Trenul vieţii

Se ştie de mult timp o poveste frumoasă (pentru oameni optimişti) cu trenul vieţii. Acel tren care vine şi în care, dacă eşti atent şi inspirat, urci cu uşurinţă. Acela poate fi trenul vieţii tale, acela care te duce spre visurile tare, spre împlinire. Există însă şi trenuri care nu opresc în gara ta, care trec pe lângă tine fără să bage în seamă expresia de mirare de pe chipul tău. Sau trenuri în care urci şi, pe parcursul călătoriei, realizezi că defapt nu era cel notat pe biletul tău. Un bilet imaginar, desigur. Oare câte trenuri trec pe lângă tine în timpul vieţii? Oare din câte trenuri cobori? Oare există un tren, al tău, din care să nu mai cobori? Sau rămâi singur, în gară, privind vagoanele cum se duc, încet, apoi repede şi tot mai repede?

M-am gândit la povestea cu trenul vieţii în urma unei posibile decizii pe care trebuia să o iau. Putea fi trenul vieţii mele. Sau unul dintre trenurile acelea ce fac legături între staţii. Nu ştiu. Am aflat târziu de el, nu aveam bilet, aveam foarte puţin timp la dispoziţie să-mi cumpăr bilet. Mai ales că la casa de bilete era o coadă mare. Italia, Spania sau Portugalia. Un semestru plătit de stat pentru studii în una din aceste ţări. M-a atras ideea aceasta şi cred că dacă aş fi avut mai mult timp de gândire aş fi cântărit ideea mai serios decât am făcut-o. Dar până să mă dezmeticesc şi să analizez posibilitatea aceasta, locurile s-au ocupat. Să nu fi fost trenul meu? Să fi fost şi să-l fi pierdut? Nu ştiu dar nici nu-mi pare rău. Consider cu tărie că viaţa e un şir de evenimente deloc întâmplătoare şi că totul, dar absolut totul, în viaţă are un anumit sens.

Momente importante

Vizionam ieri un film, defapt mici părţi dintr-un film pentru că nu am apucat să-l văd pe tot. Am prins exact o parte în care un tânăr cuplu se căsătorea. În dimineaţa nunţii, mirele (de obicei e mireasa, aici era mirele) avea emoţii şi s-a încuiat într-o cameră nefiind sigur dacă mai vrea să iasă de acolo să continue ceea ce începuse: să se însoare. Ciudată chestie, când îţi ceri iubita în căsătorie şi în timp ce faci toate pregătirile pentru ziua cea mare nu ai nicio treabă, singurele emoţii care te încearcă sunt cele plăcute, legate de febra pregătirilor. În ziua nunţii, te trezeşti că hopa! stai aşa, că eu nu ştiu sigur dacă pot într-adevăr să o fac. În ceasul al doisprezecelea te apucă tremuriciul şi semnele de întrebare. Ce treabă-i asta? Pe lângă asta, tipul din film, emoţionatul, spunea nişte cuvinte care nu mi-au plăcut deloc. "Noaptea trecută stăteam în pat şi nu puteam să dorm din cauza nunţii, că ne vom cumpăra o casă şi ne vom muta împreună. Că vom avea un copil, şi încă unul, apoi... Crăciunul, Ziua Recunoştinţei, vacanţă de primăvară, mergem la meciuri de fotbal apoi dintr-o dată absolvesc îşi vor lua o slujbă şi se vor căsători. Apoi voi deveni bunic. Apoi mă voi pensiona, voi cheli, mă voi îngrăşa. Iar apoi voi muri. Nu pot să mă opresc din gândit: care-i rostul?". (aici urmează un dialog foarte interesant cu un alt bărbat, cel căruia îi spune acele lucruri, dar nu le mai amintesc, uitaţi-vă la film dacă vreţi, Up in the air se numeşte) Deci, omul acesta îşi rezumă întreaga viaţă de viitor om însurat în câteva cuvinte şi gata, se întreabă care-i rostul. Vine una, trece, vine alta, trece şi aia şi în final moare. Păi şi toate momentele alea amintite nu au niciun rost? A punctat cele mai importante momente din viaţa unui om însă într-un mod foarte superficial. Dar esenţa? Emoţiile pe care le conţin momentele acelea, sentimentele pe care le ai atunci, cu ele ce faci?

Am scris toate astea pentru că eu consider că viaţa e mai mult decât o înşiruire de momente, de clişee (naştere, botez, grădiniţă, şcoală, liceu, facultate, loc de muncă, nuntă, copil/copii, îmbătrânit, moarte). Viaţa e o puşculiţă în care aduni sentimente, tot mai multe sentimente. Iar acele momente importante sunt doar prilejuri de a-ţi manifesta sentimentele.

