Hati!

Încă sunt în stare de şoc. Am văzut în seara asta unul dintre cele mai frumoase filme. (defapt am mai văzut un film azi dar acela m-a dezamăgit, poate aveam eu aşteptări prea mari dar voi rezerva o postare separată pentru acel film) Eu plâng uşor la filme, sunt extra-sensibilă, însă filmul acesta este atât de impresionant încât nu cred că există fiinţă care să nu plângă la el. M-a impresionat cu atât mai mult cu cât povestea este una reală, ar fi fost păcat să nu se facă film după o asemenea poveste. Să nu mai lungesc, filmul se numeşte Hatiko: a dog's story. N-am să mă pun să povestesc acum filmul, n-are niciun sens, spun doar că e o poveste despre ataşamentul unui câine faţă de stăpânul său, loialitatea ce depăşeşte chiar şi moartea. Trebuie să recunosc faptul că după jumătate de oră mi-am zis că deja devine plictisitor pentru că se întâmplă cam aceleaşi lucruri şi trebuie musai să se întâmple ceva. Am regretat că am spus acele vorbe pentru că de pe atunci au început momentele triste şi marcante. Vă recomand filmul, uitaţi-vă la el cu cea mai mare încredere, chiar merită. Aveţi grijă să nu fiţi prea deprimaţi când îl vizionaţi, s-ar putea să puneţi capac ;)) Vă doresc vizionare plăcută acelora care aţi fost curioşi! Şi, cei care aveţi căţel, îmbrăţişaţi-l tare, tare -eu nu am, din păcate!

Surpriză, surpriză!

Ieri, din întâmplare, am dat peste blogul unei fetiţe de nouă ani, din Bucureşti. O scumpete inteligentă cum n-am mai văzut! A primit şi ceva premiu pentru cel mai tânăr blogger, cântă într-un grup de copii, scrie poezii şi poveşti extraordinare. M-a impresionat copila asta, serios. În una din postările ei puştioaica povestea cum, nu cu mult timp în urmă, a avut parte de o surpriză extrem de plăcută din partea părinţilor ei: ştia că vor merge prin Cluj, să viziteze oraşul dar s-a trezit la aeroport unde mămica ei a anunţat-o că vor merge la Paris. Asta da surpriză! Pornind de aici mi-am amintit că am avut şi eu parte de o surpriză de genul acesta, acum câţiva ani. Era de ziua mea, nu mai ştiu exact câţi ani împlinisem, 16 dacă nu mă înşel. Părinţii mei şi sora mea s-au afişat în faţa mea şi mi-au dat o cutie frumos împachetată, cadou de ziua mea. Am desfăcut cutia în care se afla o altă cutie, în aceea altă cutie şi tot aşa. Iniţial am crezut că îmi fac o glumă dar la sfârşit am descoperit că nu e aşa. Am tot desfăcut pe cutii până am ajuns la ultima, în care se afla un bileţel pe care scria: "Anda, fă-ţi bagajele pentru că... (aici era trecută ziua, nu mai ţin minte ce zi urma să fie) plecăm la MAREEE!". Nu mi-a venit să cred! Cu un an în urmă nu fusesem la mare şi deja îmi era dor (ce dor mi-e şi acum, n-am mai fost de ceva vreme...) aşa că surpriza a avut exact efectul dorit. Nu îmi venea să cred cum au putut organiza totul şi să se abţină să nu-mi spună nimic până în ultimul moment. Deşi îmi amintesc o fază, înainte cu vreo săptămână să-mi dea vestea, ai mei fuseseră la cumpărături, tati îşi luase o pereche de papuci de plajă şi nu prea înţelegeam cum de. Iar mama (cine a moştenit-o oare?) s-a scăpat şi a zis "Păi are nevoie, tati cu ce merge la plajă?". Dar eu nu m-am prins, credeam că se glumea aşa că mami a ieşit basma curată. Aşadar, a doua zi după petrecerea de ziua mea aveam bagajele făcute şi plecam la mare. Nu pot să explic senzaţia din acel moment, bucuria şi încântarea. N-am fost eu anunţată că plec chiar la Paris dar, dacă aduce bucurie, tot surpriză e şi asta e cel mai important. Ador ideea de a pleca undeva (chiar şi undeva în apropiere, câteva zile, chiar şi una, îmi place să fac bagaje -deşi recunosc cinstit că nu mă descurc fără sora mea iubită-, să mă pregătesc de plecare şi, cel mai important, să mă văd plecată. Dar să nu ştiu nimic de plecare decât înainte cu 24 sau 48 de ore e şi mai şi! Să n-am prea mult timp la dispoziţie să visez şi să-mi fac planuri (sunt expertă în domeniu!) ci să las toată imaginaţia să se desfăşoare chiar la faţa locului. Superb!

