Despre prietenie

Atenție, postare luuuungă :)))

Sunt o persoană foarte prietenoasă. Dacă e să privesc în profunzime, aș putea spune că sunt prea prietenoasă. În sensul că mă arunc repede în relații de prietenie și am mult prea multe așteptări de la cei din jur sau de la prietenia în sine.

Nu am mulți prieteni. Ba mai mult, pot să spun că am puțini prieteni. Puțini și buni, știți vorba aia. Cu toate astea, simt nevoia uneori ca numărul ăsta să crească. Pentru că am ajuns la vârsta la care fiecare își face (sau are deja) drumul lui, cu alte priorități și nu întotdeauna ai/au disponibilitate. Nu știu exact cum să explic chestia asta. Cred că am să revin asupra acestui lucru după ce punctez un aspect foarte important.

Până la un moment dat în viață, nu am avut noroc la prieteni. Prima mea prietenă cea mai bună mi-am făcut-o în clasa I, prietenă pentru care eu eram pe locul II, ea având deja o prietenă cea mai bună. Însă eu am considerat-o așa până în clasa a 6-a, când s-a mutat la altă școală iar în inima mea a apărut Iza. Iza a fost prima persoană pe care am considerat-o cea mai bună prietenă în adevăratul sens al cuvântului. Am fost foarte apropiate și am trăit împreună momente de toate felurile. Ideea de best friends s-a păstrat până prin primii ani de liceu când, treptat, am început să ne îndepărtăm din motive despre care nu voi vorbi. Pentru că prietenia noastă a fost specială și a rămas specială. Iza e cea mai vechie prietenă a mea, e omul meu de suflet. Păstrăm legătură și acum, după mai bine de 15 ani. Ne vedem rar, de vreo 4-5 ori pe an (ea stă în Timișoara), mereu de zilele noastre, mereu de Crăciun și Paște. Însă niciodată nu ratăm aceste 4-5 întâlniri și atunci povestim tot ce-am făcut de când nu ne-am văzut. Prietenia noastră a fost, este și va fi una specială. Tocmai de asta Iza mi-a fost domnișoară de onoare principală la nuntă.

Când am ajuns la liceu am cunoscut-o pe Roxi. Sunt vreo 12 ani de atunci, de când Roxi e prietena mea cea mai bună. Ne-am înțeles din prima și cu trecerea anilor ne-am consolidat relația foarte, foarte mult. Ne-am format împreună ca adolescente, ne-am transformat împreună în femei. Am râs împreună, am plâns, ne-am enervat, ne-am plictisit, ne-am distrat, am dansat... Mă rog, am trăit tot ce am trăit ÎMPREUNĂ. Fără să ne certăm vreodată. Nici măcar o singură dată, în 12 ani. Am avut momente în care nu mai comunicam cum trebuie, când ne-am îndepărtat într-un fel sau altul, când am crezut că prietenia noastră s-a șters dar niciodată nu ne-am certat sau ne-am spus vorbe grele, pe care să le regretăm cândva. Cred că din cauza asta prietenia asta rezistă și azi. Plus faptul că, de fapt, suntem trei. Pentru că la un moment dat am inclus-o în grup si pe Roxy, sora mea (despre care urmează să scriu în continuare). Suntem un trio excelent, cu milioane de plusuri și cu imperfecțiunile lui. Suntem întotdeauna una pentru cealaltă, în orice condiții. Chiar dacă relațiile, căsătoriile, copiii au intervenit pe parcurs. Chiar dacă nopțile de pijama party sau ieșirile în oraș nu vor mai fi niciodată cum erau acum câțiva ani, tot același trio suntem, sufletele noastre sunt la fel de bine conectate. În ciuda distanței, noi rezistăm. Pentru că Roxi a noastră stă la aproape 70 de km de Arad. Ăsta cred că a fost singurul dezavantaj al prieteniei noastre, distanța. Deși cred că până la urmă face și asta parte din prietenia noastră, a fost ca un test pe care l-am trecut mereu cu biro. Prietenia cu Roxi e exact ca în poza din stânga. Sunt sigură că prietenia noastră va dura toată viața, sunt dispusă să bag mâna în foc pentru asta. Știu că nimic pe lumea asta nu e sigur, cred cu tărie că un om se poate schimba oricând dar, din nu știu ce motiv, sunt dispusă să îmi asum riscul de a fi sigură pe prietenia asta. 

