Frici

Câteodată uit că urmează să fac un pas extrem de important în viaţă în mai puţin de un an. Poate că sunt uşor inconştientă uneori. Dar câteodată îmi amintesc. Şi atunci, pe lângă entuziasm şi dorinţă, mă ia frica.

Mi-e frică de paşii care urmează, de nunta în sine, de găsit locuinţă, de acte pentru locuinţă, de mutat, de tot calabalâcul. Dar şi mai frică mi-e de viitor. Ăla îndepărtat. Mi-e frică de o posibilă schimbare. De a mea, a lui sau a relaţiei noastre. Mi-e frică să nu mă trezesc peste vreo 20 de ani şi să realizez că, din nu ştiu ce motive, ne-am schimbat. Că ne vorbim urât, că avem reguli absurde, că suntem indiferenţi sau mai ştiu eu ce. Vorbind despre noi, despre relaţia noastră, despre sentimentele noastre, despre siguranţa noastră, ne asigurăm reciproc că aceste vremuri nu vor veni, că nu va fi (şi) cazul nostru, că noi nu vom lăsa să ajungem aşa. Dar eu nu pot să nu mă gândesc la faptul că nimeni nu îşi doreşte asta, că fiecare cuplu care urmează să îşi construiască viaţa împreună respinge cu desăvârşire ideea că ar putea devni un cuplu cu probleme. Şi, sincer, mi-e frică.

Noi doi avem în jurul nostru exemple de cum "să nu". Poate că ăsta şi unul din motivele pentru care ne dorim atât de mult să ne păstrăm mereu iubirea vie şi puternică. Ce putem să facem? Nu toate vieţile sunt roz, nu? Şi tocmai de aceea luăm totuşi ce e bun în situaţia asta şi încercăm să profităm de faptul că ştim cum să nu ne dorim să ajungem şi ce să nu facem. Îmi doresc din suflet să nu ajungem într-un punct în care să ne dăm seama că am cam uitat cum să menţinem flacăra vie, că am cam pierdut pe drum din răbdare şi respect...

Gândindu-mă şi mai departe, mi-e frică să nu greşesc ca părinte. Mi-e frică de gândirea pe care o să o am în viitor, peste ani şi ani. Mi-e frică de ideea de a nu mai fi raţională. Mi-e frică să nu ajung să îi prezint copilului meu idei aberante, pe care eu le consider in regulă dar copilul meu să gândească "pe bune?! Chiar asta îşi doreşte părintele meu pentru mine?".

Mi-e frică să nu devin un trist.

The wedding: AMR

Anul viitor pe timpul ăsta voi fi doamnă. Doamna Gherman, cu dovada pe inelarul mâinii stângi şi pe certificatul de căsătorie (era să spun „contract de căsătorie”). A mai rămas exact un an. 364 de zile, mai exact. 

Încă nu îmi vine să cred. Încă nu realizez că anul viitor pe timpul ăsta probabil că tocmai ne vom trezi şi vom fi extra mega super obosiţi. Vom fi la casa noastră (provizorie, până ne luăm apartamentul nostru), vom fi o familie. Forever, sperăm noi.

Îmi place ideea. Mă sperie în măsura în care un pas atât de important te sperie în viaţă. Dar e ceva ce îmi doresc foarte mult, e ceva ce mă face fericită.

Nu vreau să treacă repede. Am foarte puţine momente în care spun „abia aştept să fie nunta!”. Vreau să trag de timp cât de mult pot. Nu ştiu să explic de ce dar aşa simt. Mai ales acum când stresurile mari au trecut. Acum ne putem odihni minţile şi începe să ne gândim ce culori vrem, ce flori, ce mâncare alegem, ce băutură oferim, ce fluturi comandăm, ce invitaţii alegem, cum îmbrăcăm domnişoarele... Şi alte o mie de alte detalii pe care n-are sens să le înşirui aici.

Până la nuntă vom trece prin nişte situaţii, prin unele am trecut deja, în doar două luni. Probleme legate de organizarea nunţii dar, şi mai important, o problemă gravă de sănătate în familie. Sunt grele dar nu ne sperie. Cred cu tărie că Dumnezeu ni le dă să ne demonstreze că suntem persoane puternice şi capabile să rămânem în picioare. Că iubirea noastră e mai presus de tot şi că vom ajune acolo unde ne dorim. Vorbesc ca-n cărţi dar e chiar din minte şi din suflet.

