Glascior de miniom

Miniomul nostru adorabil are 11 luni jumate deja. E baietandru, nu mai e bebe (aproape). E foarte voinic si vesel, istet si ghidus. S-a dezvoltat foarte bine, surprinzator de repede si de bine, multumim lui Dumnezeu. A vrut sa se ridice repede in fundulet, sa gangureasca foarte repede, sa umble si sa vorbeasca.

Am fost zilele trecute la ziua finului, unde erau prezenti si parintii lui si a finei. Si toti erau impresionati cat de atasat e Nicholas de tatal lui, cum se lumineaza cand il vede si cum il striga de frumos si de clar. Si zicea tatal finului ca primul cuvant al fiecarui copil e "mama". La care eu ii spun ca nu, ca Nicholas a spus prima oara "tata". Si el nu si nu, toti copiii spun "mama", doar e mai usor, "tata" e greu de pronuntat. La care eu tot nu ma las - AL NOSTRU A SPUS PRIMA OARA "TATA". Ca o paranteza, inainte de a ajunge unde am vrut de fapt sa ajung, bebelusii spun de obicei prima oara un fel de "dadadadaaa". Si de aici parintii se bucura si sustin ca bebe spune "tata". Asa a inceput si Nicky. Dar dupa 2-3 zile a spus clar si raspicat "tata". Abia dupa o luna a spus "mama".

Inainte sa spuna primul cuvant, eram super curioasa cum e vocisoara copilului meu. Am iubit fiecare gangurit al lui, m-a topit de la doua lunite cu "aguuu" si "aghiii". Si ma tot gandeam cum o sa ma super emotionez cand o sa aud prima oara din gurita lui cuvantul "mama". Ei bine, prima oara cand l-am auzit spunand "tata" am plans (avea opt luni). De mandrie, de vocea lui, de bucuria cu care o spunea, de implinire, de lacrima din coltul ochilor lui Andrei. Cand a spus "mama" nu am mai plans. Am fost tot emotionata, tot mandra, tot implinita dar cumva mi se parea normal si firesc sa urmeze asta. Prima oara a fost prima oara, a fost surpriza primului cuvant. Nu am fost deloc invidioasa ca nu "mama" a fost primul cuvant, am fost foarte mandra si fericita. Iubim copilul egal, e al nostru egal si nu conteaza in ce ordine ne striga. Are si el felul lui de a ne arata afectiunea, amandurora. Dupa Andrei plange, eu sunt singura la care ii da pusi :-)

Generatii, generatii

Langa blocul in care locuiesc exista niste banci la care zi de zi de zi de zi, incepand de pe la 5 dupa-masa pana pe la 9 (in timpul scolii) sau 11-12 (in vacante) poposeste o gasca de pustani. Asta se intampla de (cel putin) trei ani, de cand locuim aici. Sunt multi, mai mult de 10, fete si baieti. Nu as stii exact sa le apreciez varsta, pana in maxim 15 ani as zice. Sunt foarte legati, se pupa si se imbratiseaza intre ei la venire si la plecare, isi iau ramas bun cate cinci minute, se saluta pana nu se mai vad unii pe altii. Asta sa zicem ca e partea frumoasa. E fain sa ai o gasca de prieteni, sa fii legat, sa iesi, sa te simti bine.  Dar pruncii astia au un mod de a se simti bine tare greu de inteles. Am 30 de ani, sunt relativ tanara dar tot ma simt deranjata de ei, pe cuvant! Nu stiu pe ce teme discuta, nu am stat niciodata sa ascult conversatiile lor dar nu par a purta conversatii despre ceva anume, nu stiu cum sa explic. Vorbesc cate cinci odata, fiecare pe un ton mai ridicat decat celalalt, una rade, alta rade isteric, unul tipa la ele, altul tipa la celalalt ca de ce tipa, doua se "cearta", doua chicotec, vreo trei fredoneaza, unul injura, altul da ture cu bicicleta printre ei. Siiiii muuuusai e cel putin un caine cu ei, care latra de zor ca ce Doamne iarta-ma sa tot faca bietul animal tintuit ore-n sir langa o banca? Si mai au si muzica. La boxe portabile, ca asa se poarta acum. Tare. Nu conteaza ca e doua dupa-masa, duminica, sau 10 jumate seara, miercuri. Si eu am fost tanara, si eu am iesit in spatele blocului, si eu am fost in gasca, si eu am facut galagie (ma rog, nu eu personal dar faceau cei din gasca), si eu deranjam vecinii, si eu imi luam pungi cu apa in cap de la tanti roscata pe care o deranjam la maxim. Dar era altfel, o altfel de distractie, un altfel de ton aveam, un altfel de deranj. Pustanii astia nu au nicio jena, fata de nimeni, de fapt nu vad nimic altceva in jurul lor, sunt ei in universul lor si atat. Trebuie sa ii ocolesti cu caruciorul, sa te feresti din drumul bicicletelor lor, a bichonilor lor, nicio secunda nu par sa le pese ca tipa sau ca muzica lor ar putea deranja pe cineva. Si ceea ce ma mira cel mai mult si ce nu inteleg nici in ziua de astazi, dupa trei ani, e ca nimeni nu le spune nimic. Desi sunt in zona extrem de multi batrani (si sunt dinaia cu personalitate, care te cearta si au reguli, nu orice fel de batrani) sau familii cu copii. Eu recunosc faptul ca am fost deranjata de ei si cand nu aveam copil, daramite acum cand am copil cu cele mai bine dezvoltate radare de sunet si miscare...