Voaim să pun o poză cu mine de la mare, tot de ziua mea doar că acum muuuulţi ani, poză făcută fără să ştiu, am văzut-o doar la întoarcere, după ce am developat filmul. Dar trebuie scanată iar scanerul meu nu funcţionează dintr-un mister total. Aşa că pun totuşi o poză cu staţiunea mea preferată: EFORIE SUD.

Frustrări

Ia te uită că a ieşti în sfârşit soarele, afară e călduţ, mai puţin şi vedem primii muguri, primele flori, vine Mărţişorul... Toate bune şi frumoase! Păcat că printre astea mai există şi detalii care să te dea peste cap şi să-ţi strice cheful. Eu dau doar două exemple, în ordinea importanţei. Aflu ieri o veste ce m-a şocat în toată puterea cuvântului: unul dintre examenele din sesiunea asta, la istoria presei, nu mai e valabil. Ok, nu-i mare lucru până acum. Explicaţia acestui fapt este fenomenală însă. Nu se ştie din ce cauză, facultatea a omis anul acesta să ne anunţe (inclusiv pe profesor) că materia aceea nu se mai studiază şi în anul II şi nu au observat că noi încă avem trecut acel curs în orar. Deci noi mergeam la acel curs, ne strofocam, am dat şi examen (cică unul dintre cele mai importante!) şi după sesiune aflăm că, haha, nu trebuia făcut. Bine că m-am luptat să învăţ, să iau notă maximă la examenul acela -că doar era unul dintre cele mai importante, nu?- şi defapt el nici nu contează. Nu este ăsta motivul pentru care sunt eu indignată acum. Bun, am învăţat, nu am făcut-o degeaba, mi-a plăcut ce am învăţat, am făcut-o pentru mine, să ştiu eu mai târziu, dacă nu pentru practică atunci pentru satisfacţia mea. Dar lipsa de seriozitate şi corectitudine, proasta organizare şi nepăsarea mă lasă mască. Cum poate fii posibil să nu te uiţi peste o programă, peste un orar afişat luni de zile pe avizier şi să constaţi abia la sfârşitul sesiunii, când îţi vin nişte rezultate, că cineva a făcut ceva ce nu trebuia? Profesorul care ne-a predat istoria presei mai preda încă trei materii, oare acel profesor nu putea să pună accentul pe celelalte trei, în locul istoriei? Orice explicaţie mi s-ar aduce ar fii egală cu zero, nu pot să concep o aşa indiferenţă şi lipsă de răspundere.

Cine mă cunoaşte pe mine îmi cunoaşte şi pasiunea pentru lectură. Nu obişnuiesc să îmi cumpăr cărţi numai dacă îmi place în mod deosebit acea carte. Sau, unele, le primesc în dar. Am o listă de cărţi preferate pe care le-aş reciti oricând cu mare drag şi pe acelea încerc să mi le adug la biblioteca personală. Ei bine, de acest aspect e legat al doilea exemplu. Încerc de ceva timp să îmi caut două cărţi excelente -în opinia mea- : "Anna Karenina" şi "Mândrie şi prejudecată". Deoarece ştiam un site de anticariat de unde mi-am comandat cărţi ieftine, am căutat acolo în speranţa de a le găsi la un preţ mai mic decât cel din librării. Dar supriza a fost mare atunci când am sesizat că primul roman exista dar la un preţ imens iar al doilea nu era pe stoc. Eu mi-am comandat de pe acel site cărţi cu 4 şi 6 lei (şi nu exagerez!) iar ei îmi vând Anna Karenina cu 50 de lei. Pentru ce se mai numeşte anticariat? Pot să merg la fel de bine în librărie să-mi iau aceeaşi carte, la acelaşi preţ. Şi mai e şi nouă. Nu m-am dezamăgit prea tare, am încercat să mai caut. Dar după ce am accesat vreo 10 astfel de anticariate şi nu am găsit în niciunul cărţile dorite m-a apucat frustrarea. Eu înţeleg faptul că lectura nu mai e în vogă şi că lumea nu prea mai cumpără cărţi dar... Preţurile din librării sunt prea ridicate, anticariatele online sunt de cele mai multe ori neseioase, cele din Arad (puţine de altfel) au preţuri apropiate celor din librării... Da, ştiu, există biblioteca. De la bibliotecă le-am citit şi eu pe cele două dar, pentru că sunt printre preferatele mele, doresc să le am acasă pentru a le reciti când vreau eu. Mai era şi varianta cu romanele din colecţia Adevărul dar şi acolo e o întreagă poveste. Fiecare chioşc de ziare primeşte 5-10 romane şi acelea sunt promise clienţilor fideli. Prin bunăvoinţa cuiva am reuşit să achiziţionez şi eu 14 romane. Acum încep să mă lupt pentru "Dama cu camelii", sper să-mi iasă socotelile.

