Fa fa l’americano !

Am auzit zile în şir melodia asta dintr-o maşină ce se plimba prin Vlaicu (şi încă se mai plimbă, până în trei octombrie). Mă enerva. Cumplit! Adevărul e că melodia e foarte bine aleasă pentru chestia căreia îi e destinată. Circul Americano.

Ştiam că e posibil să merg la circ cu Andra iar ieri a fost ziua decisivă. Printre multe altele, serviciul pe care îl am, mi-a oferit şi posibilitatea de a merge la circ. Nu am fost niciodată atrasă de acest tip de spectacol. În copilărie nu am fost niciodată la circ. De ce? În primul rând pentru că nu mi-am dorit din suflet (ca alte atâtea lucruri) şi pentru că fiind scump, părinţii mei preferau să adune banii pentru alt tip de distracţie, mult mai dorit. Ne-au dus la mare, pe sora mea şi pe mine, an de an şi asta a fost mult mai mult decât un spectacol de circ.

Dar Andrei îi place. Şi îşi permite. Aşa că, pentru a doua oară în ultimul an, ne-am dus la circ. Eu eram extrem de nervoasă, ne certaserăm înainte şi nu puteam ieşi nicicum din starea aceea. Primele numere, cu comici aproape deloc comici, nu m-au atras deloc. Însă când a venit momentul acela din spectacol în care un el şi o ea se caţără pe nişte frânghii şi execută nişte mişcări spectaculoase în aer m-am destins cu totul. Nu ştiu cum se numeşte chestia aia dar îmi place mult. E singura chestie care mă atrage la circ. Cred că mi-ar plăcea şi mie să fac aşa ceva chiar dacă mie mi-e frică de înălţime - deşi cred că în felul acela aş putea să-mi înving teama. În rest... elefant imens, drăguţ, lei maiestruoşi, cămile elegante, lamă zglobie, şerpi lenţi şi sclipitori, crocodil ameninţător, cal şi ponei, pisici, câine, porcuşor de guineea, porumbei... Frumoşi dar în ochii tuturor acestor creaturi se citea o tristeţe profundă. Stând la lojă, foarte de aproape de scenă, mi-a fost extrem de teamă ca în orice moment elefantul acela de patru tone să decidă că s-a săturat să facă ceea ce oamenii aşteaptă de la el şi să se elibereze. Dar bietul de el, din fericire, n-a făcut-o. Nici măcar atunci când doritorii s-au urcat pe el pentru poză. Eu am stat lângă el, Andra a avut onoarea de a-l călări.

În concluzie, n-a fost mare extaz pe capul meu pentru că am fost la circ. Chiar dacă aseară făceam eu mişto susţinând că plec cu circul :)) Realizez tot mai mult că circul e pentru copii pentru că ei nu îşi dau seama la ce sunt supuse acele animale, ei observă doar spectacolul, nu şi ceea ce e în spatele lui. Şi e mai bine aşa!

Paaapiii!

Astăzi, Papiţoiul meu drag şi scump are două luni de când e la mine. Iar eu sărbătoresc tot astăzi şi faptul că are şase luni. Nu îi ştiu exact ziua de naştere, ştiu doar că atunci când a fost cumpărat avea patru luni. Deci eu am stabilit că voi socoti că avea patru luni fix în 25 iulie, de ziua mea, când l-am primit. Aşa că azi, 25 septembrie, are jumătate de an. La mulţi ani Papi scump!