Pfuuu, ce introducere am facut! De fapt, altundeva voiam sa ajung :)) din boxele pustanilor astora si a multor altii ca ei, dar care se plimba pe strada cu ele in mana, rasuna o muzica. Aceeasi. Un soi de hip hop modern. Ma tot punea sotul meu in tema cu muzica asta, imi tot povestea cine e cel care canta si ce isterie e cu el dar pe o ureche imi intra si pe alta imi iesea. Retinusem ceva de genul ca ar canta un pustan ce facea vlogging sau ceva de genul, Sherry retinusem eu cu "maxim" de interes. Pana zilele trecute cand Andrei chiar m-a pus sa ma uit la videoclipul tipului. Doamne! Nu gasesc cuvinte potrivite sa descriu reactia mea! Efectiv nu am putut sa ma uit/sa ascult mai mult de un minut, spre dezamagirea sotului care se distreaza de minune cu astea. Eu nu m-am putut distra. Mie mi-a crescut tensiunea rau, rau. E peste puterile mele de intelegere. Acel Shelly, caci de fapt asa "il cheama" e lipsit de orice urma de talent sau charisma sau orice altceva ai mai avea nevoie sa fii atat de faimos. Copilul ala chiar e idolul adolescentilor din ziua de astazi, Dumnezeule! Canta, ma rog - vocifereaza - impreuna cu alti nu stiu cati baieti, unul si unul, niste texte de mi-e jena de atata prostie si penibilitate. Si mai au si videoclip. Nu stiu de unde atata faima si charisma si sarm. Ii vine oare de la imposibilitatea de a-l pronunta pe R, de la look-ul marcat de pubertate? Serios ca nu ma prind. Hai sa ne intelegem. Noi cand eram de varsta lor ascultam (la casetofon, haha) netalentatii nostri - Andre, 3 Sud Est, Animal X, Valahia, LA Genius - toti lipsiti de orice urma de voce dar care aveau un succes urias. Dar macar piesele lor erau ceva, erau dansabile, cantau despre ceva (Doamne cat suflet puneai in declaratiile de amor de pe "Prima iubire", "Pentru ea", "Ochii tai", "Ai plecat", etc). Astia se conformeaza zilelor noastre si scot fraze agramate, coboara in vers din "Mertz" iar in videoclip din alta marca de masina, zau daca mai stiu acuma ce masina era. Ei au buzunarele pline de bani, gagici la brat... Doamne, nu mai pot continua, imi mor neuronii.

O ultima chestie, asa ca o concluzie. Eram la plimbare intr-o seara, cu sotul si bebe. Si trec pe langa noi vreo trei-patru baieti cu, ce altceva?, boxa portabila. Din care rasuna Bug Mafia - Cine e cu noi, la maxim. Andrei al meu a fost socat si a zis "Serios mai pustanilor? Voi nici nu erati nascuti pe vremea aia si acuma va dati mari fani cu muzica asta!". Stiti ce am simtit atunci? Mandrie. Da, mandrie! Ca aia chiar a fost muzica, alea chiar au fost versuri, ala chiar a fost succes care se pare ca mai e viu si in ziua de azi, la 19 ani distanta. I-am zis sotului ca oricat de smecheri s-ar da cu muzica lor la maxim pe strada, in plimbare, tot e mai bine decat acest "Sherry", rusinea generatiei de azi, idolul carevasazica...