Cred că fiecare dintre noi are în viață un om lipit de suflet, cel mai special om existent. Dumnezeu mi-a dat o soră care să-mi fie acest gen de om. Soțul meu e persoana pe care o iubesc cel mai mult pe lume, părinții meu sunt cei mai speciali oameni, pe care îi iubesc enorm. Însă sora mea, Roxy, este omul meu special. Am fost prietene bune de mici, am fost legate într-un mod inexplicabil, într-un mod pe care mulți nu l-au înțeles. Când eram copii, am avut o perioadă când ne certam des dar niciodată la modul serios. În toată viața noastră, de aproape 28 de ani, ne-am certat o singură dată. N-are sens să povestesc tot ce înseamnă relația noastră, ideea e că suntem extrem de norocoase să ne avem una pe cealaltă. Roxy mi-a fost mereu stâlp de susținere. A fost mereu omul cu care m-am sfătuit înainte de a lua o decizie. Nu știu să explic ce înseamnă relația noastră. Știu doar că indiferent de condiții, indiferent de oamenii care au trecut prin viața noastră, indiferent de distanță, am fost și suntem una lângă cealaltă. Roxy e genul de om care ar veni la nevoie și în toiul nopții în caz de ceva iar reciproca ar fi valabilă. Roxy mi-e soră, Roxy mi-e prietenă, Roxy mi-e confidentă, Roxy mi-e ajutor de nădejde.

Mai am o prietenă bună-bună, Anca. A fost și ea cu noi la liceu și am devenit prietene apropiate din clasa a 11-a. E persoana cu care poți să râzi cel mai mult. E o persoană pentru care valoarea unui om cântărește foarte mult. Ce-mi place cel mai mult la Anca, în afară de căldura ei, e faptul că e genul de om care te caută, care se interesează de tine în orice condiții. Aici e punctul meu sensibil. Ca o paranteză, să exemplific: celelalte două domnișoare de onoare pe care le-am avut, pe lângă Iza, mi-au fost apropiate la fostul meu loc de muncă, fete tare dragi mie. Însă niciuna dintre ele nu m-a întrebat vreodată în cele 14 luni de pregătiri pentru nuntă cum sunt, ce am făcut, ce mai am de făcut. Mi-au fost alături la nuntă, au fost niște drăguțe, cu adevărat drăguțe. Și acolo s-a oprit tot. Nici nu-mi amintesc când am vorbit ultima oară, probabil la scurt timp după nuntă și atât... Mă rog, înapoi la oile noastre. Anca s-a împrietenit foarte repede și cu Roxi. De fapt, ne înțelegem foarte bine toate patru însă foarte rar ne vedem în formula completă. Așa că formăm două grupuri tare faine: Roxy-Roxi-Eu și Roxy-Anca-Eu. ”Problema” cu Anca e faptul că are studii în străinătate, iubit în State și planuri de mutat acolo, unde să-și dezvolte minunata carieră în domeniul foto. Deci din nou, distanța apare (și ce distanță!). Dar încă nu e nimic concretizat așa că mă bucur cât pot de apropierea noastră.

Pot fi maxim de recunoscătoare pentru prietenele pe care le am. Și chiar sunt. Însă uneori simt nevoia să am lângă mine prietene, cunoștințe, nu știu exact cum să le numesc. Fete cu care să ies la o cafea și o bârfă, fete cu care să merg la sport, la un concert atunci când fetele mele nu sunt disponibile. De exemplu, acum puțină vreme am suferit tare mult când am vrut să merg la un concert în Timișoara și efectiv mi-am dat seama că nu am cu cine să merg. Epuizasem toți ”oamenii mei”: soțului nu îi plăcea cine concerta, Roxy idem, Roxi nu avea cum (pentru că bebe), cu Anca nu aveam transport (nu îmi luasem încă mașina - apropoooo am mașinăăăăăăăă!!!!!) și... atât. Sunt extrem de recunoscătoare pentru oamenii apropiați și importanți pe care îi am lângă mine însă mi-am dat seama că sunt cam limitată la ei. În sensul că în lipsa lor, cu cine rămân? Mă sperie chestia asta, o fi de rău?

