, dacă tot am dat de el.

"Şi ce! Şi ce! Nu trebuie să te complici! Trebuie să le spui lucrurilor pe nume. Iubeşti şi, după aia, nu mai iubeşti!" Francoise Sagan

"Aşa e viaţa: cum eşti niţeluş fericit, cum are ea grijă să te cheme la ordine"

"Basmele nu există decât în basme"

"... atunci când faci pe cineva să sufere, cel mai distrus eşti tu însuţi"

"Carevasăzică, asta înseamnă viaţa de adult: să construieşti castele de nisip, după care să le calci în picioare şi să repeţi operaţia iar şi iar, când ştii prea bine că oceanul le-ar fi dărâmat oricum?"

"... dragostea nu înseamnă doar să suferi sau să-i faci pe alţii să sufere. Poate însemna şi ambele în acelaşi timp"

Cu vălul pe ochi

Există momente/perioade/faze în viaţă când trăieşti totul având un văl transparent pe ochi. Şi nimeni şi nimic nu te scoate din starea aia a ta. Nu vezi cum stau de fapt lucrurile. Totul e aşa cum vrei tu, faci doar cum vrei tu, nimeni şi nimic nu mai contează. Sau contează mai puţin. Aparent. 

Pornind de la starea asta, există două situaţii posibile. Să n-ai habar că porţi vălul ăsta pe ochi, să crezi că totul e ok, că tu chiar ai dreptate, că faci aşa cum trebuie, că toţi cei care îţi spun că tu nu vezi situaţia aşa cum e ea de fapt nu ştiu ei cum stă treaba. Ori e posibil să fii conştient de vălul de pe ochi dar ceea ce îţi doreşti să fie mai puternic decât prezenţa iritantă a lui. Să ştii că ceea ce observă şi îţi spun cei din jur e corect dar ceea ce simţi tu şi ceea ce îţi doreşti tu să fie mai presus de asta. 

 

Cum e mai bine? Dacă există un "mai bine" în această situaţie. Să fii naiv până la capăt ori să fii conştient că rozul nu e chiar atât de roz dar să te complaci totuşi în situaţie? E tare complicat, pe bune!

Eu, sincer, sunt genul de om care luptă pentru ceea ce îşi doreşte. Şi mă refer aici la toate chestiile, de la cele mici la cele mai puţin mici, până la cele mari. Mie dacă mi se pune pata pe ceva, rar mă scoţi dintr-ale mele. Eu nu pot să accept aşa uşor un "nu se poate". Eu trebuie să ştiu de ce. Şi apoi să încerc să fac să se poată. Uneori exagerez. Dar pur şi simplu aşa sunt eu. 

Uneori port vălul pe ochi şi nici nu ştiu de existenţa lui, chiar dacă ceilalţi îl văd. Alteori îl simt dar trec cu vederea prezenţa lui. Alteori îmi cade greu pe chip dar dorinţa (şi alte sentimente de genul) sunt mai puternice şi mă silesc să înghit în sec. O perioadă. 

Şi totuşi... cum o fi mai bine?

Lecţii de (la) viaţă

Viaţa e frumoasă. Eu sunt un om care susţine acest lucru. Indiferent de ce mi se întâmplă, indiferent de greutăţile pe care le întâmpin, susţin şi cred că viaţa e frumoasă. Sunt genul de om care se stresează pentru lucruri mari şi mărunte, care trăieşte totul cu intensitate mare, care se lasă afectat de multe. Însă am avut mereu credinţa că voi putea trece peste orice şi că, până la urmă, totul va fi bine.

Îţi trăieşti viaţa liniştit, eşti cuprins de rutina cotidiană. Şi, brusc, viaţa se pune în faţa ta şi îţi trânteşte un pumn sănătos în gura stomacului. Şi te lasă aşa, cuprins de durere, pironit locului, cu o mie şi una de întrebări şi de "de ce?"-uri. 