PS: ma gandesc cu oarecare teama la perioada cand baiatul meu va fi la varsta astora. Nu-l visez ascultand Beethoven (cand eu ascultam Andre si manele) dar parca m-ar durea rau sufletul sa il stiu fan "Sherry". Si cum sa ii interzici cand el e promovat peste tot?

Parinti spirituali

Mi s-a facut pofta de scris pe blog. De fapt mi se facuse de mult doar ca nah, de cand cu bebe nu mai exista timp pentru asa ceva. Cat a fost mic si a stat locului nu am avut chef iar acum... piper gol. Atat de repede trece timpul, deja sunt noua luni de cand a aparut in viata noastra si nu imi vine sa cred. Insa acum mi-a venit ideea ca pot sa scriu de pe telefon asa ca profit de somnul lui sa ma delectez cu vechea pasiune.

Am avut multe idei de postari dar cea mai puternica si de actualitate a castigat.

Sunt genul de persoana pentru care nasii alegi la cununie si botez conteaza mult. Parintii mei au ales nasi de cununie pe fratele cel mai mare al tatalui meu cu nevasta lui. De asemenea, ei ne-au si botezat, pe mine si pe sora mea. Se intelegeau foarte bine, chiar locuiau impreuna o vreme, inainte sa se casatoreasca ai mei. Insa cand aveam eu vreo cinci ani, unchiu Ion a murit... Incet-incet relatia cu matusa s-a racit, din pacate. Asadar nu am crescut cu ideea de nasi, de vizite, de cadouri, de sprijin. Insa ai mei au fost nasi pentru un cuplu si pentru cei doi baieti ai lor (printre altii) si au o relatie extraordinara, baietii au peste 18 ani, sunt mari deja. Dar a existat mereu relatia aceea de nasi-fini, o relatie foarte frumoasa. Asta mi-a fost cel mai bun exemplu.

Pentru nunta noastra ne-am dorit si noi asa ceva. Pe cineva care sa ne fie aproape, sa pastram legatura. Ma rog, divaghez mult acum, cu introducerea asta. Intamplator sau nu, nasii nostri de cununie sunt fiul nasilor mei si sotia lui. Nu i-am ales pentru traditie, nu i-am ales pentru bani, nu i-am ales pentru imagine. Asa am simtit noi si asa si-au dorit si ei. Singura problema e ca ei locuiesc in Austria si ne vedem mai rar decat am dori.

Si daca tot suntem la acest subiect, nasii lui Nicholas sunt sora mea Roxy si sotul ei Vlad. Dintotdeauna si-a dorit sa fie nasa copiilor mei si nici nu m-am gandit vreodata la o alta optiune. Sunt niste nasi minunati, Nicholas il adora pe Vlad.

Ei bine, ca sa ajung si eu unde voiam de fapt sa ajung, de ceva vreme m-a prins si pe mine chestia asta cu nasitul. Imi doream tare mult sa fim si noi nasi, sa schimbam placa acum ca de casatorit ne-am casatorit si de botezat am botezat pruncutu'. Avem niste nepoti din partea lui Andrei cu care ne intelegem bine si care s-au logodit anul trecut carora le-am sugerat asa subtil dorinta noastra. Insa nu vrem sa insistam, nu asa se face alegerea asta, voiam doar sa aratam ca poarta noastra e deschisa pentru aceasta idee. Si oricum, inca nu e stabilit nimic pentru ei, inca nu fac planuri.

Luna trecuta s-a logodit cel mai mult prieten al lui Andrei (ei fiind mosii de botez ai lui Nicholas). Si mi-a zis Andrei ca poate- poate om fi nasi dar am ras, eram convinsa ca nu ne aleg ei pe noi, ca au ei alte optiuni. Siiiii surpriza-surprizelor, chiar ne-au "cerut". Nu mi-a venit sa cred, am fost ataaat de fericita! Incredibil cum lucreaza Dumnezeu! Tu te gandesti la o chestie, astepti dintr-o parte si pac, lucrurile bune vin din alta parte, cand si de unde nici nu te astepti. 