Un vis frumos

Vreau să scriu despre un subiect foarte drag mie, despre o idee pe care o am încolțită în minte de ceva vreme și care tot crește și tot crește. Și pentru că e un subiect pe care îl iubesc atât de mult, îmi vin zeci de idei în minte și nu știu cum să mi le ordonez și despre ce să scriu prima oară. Dacă gândurile mele din momentul ăsta s-ar putea transpune aici, ar arăta ca și o pată mare formată de litere suprapuse. 

Respir adânc și o iau pe rând, ordonat.

Am descoperit că îmi place să citesc în vacanța de vară după terminarea clasei a 8-a. Sora mea mi-a recomandat să citesc  din cărțile de care voi avea nevoie pentru lectura ”obligatorie” de la liceu. Prima pe care am citit-o a fost ”Enigma Otiliei”. Atunci m-am îndrăgostit de cărți. Am citit toată bibliografia pentru liceu, am citit sute de romane până acum, am schimbat genurile. Ador să citesc, ador să cumpăr cărți! Și, cel mai mult, am o bucurie imensă pentru faptul că le-am insuflat pasiunea asta și prietenelor mele dragi, Roxana și Roxana. 

Asta a fost ca o introducere. Și, ca să intru și mai profund în subiect, urmează partea a doua. Și anume ideea mea, dorința mea - care pornește de la pasiunea pentru lectură. Îmi doresc o afacere. Îmi doresc să fac ceva pentru mine, ceva ce îmi place, îmi doresc să trec de la postura de angajat la cea de proprietar a unei afaceri. Am întors pe dos ideea asta de sute de ori, am visat la ea și am renunțat la ea de tot atâtea ori. Nu știu de unde să pornesc, nu știu dacă am resursele necesare să pornesc, nu știu dacă pot să susțin o afacere, mi-e frică să nu dau greș. În fine, asta e o altă discuție despre care nu e cazul să amintesc acum, să rămânem la partea cu entuziasmul. 

Dacă e să vorbim de ceea ce mă pasionează, de ceea ce m-ar face cu adevărat fericită și împlinită, o librărie ar fi visul meu măreț. Ar fi lumea mea, ar fi locul în care aș vrea să lucrez zilnic, locul căruia aș vrea să îi dau naștere și pe care să îl cresc mare și frumos. Ar fi pe sufletul meu. Și singurul lucru care mă demoralizează e faptul că, trist dar adevărat, nu ar fi o afacere profitabilă. Oamenii cumpără și nu cumpără cărți. Avem în Arad 3-4 librării și nu știu cât de apreciată ar fi încă una. Sau poate că nu asta ar fi cu adevărat problema. Ci mai mult faptul că prețul cărților e unul destul de mare și oricum lumea abia mai cumpără cărți în ziua de azi. Adică sunt sigură că există mulți alții ca mine care iubesc cărțile dar sunt sigură că nu mulți cumpără des cărți la prețurile din librării. Eu, de exemplu, îmi cumpăr cărți online, întotdeauna de la reduceri (deci ieftin, chiar și cu prețuri pornind de la 5 lei) și niciodată nu dau mai mult de 15 - 20 de lei pe o carte. Pentru că, oricât de mult le-aș iubi, mi se par scumpe. Desigur, fac excepții, dacă e o carte pe care mi-o doresc foarte mult și doar așa o pot achiziționa. Dar de cele mai multe ori, am opțiuni ieftine, online sau în librării/magazine.

Ideea e că ar trebui să vin cu ceva nou, cu ceva inovativ. Să nu fie o simplă librărie. Dacă aș putea să achizitionez cărți la prețurile la care le găsesc eu acum și să pun doar un mic adaos, ar fi super. Doar că, din câte știu, nu ai voie să ai prețuri foarte diferite de concurență. Nici nu știu exact cum merg lucrurile, cu siguranță ar trebui să mă informez foarte bine ce opțiuni am în cazul în care chiar vreau să pun planul în aplicare.