Deeeeci, ce rochieeeeee îmi iau? :))))))

The wedding: Sala. Rochii

Înainte să fiu cerută în căsătorie aveam în cap idei despre tot ceea ce ține de nuntă: sală, decorațiuni, culori, flori, verighete, listă de invitați, domnișoare și cavaleri, dans și alte cele. Mai puțin rochia, desigur. Dar acum, când totul e pe bune, când chiar trebuie să căutăm și să punem cap la cap totul... au cam dispărut ideile.

Să organizezi o nuntă nu e ușor, CLAR. Mai ales când ai, de o parte și de alta, două perechi de părinți care nu sunt la curent mai deloc cu astfel de evenimente. Ambele perechi de părinți sunt la prima nuntă a pruncilor, deci nu au mai trecut prin așa momente.

Sala

După ce a trecut euforia momentului, după ce am făcut o listă provizorie, ne punem serios pe treabă. Și cel mai important lucru e sala. Dacă o ai pe asta, poți plănui totul pe mai departe. Dar e așa de greu! Ai destule opțiuni dar ai și destul de cântărit. Și ai destul de tras de la părinți, cărora totul li se pare scump. Și li se pare că ne dorim prea mult. Dar nu e așa. Ne dorim să simplificăm cât mai mult totul, în sensul că vrem să fie cât mai multe incluse la pachet, să mai tăiem din stresuri de pe listă. Logic, nu?

Nu ne dorim doream o nuntă mare. Dar se pare că listele sunt mai lungi decât ne imaginam. Că ți se mărită & însoară primul copil, că ambele familii au fost la multe nunți din neam și din prieteni. Nu vrem nici homar cu icre negre și sare de Himalaya. Vrem doar să avem o sala frumoasă, mâncare bună și, așa cum am mai spus, cât mai multe detalii incluse la meniu.

Însă părinții nu știu "piața". Doar pentru că Hotel Continental are 11 etaje și e situat în buricul târgului, pentru ei pare de neatins. De exemplu.

Așa că, sensibili cum suntem amândoi, avem deja parte de stres cât încape și nervi croșetați și muncă de lămurire...

Rochia

Prințesă, clar. Toată copilăria și adolescența mea am visat la rochie de mireasă prințesă. 

Știam că va fi greu, când va avea să vină momentul. Nu am văzut niciodată o rochie care să îmi transmită faptul că așa aș vrea să arate, că îmi place de nu mai pot. 

Am refuzat să probez rochii de mireasă până nu e cazul. Voiam să simt emoția așa cum se cuvine. Și am fost, săptămâna trecută, la prima plimbare prin saloane. Doar să văd cum îmi stă, cu ce îmi stă bine, la ce să mă uit și ce să tai de pe listă, să văd cum sunt prețurile, modelele, calitatea.

E superbă senzația! Mă uitam la mine în oglindă și nu îmi venea să cred că sunt eu, că probez cu-adevărat o rochie de mireasă, că îmi caut cu adevărat rochie de mireasă. Deși nu o să cumpăr acum, mai e timp destul. Vreau doar să știu cu ce îmi stă bine și la ce să mă uit de acum, până o găsesc pe EA. 

Momentul e cu atât mai emoționant când mergi în această aventura cu prietenele cele mai bune. Aveam confirmat acest lucru de anul trecut, când mergeam cu Roxy cea măritată (astăzi are un an de căsnicie, OMG!).

Sunt momente frumoase. Așa ne și dorim. Suntem fericiți și vrem să rămânem așa. Ne dorim ca pregătirile de nuntă să fie frumoase, să ne amintim cu drag de ele. Să fie cu stres cât mai puțin. Nu va fi posibil în totalitate. Dar ne străduim să facem să fie cât mai puțin stres și cât mai multă distracție!

I said yes!

Iată că după doi ani a venit şi rândul meu să spun da. Daaa, am spus DAAA! Dumnezeule, mă măăăriiit! Îmi spun cuvintele astea de două zile încontinuu, parcă să mă obişnuiesc cu ideea, să ştiu sigur că e adevărat.