Mi-a placut extrem de mult si am fost foarte impresionata de modul cum s-au gandit cei doi la noi. Nu neaparat pentru ca sunt prieteni de atat de mult timp, nu neaparat pentru ca suntem tineri, suntem casatoriti, nu pentru bani (haha). Ci pentru ca suntem un model pentru ei, asa s-au exprimat. Pentru ca noi deja am trecut prin doua etape, pentru ca au fost alaturi de noi pe acest drum (la nunta noastra ei nu erau impreuna dar el a fost cavaler de onoare, desigur). Am acceptat din toata inima, cu emotie si nerabdare.

Abia astept momentul. Mai e un an pana atunci dar incontinuu ma gandesc cum va fi. Ador ideea de a sta alaturi de ei, imi place la nebunia ideea ca vin dupa noi acasa, cu muzica, cu alai. Apoi slujba de la biserica, nu mai zic! O sa fie cu mari emotii, pentru noi si pentru ei, eu pun mare pret pe cununia religioasa. Si apoi la sala, vom rupe ringul, eu cu nasu' :)))))

Iaaaai, abia asteeeeeept!

Ps: in plus fata de fericirea de a fi nasi mai e si super bucuria de a mai participa la organizarea unei nunti. Chiar ziceam ca acum ca si sora mea s-a maritat, chiar am terminat cu organizatul nuntilor :))))

Amintiri pe hartii lucioase

In era fotografiilor si a fotografilor ADOR pozele! Insa nu ma refer in special la faptul ca imi place sa fac poze, nu ma pricep deloc la unghiuri, la culori, la pozitii, etc. Nu ma refer nici la cele artistice, cum se poarta acum. Ma refer la faptul ca ador pozele acelea scoase si puse in albume. Saaaaau mai ales in rame. 

Sotul meu este disperat de obsesia asta a mea. Cand mergem intr-un magazin in care dam de un raion cu rame foto mareste pasul si ma trage si pe mine dupa el. Cand ii scapa si totusi ma vede apropiindu-ma de astfel de raioane, vine repede dupa mine si ma trage de acolo spunandu-mi "AI DESTULE!". Eu nu cred asta. Niciodata nu sunt destule.

Pur si simplu le ador! Imi plac si obiectele in sine, ramele. Dar cel mai mult imi plac pozele. Imi place sa am peste tot amintiri ale momentelor importante, deosebite, simple, de bucurii si impliniri, cu persoane dragi si din locuri frumoase. Am in casa 25 de rame foto, dintre care sase sunt tablouri. Si nu m-as opri ma opresc aici, inca mai cumpar din cand in cand cate o rama si mai gasesc eu cumva-cumva vreun locsor unde sa o pun - cu ecoul "Iaaar? N-ai destuleeee?" in urechi.

Asa cum spuneam in introducere, imi plac si albumele. Sunt de moda veche si sunt obsedata de a scoate pozele si de a le pune in albume. Poate mi se trage din copilarie. Parintii mei aveau un aparat de fotografiat dinacela cu film si faceau mereu poze, peste tot unde mergeam sau pur si simplu acasa, in diferite ipostaze. Avem tare multe albume cu astfel de amintiri. De fapt, acum imi dau seama ca ei au inceput inainte de acel aparat foto insa nu cunosc povestea. Trebuie sa ii intreb ce aparat aveau pe vremea aia, au foarte multe poze alb-negru din perioada lor de logodna, de la nunta, din primii ani de casnicie, cu sora mea si cu mine mici. 

La nunta am tinut neaparat sa avem un album foto superb, de calitate, cu multe poze. Din pacate nu a iesit chiar cum as fi vrut eu (calitatea e foarte buna dar aranjarea pozelor lasa de dorit, mi-ar fi placut sa o pot face eu, cei care au facut albumul au fost foarte superficiali). La fel si acum, tin sa avem album foto de la botezul lui Nicholas. Nu mai fac un album special, ca la nunta ci doar am scos pozele si voi cumpara un album frumos in care sa le pun. De indata ce voi sti cate am scos - sunt pe drum, le-am facut online. Siiii Andrei inca nu stie acest aspect :))))

Apropo de Nicholas :D Copilul asta, de patru luni, are 3000 de fotografii. Da, stiu, sunt dusa cu pluta. Dar e atat de adorabil incat nu ma pot abtine sa nu il pozez incontinuu. Imi place sa surprind fiecare chestie noua pe care o face, fiecare mutrita si pozitie. Sa il am in amintire asa mic si extrem de dragalas. Si mai mult decat atat, are deja doua albume intregi (deci 200 de poze scoase -  plus cele de pe drum, haha!). Ma intreb uneori cand ma voi opri. Imi dau si eu seama ca e imposibil sa fac sute de albume cu pozele lui... Sau? :)))) Cred ca voi scoate pozele pana la un an, un fel de "primul meu anisor" iar dupa un an voi scoate mai rar. CRED.