În fine, ideea e că suntem înconjuraţi de tot mai multă neseriozitate şi e păcat. Mare păcat!

Şi cum spuneam...

... iar e sâmbătă! Vinerea a trecut deja şi am petrecut-o exact ca lunea, pe când scriam despre trecerea timpului. Am început şi am încheiat săptămâna (mă rog, duminica încheie săptămâna dar cele două zile de weekend nu le pun pentru că atunci sunt plină de activităţi) exact la fel: am lenevit. Iar marţi, miercuri şi joi am tot umblat, am primit vizitele promise, am mai făcut una-alta prin casă şi a trecut timpul. Repede, logic. Şi uite că e gata şi vacanţa, mult a mai ţinut, ce să spun! Am încheiat-o cu aflarea rezultatului unui examen, un şoculeţ :)) Dar nu mă stresez mai mult decât e necesar pentru nu are absolut niciun rost, bine că nu l-am picat. Încep semestrul doi, orarul pare acceptabil, chef de cursuri încă nu am dar vine pe parcurs. Lucrul merge şi nu merge, săptămâna asta am declarat că-mi urăsc locul de muncă, cu exagerările de rigoare, normal. Defapt îmi place, mai ales zilele de salariu ;)) Dar copila începe să mă scoată din minţi şi, de la un timp, îmi tot promit că atunci când voi avea copii voi face tot ce îmi stă în puteri să le ofer o educaţie ca lumea. Nimic nu cred că e mai greu decât să creşti un copil, propriul copil, să-l faci om fără să-ţi reproşeze mai târziu că i-ai dat prea mult sau prea puţin. Dar... până să ajung să-mi educ eu copiii mai e cale lungă, mai tre să mă educ eu pe ici colo :))

Ale noastre vorbe dulci

De câteva nopţi am insomnie. Nu ştiu de ce. Şi, cum s-au cam epuizat subiectele la care să mă gândesc şi pe care să le analizez, am ajuns prin fel de fel de conexiuni la o chestie ce mi-a pus semne de întrebare. Mă gândeam la faptul că avem o mulţime de vorbe cu înţeles ciudat. De exemplu, mă gândeam la formula de salut "Bună", de unde "Bună dimineaţa", "Bună ziua", "Bună seara". Cuvântul aceste este un adjectiv, mamă bună, mâncare bună, maşină bună. Dar să te întâlneşti cu cineva pe stradă şi să îi spui "Bună"? Poate că ziua mea nu e bună şi atunci n-are niciun sens faptul că salut respectiva persoană cu această formulă. Ce-ar fi să spunem "Original!", sau "Cordial!"? Sunt tot adjective. Poate m-am trezit într-o dimineaţă după o noapte de insomnie parţială, m-am chinuit, am avut şi un coşmar. Şi mă întâlnesc pe stradă cu cineva şi îi spun pe un ton lipsit de politeţe "Bună dimineaţa", cu jumate de gură. Ce sens mai are acel "bună"? Că defapt dimineaţa nu e bună, rezultă clar din tonul cu care am rostit acel salut. "La revedere", da, are sens. Îţi doreşti să te revezi cu persoana respectivă. Dar "ceau"? Oare de unde o veni?

Avem şi tot felul de expresii care apar cine ştie de pe unde. Azi noapte mă gândeam la "a închide telefonul în nas". Dar ce legătură are nasul cu telefonul? "A închide telefonul în ureche" ar fi mai potrivit deşi sună urât. Sau mă mai gândeam la formulele de genul "Ce Dumnezeu (e aici/faci/se aude etc)?"; şi mai e şi varianta cu "Ce dracu'?".