Am avut parte de o cerere surpriză, de o cerere de poveste. Nici nu mă aşteptam la altceva de la iubitul logodnicul meu. Vă mai spuneam eu că e maxim de ingenios şi că adoră să îmi facă surprize. La fel a fost şi de data asta.

Am visat mereu la o cerere ieşită din comun, ceva frumos şi romantic şi superb. Şi chiar am avut parte de ea. Cererea a venit când îmi doream foarte mult să ne căsătorim; visam de ceva vreme la nuntă, la săli, la rochie, la decoraţii, la muzică şi la tot pachetul.

Acum vreo două săptămâni mi-a propus să îmi primesc cadoul de ziua mea cu o zi înainte, in 24 iulie. Din două motive: unul pentru că în 25, chiar de ziua mea, aveam o nuntă şi ar fi fost agitaţie şi bla bla. Şi al doilea motiv era urmatorul...

Era opt fără cinci minute seara când am ajuns la firma la care lucrează el (şi la care am lucrat şi eu până acum 10 luni, firma în care ne-am întâlnit). Îl aşteptam să iasă şi să îmi de-a cadoul de ziua mea. Nu ştiam de ce dar aveam emoţii. La fix a coborât şi am mers împreună spre staţia de tramvai. Era îmbrăcat mai frumos decât de obicei şi l-am întrebat cum de. A zis că e ziua mea :) Când am ajuns în staţie l-am întrebat dacă luăm tramvaiul şi a spus că nu, că îmi primesc cadoul. Acum doi ani, în 24 iulie, când am ieşit de la lucru m-a condus în staţia aceea şi mi-a dat primul cadou de ziua mea - un lant de argint cu medalion fluture. Şi mi-a mărturisit că mă place şi să ar vrea să avem o relaţie. De aceea mă chemase acolo vineri, să facem un fel de reconstituire.

M-a rugat să închid ochii, apoi să mă întorc cu spatele la el şi să am ochii închişi. Mi-era ruşine să mă vadă lumea aşa dar i-am făcut pe plac. A scotocit în geantă şi apoi s-a apropiat de mine, m-a luat în braţe şi m-a întrebat "deci ce a fost acum doi ani exact în locul ăsta?". I-am răspuns că acolo mi-am primit primul cadou şi că atunci mi-a spus că îi place de mine. Şi mă întrebam în sinea mea de ce tremură aşa. Atunci mi-a spus "Ei bine, acum vreau să îţi spun că îmi place de tine şi că vreau să fiu alături de tine toată viaţa", m-a întors, s-a aşezat în genunchi, a scos cutiuţa şi m-a întrebat, cu lacrimi în ochi, "vrei să fii soţia mea?". 

Reacţia mea a fost una ciudată. Nu îmi venea să cred, eram şocată în cel mai plăcut mod. Mi-am dus mâinile la gură, am început să lăcrimez şi nu puteam să spun nimic. M-a privit mirat şi m-a întrebat dacă nu îi răspund. Am spus un da chiţăit, mi-a pus cel mai superb inel din lume pe deget şi ne-am strâns în braţe plângând. Apoi m-a pus să mă uit undeva în dreapta şi mi-a zis "Ştiu că e ora opt şi e lumină dar ţi-ai dorit artificii". Da, chiar aveam două artificii, abia le-am văzut dar le-am avut!

Abia după câteva minute am început să ţopăi - aştepta reacţia asta. Nu ştiu dacă ne-a văzut cineva, eram prea emoţionată. Ne-am mai sărutat şi îmbrăţişat puţin şi apoi am mers la locul cu artificiile, unde era sora mea, complicea lui.

Aşa arată fericirea. O simt prin toţi porii. Nu ştiu să o exprim. Dar o port în suflet şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat să am parte de atât de multă împlinire. Îmi doresc din suflet să organizăm o nuntă frumoasă şi să avem o viaţă de poveste, aşa cum au fost cei doi ani de relaţie.

Urmează o serie de postări despre nuntă, despre pregătiri, iaaaaai, abia aştept!

Pe cântar

Toată copilăria şi adolescenţa am fost o fată slabă. Când eram mică, ai mei îmi spuneau că am două beţe în loc de picioare. Nu am avut niciodată vreo problemă cu asta. Nu îmi doream să fiu altfel, preferăm să fiu aşa de o mie de ori.