De când am scris ultima oară despre el, porcuşorul meu s-a schimbat mult. E mult mai cuminte, mai ataşat de mine, îl iau în braţe, mănâncă bine (chiar prea bine!), se joacă, chiţăie când intru în cameră, când ne jucăm... I-am şi tăiat unghiile şi i-am făcut băiţă deşi credeam că n-am să pot face asta niciodată şi voiam să merg cu el la veterinar. Poveşti! Îl iubesc foarte, foarte mult şi mă bucur că am ajuns stăpâna lui :D Recomand acest animal oricui, cu mici excepţii. Ai nevoie de multă răbdare până se acomodează, până se obişnuieşte cu tine. Apoi, ai nevoie de răbdare pentru când chiţăie fără motiv (de fapt el vrea atenţie dar nu poţi să fii la cheremul lui chiar tot timpul), când e nervos, să îi schimbi tălaşul, apa... Dar e un animal adorabil, te distrezi mult cu el, privindu-l, e curios, mereu îşi bagă năsucul în treaba ta, să vadă ce faci, de ce faci, cum faci. E haios şi dulce! Nu mai am probleme nici noaptea, acum îl duc în fiecare seară în balcon sau în bucătărie şi n-am treabă cu el (în condiţiile în care în vremea când îl ţineam cu mine în cameră mă trezeam şi de trei ori pe noapte să-i dau să mănânce pentru că "urla") .Vă las să vă delectaţi cu câteva poze :)

Codiţele de pătrujel sunt delicioase, frunzele mai puţin. Răsfăţ, ce mai?

Cucu-bau!

Papă fân direct de la sursă

Aici a schimbat peisajul, era în vizită

Aşa leneveşte Papi

Preferatele lui (una dintre)

La prima băiţăăăă!

Idem :)

Fluturele lor

Dansa liber prin văzduh, deasupra apelor sau printre copaci. Din când în când se mai odihnea deasupra unei flori. De obicei le prefera pe cele albe, se potriveau cu albastrul aripilor lui. Îi plăcea sentimentul acela de libertate, faptul că nu era îngrădit în niciun fel. Dar totuşi simţea că ceva lipseşte. Ştia că e frumos, simţea asta din modul în care lumea îl privea. Însă de multe ori simţea nevoia să facă ceva, ceva ce să nu-l vizeze pe el, să nu-i dea doar lui sentimentul de eliberare, de fericire totală.

Până într-o zi când a văzut în parc, un el şi o ea, privindu-se timizi. Simţea apropierea dintre ei, emoţia lor. Simţea şi că ar avea nevoie de puţin curaj. Aşa că s-a hotărât să îi ajute, să devină fluturele lor.

Nu voia să se trădeze, nu voia recompensaţii. Voia doar să fie util, să fericească pe cineva. Aşa că s-a aşezat încet, din spate, pe umărul fetei. În acel moment, ea a simţit ceva special. Băiatul o privea adânc în ochi. Fluturele a zburat până la lac. Nu a mai auzit când băiatul i-a spus fetei "Aveai un fluture albastru pe umăr". Nu, nu a auzit, pentru că s-a îndreptat spre lac şi s-a apropiat tot mai mult de apa limpede aşa cum şi băiatul se apropia de fată. Dar fluturele s-a apropiat atât de tare de apă încât, în urma undelor provocate, s-a creat iluzia apariţiei mai multor fluturi, toţi albaştri, toţi ca el. S-a întors către cei doi, observând cu încântare că cei doi se sărutau. Da, acum înţelegea. Fluturii aceia nu s-au produs la contactul lui cu apa ci atunci când băiatul a atins fata, explodându-le sentimente noi în stomac, mâini, palme, piele, minte, suflet... Da, acum ştia: era fluturele LOR!

Ale UTA, ale aleeee!...

Ia te uită, se află încă ceva nou despre mine. Pentru cei ce nu ştiau încă, sunt suporter UTA. Bine, cred ca e cam mult spus suporter, ţin cu UTA. De ce? Pentru că e echipa Aradului, echipa oraşului meu. Şi pentru că a avut cine să-mi transmită microbul. Apropo, mulţumesc! :) Nu e o echipă formidabilă, de multe ori provoacă mulţi nervi. Dar ceea ce nu cunoaşte multă lume e istoria echipei, valoarea ei trecută (din păcate). Mie cel mai mult şi mai mult îmi place atmosfera din galerie. De fiecare dată când merg la meci -destul de rar- sunt atentă mai mult la galerie decât la ceea ce se întâmplă pe teren. Atât suflet cât pun băieţii ăia, vocile puternice care duc până departe încurajări echipei iubite, pregătirile, recuzita. E incredibil cum, după fluierul de început al arbitrului, se aude brusc "De la Dunăre la Sena...". Mi se ridică tot părul!