Întocându-mă la visul meu, am în cap idei despre cum aș vrea să arate. Am idei despre rafturi, despre cum fiecare colțișor ar fi dedicat unui anumit gen, despre cum colțișorul ar fi personalizat în ton cu genul, despre cum doritorii ar putea bea un ceai/ o cafea, despre cum aș pune multe tablouri cu imagini sugestive sau cu citate frumoase despre lectură, despre cum aș putea include un colțișor cu mici idei de cadouri (care de obicei merg mână în mână cu cărțile), de felicitări, despre cum aș include și comenzi online și aș atașa o mică atenție pentru fiecare comandă... La un moment dat împărtășeam ideea cu Roxana nr. 2, să ne asociem și să facem asta împreună (Roxana nr. 1 - sora mea - având deja afacerea ei proprie, motivându-ne astfel și pe noi). Astfel, am vinde și obiecte (semne de carte, figurine, bijuterii) din lut, pe care ea le face cu mare pricepere și drag.

Îmi crește inima gândindu-mă la ideea asta! În capul meu, aș lăsa totul baltă în clipa asta și m-aș avânta în aventura asta (convingând-o și pe Roxi să mi se alăture) care să îmi bucure și să îmi împlinească sufletul. Dar nu știu dacă am curaj. Nu știu dacă și cât timp mă pot baza pe ideea asta. Nu știu dacă pot să risc jumătate din câștigul adus în casa noastră luna de lună, nu știu dacă voi ajunge să am vreodată profit mai mare decât salariul pe care îl am acum. Sunt conștientă de faptul că nimeni nu îmi poate garanta nici câștigul și nici eșecul, singurul mod de a afla e acela de a risca. Iar în acest moment nu sunt sigură că pot să îmi asum acest risc...

PS: Atașez mai jos un șir de poze culese de pe net, care se apropie de zecile idei din capul meu.

Cu FLUTURI: ai mei

Asa cum va spuneam, imi place sa "rasfoiesc" blogul si dau peste tot felul de postari despre care abia mai tin minte. Astfel mi-a venit ideea sa reinprospatez putin fluturimea mea draga.

Semnul meu de carte preferat

Fluturele asta l-am gasit pe marginea soselei, la Hateg. Iar la Sibiu i-am gasit si rama asta perfecta.

Asa arata peretele din spatele patului nostru, din dormitor. Amazing! PS: asa era apartamentul, nu noi l-am facut. Semn clar, huh?

Soseteeee!

Cel mai frumos umeras din univers!

99+1 lucruri despre mine part II

Acum aproape sapte ani postasem o chestie care m-a distrat teribil, si anume 99+1 lucruri despre mine. De o vreme recitesc cu drag postari foarte vechi de-ale mele. Asa am ajuns si la cele 100 de lucruri despre mine siiiii mi-a venit ideea sa verific ce s-a schimbat dupa aproape sapte ani. Astfel, am dus mai departe ideea si am decis sa reactualizez postarea. Mai exact, am lasat la fel ceea ce inca se potriveste si am adaugat lucruri noi acolo unde lucrurile s-au schimbat intre timp.

1. Îmi plac fluturii. Îi iubesc. Îi ador.

2. Am, puse la grămadă, peste 100 de chestii cu fluturi (bijuterii, fluturi decorativi, haine, autocolante, etc.)

3. Am aproape mereu unghiile făcute.  Am trecut si eu la gel de aproape jumate de an dar, teoretic, mi-e dor de oje, deci nu v-a mai tine foarte mult.

4. Îmi plac melodiile lente.

5. Am avut o perioadă în care ascultam hip-hop (Eminem şi BUG Mafia).

6. Am avut o altă perioadă în care ascultam rock.

7. Până acum câţiva ani ascultam manele.

8. O perioadă lungă visam să devin medic chirurg. + De o perioada imi dau seama ca mi-ar fi placut sa devin avocat.

9. Aş vrea să fiu scriitoare.

10. N-am fost niciodată cu avionul.  Nu imi place sa merg cu avionul.

11. Nu îmi place menta. + Si eucaliptul, as adauga.

12. Nu prea îmi place varza.

13. Ador cartofii prăjiţi.

14. Ador usturoiul.

15. Când eram mică mă gândeam că am fost adoptată :))

16.’ Când eram foarte, foarte mică am „gustat” cam mult din pastilele surorii mele pentru urticarie şi mi-a fost foarte rău.

17. Nu m-am îmbătat niciodată. Doar ameţit :D

18. M-am îndrăgostit pentru prima oară la prima vedere la 12 ani. (Şi m-a ţinut vreo cinci ani)

19. Nu suport să mă pensez.

20. Îmi place să fac masaj.  Imi place sa mi se faca masaj.

21.Îmi place să cânt.