Însă de vreun an am început să pun kilograme. Nu am avut niciodată mai mult de 45 de kg, maxim 46. După o operaţie la ovar şi 3 luni de tratament cu injecţii cu hormoni a început totul. Nu am mâncat nici mai mult nici mai puţin. Pur şi simplu hormonii şi-au făcut treaba prin toate colţurile corpului meu, nu doar să repare ovarul.

Acum am 50 de kg, 51 dacă sunt super sătulă. A fost un şoc pentru mine. Nu am avut niciodată mâini atât de groase (în condiţiile în caremâna mea era alcătuită din os şi piele), picioare atât de groase, fund atât de bombat, nu mi s-a văzut niciodată stop de celulita. 

Nu sunt grasă. Atât doar că nu eram obişnuită. Nu pot să spun că fac o drama din asta dar nici foarte fericită nu sunt. Toată lumea îmispune că arăt mai bine aşa, că am forme mai accentuate. Eu aş preferă să am picioarele subţiri şi burtă mai plată, sincer.

Ce fac? Nimic special. Voiam să merg la sală dar nu e de mine. Mă ţin de sport maxim o săptămână apoi fac pauză trei şi apoi iar îmi aduc aminte că ar fi cazul să fac mişcare. Nu m-am omorât niciodată după sport. Dar voi merge, e musai :)

Iar alimentaţia... Nu am ţinut în viaţa mea o cură de slăbire. Sunt pofticioasă şi mâncăcioasă şi aşa am fost mereu. Am mâncat oricând, orice, la orice oră. Puteam să mănânc un măr sau o shaorma la ora 1 noaptea că era tot aia. Pot şi acum. Doar că încerc să nu o fac. Îmi place să mănânc din când în când fast food, la fel şi chipsuri. Şi când iubitul vine la mine cu o punguţă cu bunătăţi şi un zâmbet câtcasa, cum aş putea să refuz?

Mi-am cumpărat cântar şi urc pe el de cel puţin 3 ori pe zi. Văd că nu pun mai mult, mă menţin la 50, maxim 51 de kg dar mă sperie gândulde a trece peste, de a pierde controlul. Am noroc cu sora mea şi cu iubitul meu care îmi aduc aminte mereu că nu sunt grasă şi să termin cu prostiile :))

Cumpărături online2: pantofii fluturi

Mi-am făcut în sfârşit timp să scriu despre minunaţii mei pantofi. Cu fluturi. Din China. Cu emoţii. După vreo două săptămâni şi câteva zile am primit avizul în poştă. Avem nişte emoţii când m-am dus după ei! Dacă nu mi dă (din cine ştie ce motive)? Dacă sunt mari? Dacă sunt mici? Dacă nu arată ca în poze? Dacă sunt dezlipiţi? Mă rog, întrebări logice atunci când comanzi ceva ce nu ai văzut şi mai vine şi de la capătul lumii.

Dar totul a fost în regulă. Îmi venea să îi probez acolo, la poştă (că m-au pus să deschid coletul în faţa lor, să nu cumva să fi comandat ştiu eu ce arme chinezeşti). Concluzia este că pantofii sunt foarte, foarte... foarte frumoşi! Arată extrem de bine (chiar ca în poze), mărimea e perfectă, calitatea e surprinzător de bună. Singura surpriză pe care am avut e faptul că sunt foarte înalţi. Iniţial oscilam între tocul de 11.5 cm sau cel de 8.5 cm dar în cele din urmă am optat pentru cel mai mic, să mă şi pot deplasa cu ei. Dar tocul are 11.5 cm - sunt eleganţi tare dar e subţire tocul şi nah, e greu de umblat cu ei :))))

Aşadar, nu regret nicio clipă că mi-am comandat cei mai frumoşi pantofi cu fluturi (şi portocalii!). Îmi plac la nebunie şi abia aştept să fie 25 iulie să merg la nuntă să îi port (fix de ziua mea)!

În total dezacord!

Astăzi m-am confruntat, pentru a nu știu câta oară, cu o situație care nu-mi place deloc. Nu îmi place să mă contrazic cu persoane care nu gândesc nici măcar câteva la sută ca mine. Simt că îmi pierd timpul, asta în primul rând. Și aș putea să mai adaug vreo câteva motive, dacă ar conta.