Sâmbăta asta am fost la meci, în deplasare la Deva. Aveam pregătit tricoul cu UTA pe care l-am câştigat în urma unui concurs de articole la revista RedUTA. Mi-a plăcut la nebunie, chiar dacă echipa a pierdut (cu un arbitraj mizerabil). Am stat la galerie, s-a cântat tot meciul, erau multe persoane, majoritatea cu tricouri, fulare, şepci, steaguri. Îmi venea şi mie să cânt cu băieţii, că doar am învăţat cam tot ce se cântă acolo dar mi-era ruşine parcă. Strigam cu ei doar când strigau "UTA Arad" şi am aplaudat până mi-au amorţit palmele. Pe stadionul acela mic, noi păream enormi. Se auzea doar susţinerea echipei oaspete, gazdele tăceau mâlc. Şi un ecou ce era, incredibil!

Bineînţeles, s-au auzit şi o mulţime de înjurături şi vorbe "dulci" însă eu pe alea le-am ignorat. Am sortat doar ce mi-a plăcut şi au fost multe! M-am speriat puţin la final, când jandarmii nu prea voiau să ne lase să plecăm, vorbeau de ceva amenzi pentru înjurături, urcări pe gard, bla bla. Dar am scăpat uşor. Şi mi-a plăcut mult de tot!

Maramureş plai cu flori!

Mi s-a făcut dor. De fapt mi-era dor de mult timp, încă de anul trecut, poate şi mai mult. Însă acum sentimentul e mai intens. Ieri, de Sfânta Maria, la biserică, mi-am amintit că acum cinci ani eram la Maramureş în data de opt septembrie. Era aşa frumos! Am asistat la o slujbă interminabilă, în curtea bisericii (chiar cea din poză), am privit şi ascultat tinerii îmbrăcaţi în portul acela superb (am şi eu) cântând în cinstea Sfintei Marii. Orice sărbătoare e superbă acolo, sărbătorită altfel, mai... sufleteşte. Chiar dacă multe nu mai sunt cum au fost odată, chiar şi acolo. Dar oricum, se simte diferenţa.

Părinţii mei sunt maramureşeni, deci am avut prilejul de a cunoaşte acea zonă extrem de bine. Când eram mică mergeam şi de câte trei ori pe an acolo. Mi-e atât de apropiat de suflet acel loc încât acum, când nu mai merg atât de des, mi se strânge sufletul. Nu cred că am mai fost acolo de cinci ani, cum spuneam mai sus. Bunicii din partea tatălui mei s-au dus de mult, în satul lui fiind doar mătuşa cu familia. Iar din partea mamei a mai rămas doar bunica, pe care am adus-o la Şeitin iarna aceasta, când s-a îmbolnăvit. Rude avem o grămadă în ambele sate însă, dacă nu mai e bunica şi bunicul acolo, nu prea-ţi vine să mai mergi. E altfel când ştii că eşti la bunica, să ştii că îţi aduce în fiecare dimineaţa pâine caldă, îţi fierbe porumb, te lasă să mănânci câte mere, pere sau prune vrei. Mi-e dor să alerg pe fiecare deal, să beau apă rece din fântână, să mă urc în pomi, să dau mâncare la animale, să simt aerul puternic al nopţii, să văd miliarde de stele, să-mi fie teamă noaptea de gângănii, de urletul câinilor (chiar dacă lucrurile astea din urmă mă îngrozeau, acum mi-e dor de ele)... Să merg jumătate de oră până în sat, la magazin, să nu am curent ci doar lampă sau lumânări (deşi acum e curent şi la casa bunicii), să fac baie în ciupă... Bine, toate astea le-aş face în doar câteva zile, m-aş plictisi/sătura dacă s-ar prelungi. Dar mi-e dor! Mi-e dor să fiu copil şi să fac "mâncare" din pământ, apă, frunze şi flori în vasele bune ale bunicii. Mi-e dor să scald păpuşile în valea din faţa casei. Mi-e dor să stau cocoţată pe lemne şi să ascult muzică sau să joc cărţi. Mi-e dor să stau cu ai mei în bucătăria de vară până după 12 noaptea. Mi-e dor de Maramureş, mi-e dor de copilărie! Spun copilărie pentru că orice aş face, acum nu mai e ca atunci. Nu mai am păpuşi de scăldat, nu mai am reţete pentru "delicatese" din pământ şi apă, nu mai am bunică ale cărei vase să le murdăresc... Acum am rămas doar cu amintiri plăcute. Dar e şi asta ceva!