De ce fac asta? Pentru ca imi place, pentru ca iubesc pozele. Telefoanele se pot strica, laptopurile pot pierde date insa albumele cu poze raman pentru totdeauna (bine, se pot strica si ele dar e mai greu). Asa ca voi continua sa scot poze, sa fac albume, sa inramez poze, cu tot cu ecoul in ureche. Andrei ma iubeste si asa! :))

Liniuta mea de 12 cm

De cand a inceput treaba cu bebelusul mi-am dorit nastere naturala. Sunt foarte sensibila la durere, ma plang de enspe mii de ori daca ma doare ceva, nu suport dureri mari. Daaar pentru mine echivalentul unei nasteri dureroare insemna cezariana si nu nasterea naturala. Nu mi-era atat de frica de durerea nasterii naturale cat de cea de cezariana. Desi habar n-aveam ce inseamna nici una, nici cealalta. Pai si atunci de ce? In primul rand, asa mi-era setat in cap, pur si simplu. Apoi, din cauza experientei cu operatia la ovar. Atunci a fost vorba de o operatie laparoscopica, am avut 3 taieturi de maxim 2 cm. Insa am avut dureri, dupa o saptamana inca ma tineam de burta cand ma ridicam/asezam. Si a mai fost si experienta cu ridicatul dupa anestezie. Ala a fost un moment care mi-a ramas bine intiparit in memorie, ca ceva negativ. Senzatia oribila de ameteala pe care o aveam cand ma ridicam in fund, reflexul de voma cand ma ridicam in picioare... Si sondaaa, mvaaai! O-ri-bil!

M-am pregatit psihic pentru nastere naturala. Am citit mult, am discutat cu femei care nascusera natural. Nu ma interesau povestile celor cu cezariana, nu era cazul la mine, haha. Mi-am anuntat medicul ca asta imi doresc inca de cand am trecut de primul trimestru, el mi-a explicat ce si cum, toate se aliniau perfect. Insa Dumnezeu mi-a aratat inca o data ca lucrurile nu se intampla mereu asa cum vrem noi dar ca toate se intampla cu un anumit scop.

Cam prin saptamana 27-28 de sarcina medicul a descoperit un lucru care m-a dat peste cap: bebe isi facuse nod la cordonul ombilical. Nu mai auzisem asa ceva. Avea cordonul dupa gat (o data sau de doua ori, diferit la fiecare control) dar de data asta treaba era serioasa. Atat de mult se miscase mititelul incat si-a incolacit cu totul cordonul, facuse nod ca la fundita. Si mi-a zis vehement ca nu ma mai lasa sa nasc natural pentru ca la efort nodul se va strange iar bebe nu va mai primi oxigen. Pe moment am fost socata, nu imi venea sa cred. Fiecare control era de o incarcatura emotionala deosebita, multumeam mereu lui Dumnezeu ca la fiecare control aflam cat de bine e bebe, cat de bine se dezvolta si ii vedeam mutrita dulce. Dintr-o data sa aflam ceva negativ a fost un soc. Desi nu era ceva deosebit de grav, nimic din ce nu puteam controla. Insa ideea era ca pe moment am fost data peste cap. Ma pregatisem sapte luni pentru ceva iar acum, cand mai erau doar doua luni, trebuia sa schimb cu totul placa. Nu ma interesase mare lucru despre cezariana, acum trebuia sa citesc despre asta, sa ma informez despre toata procedura, despre riscuri, implicatii, complicatii, posibilitati. Am inceput sa caut si sa povestesc cu femei care au nascut cu cezariana.