22. Am o colecţie de peste 700 de şerveţele.

23. Îmi place să am părul întins dar nu îmi place procesul de întindere al părului. + la fel e si cu buclele.

24. Păstrez foarte multe lucruri ca amintiri.

25. Îmi place mult să citesc.

26. N-am descărcat niciodată un film porno.

27. Sunt reprezentant Oriflame. Imi tremura mainile enervant de tare (nu am gasit nimic aproape de subiect).

28. Uneori îmi face bine să plâng.

29. Nu ştiu să fluier.  Procesul invers se pune?

30. Ador marea şi înotul.

31. Îmi place apusul mai mult decât răsăritul.

32. Nu îmi place limba germană.

33. Uneori cred că mi-ar plăcea să am un soţ preot. HAHAHAHAHAHAHHA! Uneori sustinean ca mi-ar placea sa am un sot preot.

34. Îmi place să fiu pozată.  Imi place sa ma uit de un miliard de ori pe pozele de la nunta.

35. Îmi place să cumpăr oje (şi alte o mie de lucruri).

36. Îmi place să primesc multe cadouri.

37. Îmi place să fac surprize.

38. Sunt foarte încăpăţânată.

39. Ai mei îmi spun „Anda”.

40. Cred că am să-mi găsesc cu dificultate rochia de mireasă.  Imi adoooor rochia de mireasa (pe care nu am gasit-o chiar atat de greu).

41. Povestea mea preferată e „Frumoasa şi bestia”.

42. Nu îmi plac băieţii cu picioarele epilate.

43. Nu îmi place cafeaua, doar cappucino şi 3 în 1.  Imi place foarte mult cafeaua.

44. Nu suport oamenii turmentaţi.

45. Îmi place mirosul de benzină.

46. Ador să merg cu maşina (ca pasager). + mi-e frica sa conduc.

47. Îmi place să merg cu trenul.

48. Îmi plac motoarele. + nu mai sunt asa rebela ca acum sapte ani dar tot imi place ideea de motor.

49. Nu îmi plac cerceii din buric.

50. Nu pot să dorm dacă nu am perna/plapuma pe cap. + Fir-ar sa fie, inca n-am scapat de obiceiul asta desi ma chinui cu el...

51. Nu îmi plac degetele mele de la picioare.

52. Îmi place să râd în hohote.

53. Îmi plac maimuţele.

54. Mi-e frică de înălţime.

55. Mi-e frică să merg noaptea singură pe stradă.

56. Îmi place să tricotez. Imi iubesc foarte mult apartamentul meu (al nostru).

57. Mi-e frică în cimitire.

58. Îmi plac eşarfele.

59. Nu îmi place să fiu minţită.

60. Îmi place să recitesc ce am citit cu drag.

61. Am prins un singur buchet la vreo nuntă. + am uitat sa imi arunc buchetul la nunta mea.

62. Îmi plac nunţile.

63. Îmi place să dansez.

64. Îmi place aurul.

65. Îmi plac ramele foto. + pe sotul meu il dispera obsesia mea pentru rame foto.

66. Îmi plac poşetele.

67. Citesc din când în când Sandra Brown.

68. Nu am laptop personal. Imi doresc foarte mult sa ajung in India. Si in Maldive.

69. Nu am nicio tragere de inimă să fac şcoala de şoferi. Nu am nicio tragere de inima sa conduc.

70. Nu fac sport (decât kinetoterapie).  Am o bicicleta in dormitor (pe care am facut de maxim 10 ori in sase luni).

71. Am mereu ceas pe mână. Am putine prietene.

72. Îmi plac hotelurile şi pensiunile.

73. Am făcut în total patru operaţii (minore). + Si una majora.

74. Nu îmi plac parcările subterane.

75. Îmi place margarina, chiar dacă ştiu câte prostii conţine.

76. Am plâns în faţa unui singur băiat. Am inselat si am fost inselata.

77. Nu am avut niciodată mai mult de 46 kg. Mi-e frica sa nu ma ingras necontrolat.

78. Mi-ar plăcea să fumez dar nu îmi place fumul.  Cateodata mi-e pofta sa fumez. Desi nu imi place.

79. Sunt naivă.

80. Uneori îmi place să-mi plâng de milă.

81. Plâng foarte repede. + Plang mult mai putin de cand sunt cu Andrei (adica de patru ani).

82. Mă gândesc mai mult la trecut decât la viitor. Peste 30 de ani imi doresc sa ne mutam la casa si sa am capra/e.

83. Mă sperie oarecum gândul la viitor.

84. Am avut aproape tot timpul peşti de acvariu (acum mai am 4).

85. Sora mea e unul dintre cei mai importanţi oameni pentru mine.

86. Îmi place să iubesc.