Iubitul meu adoră să îmi facă surprize, să îmi facă tot felul de cadouri. De la foarte mici, la foarte mari. Cu sau fără motiv. Acest lucru se întâmpla încă de pe vremea când nu eram împreună, ci doar prieteni foarte buni. La început am fost flatată... ba nu, sunt flatată și acum, absolut de fiecare dată. Însă la început eram și mai surprinsă, poate pentru că nu eram obișnuită. Și, ca orice îndrăgostit, credeam că așa e la început. Însă începutul nostru continuă și după 2 ani. Primesc flori cu sau fără ocazie. Mă trezesc cu un inel nou când mă aștept mai puțin, la scurt timp după ce am mai primit unu. Văd o rochie frumoasă pe care nu îmi dau seama că am admirat-o foarte tare și o primesc a doua zi.

Și acum să ajung la motivul postării. Iubitul meu, când e de după-masă la serviciu și are drum prin centru sau dacă pur și simplu așa are chef, mă vizitează 5 minute la lucru. Și, în 80% din vizite îmi aduce câte ceva. Ceva de ronțăit sau flori. Și când se întâmplă să fie colegii mei prin birou se crează discuții - împărțite. Lumea crede că trăiesc într-o bulă de fericire și că, mai devreme sau mai târziu bula asta se va sparge. Cândva și eu credeam așa ceva. Mi-era imposibil să cred că fericirea aia de la început și starea aia de plutire se poate păstra mai mult de câteva luni. Însă până nu ajungi să trăiești așa ceva nu ai cum să crezi. Nu am relația perfectă, poate că nici nu există așa ceva. Dar fac parte din oamenii aceia pe chipul cărora se citește împlinirea și iubirea (și pentru asta îi mulțumesc lui Dumnezeu neîncetat!).

Unul dintre colegii mei mă ia la mișto de fiecare dată. Azi, când am apărut cu un buchețel de flori și-a început discursul. Pe scurt, mi-a spus că sunt cu capul în nori acum și că, atunci când mă voi lovi cu capul de zid va fi mai rău și că atuuuuunci îi voi da dreptate și vom mai vorbiiiii noooooiiiii. Că și el a trecut prin faza asta și știe că mai e puțin și se va încheia perioada asta frumoasă și bla bla bla. Două lucruri vreau să spun (pot mai multe dar astea îs cele mai importante):

1. Nu pot să iau ca pe un sfat înțelept (mai ales exprimat în modul ăsta) de la un bărbat pe care l-am auzit vorbind de nevasta lui de maxim 5 ori în 8 luni (și atunci spunându-i ”a mea”, nu ”soția mea” sau ”nevastă-mea” sau pur și simplu pe nume, nici măcar nu știu cum o cheamă) și pe care l-am surprins cu mâinile încolăcite pe fundul tipei de la vânzări (măritată și asta de câteva luni). Pur și simplu tot ce-mi zic astfel de oameni îmi intră pe o ureche și îmi iese pe cealaltă.

2. Sunt conștientă de faptul că rozul nu poate fi roz mereu. Cândva credeam și eu că sunt pe un nor de puf de pe care o să cobor la un moment dat și că surprizele și atențiile se vor rări cu timpul. Însă acum știu că asta e realitatea noastră, a mea și a lui, că așa e construită relația noastră, că așa suntem noi. Și până la urmă, așa cum i-am spus și domnului Știe-Tot, de ce să nu mă bucur acum de momentele astea? Când apare în ușă de ziua mea cu baloane cu fluturi cu heliu să-mi spun ”Ahh ce fain, dar peste cinci ani oricum nu mai primesc așa surprize” sau să savurez momentul? De fiecare dată când vine cu flori sau iaurt cu kiwi sau Barni sau un medalion cu fluturi sau un inel cu pietre sau o rochie de botez sau un parfum sau o carte sau meniu crispy cu sos de usturoi sau ojă galben fosforescent să îmi spun că mai târziu nu voi mai primi așa ceva decât de ziua mea, de Crăciun și de 8 Martie? 

Hmmm... cred că îi destul de clar :)