Sfârşitul concediului

Aşa deci... mâine încep lucrul. Hmm... În mod normal eu ştiam că luni, 13 septembrie voi începe, odată cu începerea şcolii. Dar miercuri m-a sunat Andruţa şi m-a întrebat dacă pot să vin de luni, 6 septembrie. "Da, sigur că pot!". Ce era să-i spun? Chiar pot să merg. Nu sunt atât de stresată pe cât eram altă dată. Până la urmă tot trebuia să încep, ce e o săptămână? În plus, bugetul meu a început să se reducă substanţial aşa că... Oricum, am avut o vacanţă lungă şi frumoasă. M-am odihnit mult, am lenevit, am fost şi plecată în locuri minunate, am avut parte şi de o perioadă interminabilă de musafiri, am ieşit, am citit o grămadă... Tare mi-a plăcut! Numai că la un moment dat am simţit că ce e mult e mult, mai ales că cei din familia mea începuseră deja lucrul iar eu începeam să mă plictisesc.

Îmi doresc mult de tot un an de lucru liniştit, fără stres prea mare, cu răbdare şi înţelegere. Andra e mare acum, probabil are alte idei în căpşor. Sincer, mi-e tare dor de ea aşa, ca la început, copilul micuţ şi dulce, cu două codiţe împletite. Ce repede cresc copiii ăştia! Oare şi noi eram aşa? Acum e clasa a IV-a, singurul lucru de care mă cam tem e faptul că acum va învăţa istoria şi geografia. Acolo nu îi sunt foarte tare de ajutor, acolo n-am ce explica, va trebui să înveţe pur şi simplu. Iar pentru ea e mai uşor când Andreea explică iar ea pricepe. Acum Andreea va trebui să spună "învaţa de la pagina x" iar ea să înveţe, nu? Sper să avem cât mai puţine momente de tensiune şi cât mai multe de împlinire. Mă simt oarecum responsabilă pentru copilul ăsta, practic eu îl învăţ să înveţe şi aş vrea să o fac aşa cum trebuie. E un copil bun, harnic şi merită să se menţină aşa, să devină OM. Îi doresc din suflet!

PS. Acum, că scriu toate astea, parcă mi s-a făcut dor de ea :D

Viaţa ca o casă

Am revăzut filmul acesta aseară, pe ProCinema. Mi-a plăcut şi prima oară când l-am văzut, mi-a plăcut şi acum. E un film ce te ţine lipit de ecran, să vezi până unde ajunge, un film de dragoste şi de familie foarte emoţionant. Cine l-a văzut ştie despre ce vorbesc, cine nu l-a văzut... îl recomand. O chestie ce m-a uimit pe mine de data asta a fost faptul că domnişorul Sam (frumuşelul Hayden Christensen) a plâns de şapte ori în film -am numărat eu :)) De câte ori am plâns eu rămâne secret deşi vă garantez că a fost de mai puţine ori decât a plâns el.

O altă chestie ce mi-a plăcut mult a fost o afirmaţie a lui George (Kevin Kline), afirmaţie ce se leagă oarecum de postarea mea anterioară: "Pot să-ţi spun că te iubesc până nu mai pot dar asta nu face decât să ne amintească de faptul că dragostea nu e totul". Superb!