87. Îmi place să fiu tratată cu afecţiune.

88. Îmi place să fac prăjituri briose.

89. Îmi plac trandafirii şi gerberele. + si orhideele.

90. Am în total 13 jurnale.

91. Când eram mică voiam să mă mărit cu Chivu.

92. Sunt emotivă.

93. Uneori sunt timidă.

94. Îmi plac florile dar de la distanţă. + Am 4 orhidee + un bonsai + o craciunita + inca trei chestii care nu stiu cum se numesc.

95. Ador Imi plac bebeluşii.

96. Nu suport întrebările cu „de ce?” (mai ales de la copii).

97. Nu îmi place să repet chestii.

98. Nu suport să nu fiu ascultată.

99. Am obiceiul să întrerup.

 

Şi... pentru că tot sunt la numărul 100 îmi permit să mai adug:

 

100. Îmi place să scriu pe blog!  Imi place sa recitesc blogul.

D'ale lui Papi: forever in my heart

Pfoai, nu mi-am imaginat niciodată că voi scrie despre subiectul ăsta în topicul lui Papi. Dar totul pe lume are un început și un sfârșit... iar Papi nu era nemuritor. Îmi vine tare greu să scriu despre asta, încă e totul foarte proaspăt și nu mă pot obișnui cu gândul.

Când m-am mutat la casa mea, Papi a rămas cu ai mei. Erau oarecum triști că ambele fete au plecat la casa lor (sora mea s-a mutat cu prietenul ei la scurt timp după nunta mea) și își alinau dorul cu mititelul la care țineau atât de mult. Recunosc că m-am îndepărat puțin de el, chiar și înainte să mă mut, cu toată alergătura cu nunta, cu apartamentul... Însă niciodată nu am încetat să țin la el ca la un copilaș drag.

Acum două săptămâni, într-o vizită la ai mei, m-am dus să îl salut pe Papi, ca de obicei. Îmi spuseseră ai mei că mănâncă puțin cam rău, că e apatic în ultima vreme. Când l-am văzut mi s-au înmuiat picioarele: avea ochișorul drept umblat și cu puroi, se vedea că nu mai vede cu ochiul respectiv. În afară de o noapte când l-a tot auzit mami plângând, nu părea să sufere extrem de tare. Adică se vedea clar că e ceva urât și dureros acolo dar nu se manifesta urât. Sâmbătă dimineața l-am dus la veterinar. Avea o tumoare la ochi. Se putea opera în mod normal doar că fiind atât de bătrân, organismul lui nu avea nicio șansă să supraviețuiască operației. A primit trei injecții și o cremă. Nu avea nicio șansă de vindecare, doar a infecției locale, apoi rămânea orb de un ochi. Pe lângă asta, mai avea niște bătături pe ambele picioare iar piciorul drept îi era imobil. Nu am observat că îl târâie după el pentru că el de mai bine de jumate de an nu mai ieșea din cușcă, nu se mai plimba. 

După vizita de la veterinar l-am dus la mine pentru că duminică dimineața la 10 urma să merg cu el la injecție. Însă am discutat cu ai mei, cu Andrei, cu sora mea și am decis ca ar trebui întrebat veterinarul dacă eutanasierea nu ar fi o soluție mai bună pentru el. Iar duminică dimineața, în luna în care a împlinit șapte ani, Papillon a murit. Nu vreau să descriu procesul, nu așa vreau să mi-l amintesc pe Papi, deși am de atunci doar imaginile alea în minte. Întâmplarea a făcut să fiu singură, soțul meu fiind blonav, acasă (mi-a fost greu pe o parte, pe altă parte m-am bucurat că am fost doar eu cu el, animalul meu iubit). L-am privit și l-am mângâiat cât timp și-a făcut anestezia efectul, chiar și după ce i s-a dat injecția... Am completat declarația de eutanasiere tremurând toată, în timp ce veterinarul îl înfășura în șervețele albe.