Moartea unei persoane dragi este un adevărat pumn în gura stomacului (şi nu numai!). Moartea nu vine niciodată chemată, e întotdeauna un musafir nepoftit şi imposibil de alungat. E, parcă, mai uşor de acceptat atunci când persoana decedată era bolnavă însă atunci când nimic nu prevestea asta... "De ce?"-urile tale devin şi mai dese, şi mai intense, şi mai dureroase. Astfel de momente te fac să te gândeşti la cât de scurtă şi imprevizibilă este viaţa.

Am auzit de la sora mea în zilele astea atât de triste un lucru pe care l-a tot repetat şi care mi-a rămas puternic întipărit în minte, şi-mi va rămâne pe veci: "Viaţa ţi-l ia pe cel mai bun". Aşa a fost acum. Noi avem o familie foarte mare. Iar unchiul nostru a fost cel mai apropiat de sufletele noastre şi nu vom înţelege niciodată DE CE. 

Dumnezeu are planuri cu noi toţi. Cu siguranţă. E clar că nu trebuie să încetăm niciodată să mulţumim pentru că încă suntem şi că încă îi avem pe cei dragi alături. Pentru că niciodată nu se ştie.

Cu fluturi: CEASURI

Aproape era să uit de postarea asta, aproape e final de lună şi aproape era să omit rubrica "Cu fluturi". Bine că mi-am amintit şi pot să postez liniştită cele mai frumoase ceasuri cu fluturi, logic. Am strecurat pe lângă cei de mână şi câţiva de perete, că tare îs frumoşi!

Fetelor, ghiciţi ale cui sunt astea? ;;)

Din nou, fetelor... ştiţi voi... 25 iulie... Unguri... :-"

Fata de gelatină

Tremur. La propriu. N-am emoţii şi nici alte cele. Pur şi simplu îmi tremură mâinile. O vede toată lumea şi mă bate la cap toată lumea cu chestia asta.

Dar n-am ce-i face. Aşa sunt eu, nu pot controla chestia asta. Nu vă gândiţi acuma că tremur ca un moşuleţ dar dacă te uiţi câteva secunde la mâinile mele, observi că tremură. Şi, bineînţeles, mă întrebi ce am de tremur aşa. Sau "iar tremuri?". Sau "iar tremuri!". Nu mă pot obişnui cu chestia asta. Mă enervează cumplit să mi se spună de fiecare dată, ştiu şi eu chestia asta şi, wow, nu-mi place. Dar repet, nu pot controla asta. Mai nou, persoana care observă foarte des în ultima vreme că îmi tremură mâinile e mama. Pfua, chiar nu vreau să îmi spună ŞI EA prea des treaba asta.

O explicaţie a faptului că îmi tremură mâinile (încerc din răsputeri să adaug literele mâncate, sunt atât de obosită încât mă opresc după fiecare trei-patru cuvinte să corectez. Am o perioadă super plină. Dar despre asta voi povesti curâââând!) sună cam aşa: când aveam vreo 15 ani am făcut o pneumonie urâtă şi dragii noştrii super medici m-au trimis de mi-am făcut vreo 3 radiografii în vreo 2 luni. Ceea ce e mult pentru organism, nu sunt recomandate decât maxim cinci an, sau ceva de genul. Chestia asta m-a afectat, mi-a căzut foarte mult păr, a trebuit să mă tund scurt şi să folosesc doar şampon de bebe şi tratament pentru păr. Şi de atunci mi s-au slăbit oasele şi am căpătat minunea de scolioză (accentuată şi de perioada mea de rebeliune când am purtat ghiozdanul doar pe un umăr) şiiiii, gelatina din mâini. Foaaaarte "drăguţ".

Asta e, n-am ce-i face. În afară de "nu mai îmi ziiiii [şi tu]!!!!". Mă imaginez la bătrâneţe tremurând din tot corpul, chiar ca o gelatină. Brrrrrr!