Tot referitor la acest subiect, am o colecţie întreagă de cuvinte ce îmi par extrem de ciudate, sună foarte comic la rostire: păun, biscuiţi, pistrui, cârcel [ =)) ], buric (cordon ombilical, ahahaha), rinocer, calibru, cocor, pai... Nu mai îmi vin acum dar sunt sigură că mai sunt o grămaaaadă.

Iar timpul...

Azi dimineaţă m-am trezit cu un sentiment ciudat de "iar vine imediat vinerea...". Nu s-au scurs multe clipe până să realizez că defapt e luni, DOAR luni, că mai sunt patru zile până vineri. Dar totuşi, timpul trece prea repede. Lunea, în general, e o zi lungă, de obicei lumea e în alertă pentru că începe o nouă săptămână dar rămâne cu puţină stare de lene din weekend. Nu ştiu ce mă făceam dacă aveam astăzi ceva de făcut. Nici măcar o vizită nu am vrut să am azi. Pentru că săptămâna asta e una a vizitelor, aşa s-a nimerit. Poate pentru că e vacanţă, avem timp de stat la poveşti. Aşa că zilele de marţi şi miercuri trec repede, cu vorbe, revederi (voi revedea o prietenă, după mult timp). Va trebui să întorc şi eu una dintre vizite, aşa am stabilit. Se face joi şi pot să spun liniştită "pfff, mâine iar e vineri...". Şi vine ziua de vineri iar eu îmi amintesc faptul că mai ieri era luni şi aveam impresia că timpul trece prea repede. Şi mi se confirmă acest lucru.

Ieri am avut un alt mini-şoc, mi se spusese că azi începe postul Paştelui. Nu mi-a venit să cred că deja începe, că afară e zăpadă şi noi ne pregătim de Paşte. Bine, mai e ceva până atunci dar totuşi, primul semn s-a dat. Imediat trece şi iarna, primăvara şi mă trezesc în toiul verii şi fac 21 de ani. Heeey, unde vă grăbiţi? Eu nu vreau 21 de ani, defapt nu voiam nici 20. Adevărul e că îmi doresc mai mult ca orice să fie vară dar... Mă rog, ideea e că timpul trece mai repede decât ne dorim noi şi nu avem timp niciodată să facem tot ce ne propunem sau tot ce ne trece prin cap. Acum, de exemplu, e ora 14 şi nici nu vreau să mă gândesc ce repede vor trece orele până la 17, când merg la lucru. Brrrr!

Fluturi?

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi! Da, ştiu. Sună ciudat, aproape obsesiv. De ce-mi plac? N-aş putea explica. Defapt nici nu ştiu prea bine când, cum şi de ce a început. Eram prin clasa aVII-a, vedeam poze cu fluturi şi mi-am zis: "măăăi, dar uite ce frumoşi sunt! Ce-ar fii să...?" Şi uite că deja am o colecţie întreagă, mici, mijlocii şi mari, portocalii şi coloraţi (defapt cred că am câte unul din fiecare culoare şi combinaţii de culori), ornamentali, bijuterii, pe haine, pe rame etc. etc. Nu mă mai satur să caut poze cu fluturi, nu-mi ajung niciodată. Şi, chiar dacă toată lumea cunoaşte nebunia asta a mea cu fluturii şi îmi oferă câte unul la fiecare ocazie, tot nu-mi ajunge. Îi iubesc! Mi se pare că exprimă o combinaţie de veselie şi sensibilitate. Atât de vioi (aici mă refer la cei vii), de jucăuşi, de neobosiţi, insuflă mereu note maxime de optimism. În plus, sunt atât de fragili! Nu ştiu sigur care e treaba cu durata vieţii lor, am auzit mai multe variante, în plus nici nu vreau să ştiu. Doar că e scurtă, asta e esenţa. Şi, în viaţa lor scurtă, par să profite de fiecare moment, profită de libertate, împodobesc văzduhul şi asortează florile. Au aripile gingaşe dar cu toate astea nu contenesc să şi le fluture până în ultima clipă. Atât timp cât pudra aceea minunată de pe suprafaţa aripilor există, trăieşte şi el. Un fluture- pulbere de viaţă!

Voiam să pun altă poză dar m-am gândit că la o asemenea postare nu pot pune decât o poză cu fluturii mei (câţiva).