Nici în momentul ăsta nu îmi dau seama dacă am luat decizia corectă. Nu mă gândesc la faptul că moartea trebuie să vină natural și alte chestii de genul. Pe mine mă macină gândul că poate ar fi fost un supraviețuitor și ar fi trecut și peste asta, așa cum a trecut mai demult peste două infecții urâte cu puroi în gât. Doar că acum era orb, șchiop, slab și bătrân... Stăteam sâmbătă seara și mă uitam la el și mă durea sufletul. Nu era o legumă. Mânca așa cum putea el, se fâțâia prin cușcă, mai zgâlțâia de ea din când în când. Dar când îi vedeam ochiul și piciorul mi se strângea inima. Îmi răsunau în minte vorbele veterinarului care îmi spunea că nu se vindecă tumoarea, doar poate deveni nedureroasă și atunci doar așteptăm să moară el când i-o fi vremea. Și atunci îmi ziceam ”ăsta nu îi Papi al meu”. Pur și simplu nu îl puteam vedea chinuindu-se așa în continuare. Pur și simplu nu puteam să îl duc înapoi la ai mei să stea acolo în cușcă, să doarmă, să primească de trei ori pe zi mâncare și să nu facă nimic altceva până vine moartea naturală.

Deși toată familia îl iubește foarte tare, toată familia m-a asigurat că așa e cel mai bine. Nu pot să spun că sunt convinsă că am făcut cea mai bună alegere... Dar mă consolez cu gândul că Papi a dus o viață foarte bună, că a trăit mai mult decât trăiesc în general porcușorii de guineea, că a fost cel mai drag și scump și șmecher și iubibil și simpatic și vesel și cu personalitate animăluț. Că foarte multă lume va vorbi de acum încolo despre el. Ne va lipsi enorm tuturor!

PS: Te iubesc Păpicul meu iubit! Te iubesc și promit să nu te uit niciodată. Și te rog să mă ierți!

De ce nu vreau eu să îmi vând rochia de mireasă?

Din nu știu ce motive, în ultima vreme mă întreabă foarte multă lume dacă nu vând rochia de mireasă. Și nu pentru că ar dori să o cumpere ci din nu știu ce alt motiv. Pe care nu îl înțeleg. E la modă? Habar n-am.

Ideea e că mie nici nu-mi trece prin cap ideea de a vine superba mea rochie. Știu că nu o voi mai purta niciodată; cel mult doar așa, de distracție, eu cu mine, în oglindă sau doar așa, de distracție, eu cu Andrei :)) ”Ce să mai faci cu ea, că oricum nu o mai porți?” sau ”numa îți ocupă loc în dulap”, sunt două dintre motivele pe care le aud de la toată lumea care mă întreabă. Rochia mea e mare dar pusă frumos pe umeraș, în husă, devine mică și ocupă un loc mic în dulap. Nu mă încurcă cu absolut nimic, nu mă lovesc de ea la tot pasul, nu o mut dintr-o parte în alta. Din contra, de fiecare dată când deschid dulapul în care e pusă mi se topește inima de drag. Oi fi eu mai romantică, ce să zic?

Rochia mea de mireasă nu a costat nici foarte mult dar nici foarte puțin. S-a încadrat perfect în bugetul pe care mi l-am propus. Și nu-mi pare rău după niciun bănuț. Imediat după ce m-a cerut Andrei am început să pun lunar deoparte 200 de lei pentru rochie, deci nu am simțit gaură în buget. Din contra, am fost super înântată că am deja pregătiți banii. 

Pentru mine, faptul că în ziua nunții am avut rochia la care am visat, o rochie superbă, în care m-am simțit extraordinar de bine, a însemnat foarte mult. Și faptul că rochia aia va sta de acum încolo ascunsă în dulap nu mă întristează/deranjează deloc. Rochia rămâne martora momentelor de vis pe care l-am trăit împreună cu Andrei.

Așadar, de ce nu vreau eu să îmi vând rochia de mireasă? Nu știu, din romantism poate? :)

Cum te schimba un copil?

Sau poate ca intrebarea corecta e daca te schimba. Eu fac parte dintre cei care cred ca aparitia unui copil in viata ta - copilul tau - schimba multe lucruri. Bineinteles ca nefiind in situatia asta nu am de unde sa stiu exact, dovedit. Insa pot sa observ in jurul meu.