Recunosc faptul ca am reactionat ciudat. Se intampla diferit de ceea ce "imi propusesem" si nu eram pregatita pentru asta. Am plans. Efectiv nu imi venea sa cred. Vedeam cezariana ca pe ceva rau, ca pe ceva in genul "solutia usoara". Voiam ca nasterea mea sa fie asa cum e ea de la natura, NATURALA. Sa simt ca nasc, chiar daca ma doare. Da, stiu, gandire nebuna :)))) Andrei m-a sustinut, stia ca sufar din cauza asta dar el era vehement. Sub nicio forma nu voia sa riscam. Eu am avut o perioada cu mai multe oscilatii pentru ca la urmatorul control, de exemplu, nodul nu s-a mai vazut. Cordonul are 20-30 cm si nu are cum sa se vada toata lungimea lui la ecografii. Asa ca ma gandeam ca totusi poate-poate. Medicul zicea ca putem risca doar pe semnatura mea. Era confuz, nu stia cu exactitate daca e real sau nu, zicea ca doar la cezariana vom putea stii cu adevarat daca a fost sau nu. Plus ca nu mai avusese asa cazuri, sa fie descoperit nodul la ecografii, eram o premiera. Mai avusese doua cazuri de nod real al cordonului ombilical insa ambele descoperite la cezarienele programate, ce noroc!

In cele din urma am decis asa: voi naste prin cezariana, insa nu programata. Medicul m-a asigurat ca e in siguranta bebe daca facem asa. Voiam cu tot dinadinsul sa vina bebe atunci cand se simte el pregatit sa vina, nu sa alegem noi cand sa il scoatem. El stia cel mai bine cand se satura de burtica si vrea sa ne cunoasca. Si faza cea mai interesanta a fost ca, desi simteam ca explodeaza burta, ca nu mai pot, bebe nu se grabea. La ultimul control, la 39 de saptamani, am decis de comun acord cu medicul (mai mult acordul lui decat al meu, eu tot aveam sperante) ca daca nu nasc pana la urmatorul control, facem programare la cezariana. Asta se intampla joi, duminica se facea termenul de 40 de saptamani iar medicul imi spunea ca nu prea se vad semne de nastere. Urmatorul control era programat marti. Nu am avut curaj sa deschid cu Andrei subiectul "programarii cezarienei" pana luni seara. Am tot sperat. Insa a doua zi urmand sa mergem la control, trebuia sa discutam. Si am decis, cu sufletul strans, ca vom programa cezariana in 25 octombrie, joi. Nu imi placea deloc ideea de a merge la spital sa nasc, pentru ca asa am hotarat. Voiam din suflet sa stiu ce inseamna travaliul, voiam sa stiu cum e sa ti se rupa apa, sa stiu cum se simte o contractie (dinaia de nastere, cele false le stiam). Si uite ca Dumnezeu a lucrat asa cum a stiut El cel mai bine, ca de obicei: luni noaptea am intrat in travaliu. Am aflat cum sunt contractiile, cum e sa ti se rupa apa, cum e sa il trezesc pe Andrei sa ii spun ca nasc, cum e sa mergi cu taxi-ul la 4 dimineata la spital.

Cezariana mea a fost una speciala, asa o consider eu. A fost un semn de la Dumnezeu, ne-a pazit El pe amandoi cum a stiut mai bine. Nodul din cordon a fost cat se poate de real, medicul mi-a spus dupa ce am nascut ca pot sa aduc multumiri lui Dumnezeu, ca daca nasteam natural, bebe murea... Si intreg procesul a fost diferit de ceea ce ma asteptam. A fost extrem de usor si de emotionant. Nu e asa cum credeam, ca doar deschide 3 straturi si hopa sus bebelusul. E mult mai mult decat atat. Nu am sa uit niciodata momentul in care am auzit plansul copilului meu, momentul in care mi l-au pus pe piept, cand Nicholas al meu imi cauta cu disperare gura cu gurita lui.

Durerile nu au fost asa cum ma asteptam. Mi-am revenit foarte repede, seara deja ma ridicam din pat si ma plimbam pana la baie, a doua zi ieseam pe coridor la plimbare. Nici vorba de ameteli sau voma. Uitasem ca la operatie avusesem anestezie totala, de acolo se trageau starile alea nasoale. De data asta nici sonda nu m-a deranjat, surprinzator. Totul a decurs foarte lin. Cred ca de fapt minunea din bratele mele imi dadea maximul de putere. Si fericirea mea, a lui Andrei, a tuturor celor dragi. Cicatricea s-a vindecat foarte repede, extrem de repede, durerile au disparut la fel de repede.

Asadar sunt una dintre mamicile care isi poarta cu cea mai mare mandrie liniuta de 12 cm, poarta pe care a venit pe lume copilul meu drag si iubit!

Pai sigur ca se poate!