Despre dragoste şi iubire

Am văzut astăzi întâmplător într-o pauză de publicitate secvenţe dintr-un serial în care un el sau o ea, nu mai ştiu exact, spunea "În viaţă, doar dragostea şi iubirea te face să plângi". În prima fază mi-am zis că e o prostie. Dar apoi mi-am dat seama că nu e nicio prostie. Nu ştiu exact la ce se referea cel sau cea care a rostit acele vorbe, dacă suferea din dragoste sau din alte motive -deşi, fiind un serial (turcesc) probabil că persoana respectivă avea probleme în dragoste. Totul, dar absolut totul, în viaţă se leagă de dragoste şi iubire. Nu doar dragostea aceea, pentru o persoană de sex opus ci iubirea în general. Pentru noi înşine, pentru semeni, chiar şi pentru animale, plante, lucruri. Pentru că dacă eu, de exemplu, am o plantă la care ţin, e sănătoasă, frumoasă, face flori portocalii ce îmi dau stări pozitive (având în vedere că îmi place portocaliul şi ea face exact flori de această culoare!) şi la un moment dat floarea mea moare din diferite motive, eu plâng din frustrare şi sufăr. Şi nu e dragoste, nu am fost înşelată, nu am fost minţită sau mai ştiu eu ce. Dar e iubire, ataşament pentru ceea ce mă înconjoară. Principalul element din viaţa unui om e sentimentul, iar cel mai comun sentiment e iubirea. De toate felurile, sutele de moduri în care putem iubi. Ne iubim pe noi înşine, ne iubim părinţii, familia, prietenii, apropiaţii, obiectele şi animalele ce ne înconjoară şi dacă se întâmplă ceva cu acestea, suferim. Din iubire. Deci cred cu tărie în afirmaţia aceea. Da, mai e şi varianta aceea, că plângem de fericire. Dar oare fericirea nu se leagă tot de dragoste şi iubire?

Ştiţi ce mă gândeam eu? Oare de la ce vine "nemernic"? Există o grămadă de cuvinte cu "ne" + diferite apelative mai mult sau mai puţin frumoase. De exemplu: nesimţit, nefericit, netot, netrebnic, neobrăzat, nevrednic, nenorocit (Eşti un nenorocit! Ha!) etc. etc. Toate sunt explicabile. Dar "nemernic"? Nu înseamnă nimic "mernic" :)) Nah... o fi venind şi ăla de la ceva, n-o fi apărut din senin. Sau cine ştie?

Şi aşa sunt pornită astăzi împotriva oamenilor care o iau [tot mai] razna, am să scriu acum ce mă enervează. Nu scriam lucrul ăsta dacă nu mă călca pe nervi astăzi o întâmplare. Te întreabă lumea în tramvai "e liber?" sau "e ocupat?" chiar dacă locul de lângă tine e liber. Păi dacă nu stă nimeni acolo, cum să fie ocupat sau să nu fie liber? "Nu, prietenul meu imaginar e aşezat pe scaunul de lângă mine", poti răspunde. Mi s-a întâmplat să mă întrebe dacă e ocupat iar eu am răspuns foarte convinsă "daa!" pentru că înţelesesem că mă întreabă dacă e liber. Şi a rămas omul uitându-se la mine, eu la el, până la urmă ne-am înţeles. Astăzi, mă întreabă una "pot să stau aici, e liber?". După ce am răspuns (daaa, normaaal!) mi-a mulţumit. Dacă e liber locul, de ce n-ai sta jos? Îmi venea să îi spun "încearcă să vezi dacă poţi!" dar nu aveam dispoziţia necesară, plus că nu sunt genul. Dacă nu e nimeni prin preajma scaunului stai în picioare pentru că n-ai pe cine întreba dacă te poţi aşeza? E liber scaunul stai jos, e ocupat stai în picioare. Simplu!

Timpul

Stau şi ascult cum trece timpul. Da, chiar îl ascult, la propriu. Stau aşezată cu capul pe biroul rece, cu ochii închişi iar ceasul de pe mâna mea se face auzit. Defapt timpul se face auzit. El trece. Mă întreb de ce nu s-ar opri şi el dacă aş lua un ciocan şi aş lovi ceasul. În mod normal aşa ar fi logic. Sau cel puţin aşa văd eu lucrurile. Dar din păcate nu e aşa. E singurul care trece fără a băga pe nimeni în seamă, fără a-i păsa pe lângă ce sau cine trece, pe cine răneşte sau pe cine fericeşte. Doar trece. Oare el ştie defapt de ce face asta, ştie că are un scop? Dar oare chiar are?

Despre amintiri

Suntem înconjuraţi la tot pasul de imagini ce ne-au rămas întipărite în memorie, vedem un lucru şi ne amintim de un altul. Amintirea este stric legată de sentimente. Ne amintim de copilărie, de persoane ce le-am întâlnit cândva, demult şi pe care acum poate că nu le mai recunoaştem, ne amintim de jucăria care ne-a marcat copilăria, de mingea care s-a spart exact atunci când aveam mai mare chef de joacă. Ne amintim de primul sărut şi zâmbim, de primul sărut cu el/ea şi tresărim, de prima îmbrăţişare, de primul te iubesc rostit sau auzit. Ne amintim de cuvinte spuse, cuvinte frumoase ce au atins inima cuiva sau de altele, cele care au rănit. Ne amintim de momentele în care am râs şi de cele în care am plâns. Ne amintim de atenţiile primite, de multele flori primite sau de trandafirul acela, unicul. Trandafirul acela galben ce semnifică "declaraţie de dragoste" iar frunzele "speranţă". Acel trandafir pe care încă îl mai păstrezi în vitrină sau într-un dulap, să nu fie la vedere, dar care totuşi există, cu toate petalele la locul lor. Câte un cuvânt dintr-o fostă declaraţie de dragoste pentru fiecare petală. Doar câteva frunze căzute; speranţe moarte. Ne amintim de perna pe care a dormit ea/el, de cana din care a băut doar ea/el, de locurile vizitate împreună. De certuri şi împăcări. De începuturi şi sfârşituri. De viaţa de până acum. Amintiri de demult sau de ieri, de la examenul la care nu ai fost îndreptăţit sau amintiri despre cuvintele pe care tocmai le-ai scris, despre examenul la care ieri ai fost neîndreptăţit. Fiecare viaţă, cu împlinirile şi fericirile ei, cu nedreptăţile şi eşecurile ei, poartă în spate amintiri. Mici sau mari, cu sens sau fără. Iar cel mai bun loc de întâlnire rămâne tot amintirea...