Generatia din care fac parte a ajuns la acel moment in care casatoriile si nasterile sunt in toi (eu insami fiind proaspat casatorita - ah, ce frumos suna!). Si pentru ca de primul pas am trecut, ma gandesc asa, vag, la urmatorul. Si observ in jurul meu persoane care au primul lor copil si modul in care acele persoane reactioneaza la schimbarea survenita. Pentru ca pana la urma, imi dau seama acum, scriind, schimbarea exista 100 % insa totul depinde de modul in care te acapareaza (sau nu). 

Vad in jurul meu comportamente total diferite si tocmai asta ma pune pe ganduri. In sensul ca ma face sa ma gandesc serios "oare eu cum voi reactiona atunci?".

Observ trei tipuri de comportamente ale proaspetelor mamici. Prima categorie e cea de mama 100%, acaparata in totalitate. Mamici care pun poze pe Facebook cu bebelusul din primele minute ale vietii sale si apoi cu fiecare activitate noua, cu fiecare mutrita noua, cu fiecare somnic, papica, jucariuta, reactie, etc. Mamici care dau share pe Facebook la articole cu mancare de bebelusi, cu activitati pentru bebelusi, cu ce sa faci si ce sa nu faci, cu clinici bune si rele, cu medici buni si rai. Sau (O Doamne!) cu articole gen "Te rog nu imi saruta copilul" (asta l-am vazut recent si... ma abtin de la comentarii), sfaturi gen "spala-te pe maini inainte de a-mi atinge copilul, tine de bunul simt" (idem!). Sincer, cred ca e clar, nu vreau sa devin astfel de mamica, mi se pare prea mult. Adica e clar, e normal sa fii intru totul acaparata, ti se intampla pentru prima oara in viata si e coplesitor. Dar parca nu mi se pare chiar ok. N-am sa intru in detalii, poate deveni foarte lunga discutia si nu e cazul.

A doua categorie e cea de la polul opus, situatie care mi se pare trista si care ma intristeaza. E vorba despre acele mamici care sunt supra-coplesite. Nu stiu daca e acelasi lucru cu depresia post natala, poate ca aia e mai grava totusi. Am exemplu in jurul meu de proaspata mamica ce, la fel ca cele din prima categorie, e intr-o bula cu copilul (ceea ce, repet, mi se pare perfect normal) insa care pare izolata in acea bula, care pare sa nu mai aiba interes pentru lumea extra, pentru prieteni, pentru iesiri, pentru activitati care o implica doar pe ea sau alte cele. Care, in afara de activitatile care implica copilul, nu mai are chef de nimic. Si uneori, chiar si cele care implica copilul par grele, epuizante, enervante, etc. Si nu spun ca nu sunt. Dar totusi nu mi-as dori sa ma schimbe in acest fel maternitatea.

Ultima categorie e total diferita fata de primele doua. Si cazul pe care il cunosc (cam singurul ce-i drept) ma intristeaza cu adevarat. Femeia, mama pentru a doua oara de data acesta (dar cu aceeasi atitudine si la primul copil), isi vede de viata sociala la fel ca si pana sa aibe copil. S-a intors la lucru dupa doua saptamani, iese atunci cand isi doreste, merge in concedii unde isi doreste, cand isi doreste, etc. Simplu, copilul are dadaca, pa si pusi! Sincer vorbind, copilului nu-i lipsesc bratele care sa il schimbe, care sa il legene, care sa ii incalzeasca laptele, care sa il tina la piept. Doar ca toate astea nu sunt ale MAMEI. Eu simt o gheara in piept atunci cand ma gandesc la situatia asta si, din nou, nu imi doresc sa devin astfel de mama. 

E clar ca nu ai de unde sa stii cum va fi. Poti sa fii un om cu capul pe umeri si sa te pierzi cand intervine o astfel de schimbare in viata ta. Mi-as dori din suflet sa fiu cu capul pe umeri atunci cand voi avea primul meu copil. Si, mai ales, mi-ar placea sa am oameni langa mine care sa imi spuna cand sar calul intr-o directie sau in alta. Tocmai pentru ca eu nu am curajul sa o fac atunci cand simt ca as putea-o face; sau poate simt ca nu e treaba mea sa o fac.

PS: nu sunt insarcinata si nici nu planuim sa facem un copil in viitorul apropiat, sunt doar niste ganduri :)