Am citit zilele trecute o postare pe blog a unei cunostinte (nu pot sa spun ca mi-e prietena, e prietena unei prietene) care mi-a facut pofta de scris. Tipa respectiva urmeaza sa se casatoreasca anul acesta si, desigur, scrie mult pe tema asta. De fapt, imi dau seama acum ca era o postare pe Facebook, share-uia un articol scris de altcineva, nu stiu cine, o doamna. Era un articol cu care ea rezona perfect dar care pe mine m-a starnit rau :))) 

Pe scurt, tanti nu era de acord cu nuntile traditionale din Romania. Si nu se referea la sensul propriu, la cele cu traditii, ci la modul cum sunt organizate nuntile in tara noastra. Vorbea despre ideea aceea pe care toata lumea o invoca, cum ca nuntile in Romania sunt facute pentru bani, pentru castig. Ca totul e o afacere pentru care ea nu intelege de ce se agita mirii intr-atat. Ca tot ce fac fac pentru imagine si pentru plicurile de la final. Ca scopul nu este de a se simti bine ci de a aparea bine in fata rudelor si a prietenilor si de a se imbogati de pe urma nuntii. Ca alearga un an intreg si se streseaza in ultimul hal pentru o seara in care oricum nu se simt bine. Ca invita tot neamul si toate cunostintele (sau necunostintele) doar pentru a bifa un numar cat mai mare de participanti. Ca dau o caruta de bani pe niste flori naturale care oricum mor dupa doua zile. Ca mireasa isi cumpara o rochie care o strange si in care nu se simte bine, pe care o poarta o singura noapte. Ca pantofii o strang dar strange si ea din dinti ca doar e mireasa si are o imagine buna. Ca isi face un machiaj si o coafura in care nu se recunoaste. Cam atat imi aduc aminte, dar ati prins ideea generala. Aaahh, da! Uitasem partea cea mai funny: ca dupa atata agitatie si tura vura de o singura zi, de oboseala, nu mai consuma nici noaptea nuntii, deci nu se mai bucura de ei in momentul acela important din viata lor.

Mai frate! Nu spun ca o nunta nu e o afacere, ca totul e mai scump pentru ca e pentru nunta, ca multa lume tine mult la imagine si face multe chestii ca sa arate ce poate si ce are. Dar cred cu tarie ca fiecare stie ce face si face exact ce isi doreste in ziua nuntii lui.

La noi a fost in felul urmator: ne-am dorit sa ne casatorim, ne-am dorit nunta, ne-am dorit sa ne simtim bine. Stiam din start ca va fi greu, ca va fi scump, ca nu vom reusi sa multimim pe toata lumea - e IMPOSIBIL sa faci asta, oricat de mult ti-ai dori. Dar am vrut sa facem asta pentru ca ne iubim, pentru ca ne face placere sa organizam nunta noastra (ma rog, mai mult mie, dar Andrei e cel mai intelegator si rabdator om pe care il cunosc si din dragoste pentru mine a participat activ la tot ce a insemat pragatire pentru nunta). Sa le iau pe rand:

1. Toootul e scump si nu merita banii, doar ca e vorba de o nunta. Noi cand am inceput sa ne pregatim de nunta nu aveam niciun ban. La propriu. Aveam amandoi salariile mult mai mici, stateam inca cu parintii, nu aveam pusi bani deoparte. Avansul la sala ne-a fost platit de sora mea, avansul la muzica ne-a fost platit de parintii mei. Insa pentru ca am inteles ce inseamna o nunta si pentru ca ne-am facut un plan pe care sa il indragim, am reusit in cateva luni sa punem ban pe ban si sa ne platim singuri tot pana la urma. Desigur ca ne-am bazat si pe plicurile de la final, e o ipocrizie sa nu recunosti asta, sunt putine cazurile in care plicurile nu conteaza. Pentru noi alea au insemnat o baza, un inceput. 

2. Invitatii. Da, am chemat tot neamul si toate cunostintele. Si nu din mandrie, ci pentru ca am vrut sa ne fie alaturi in ziua aceea multi oameni, sa se bucure alaturi de noi. Si da, pentru ca era o premiera in ambele familii, eu eram prima din familia mea care face nunta, la fel si la Andrei. Si noi oricum am avut minunata surpriza sa avem pe lista peste 300 de persoane iar la nunta sa fim 145 de persoane...

3. Florile. Da, sunt de acord. Aranjamentele sunt scumpe si dupa ziua nuntii devin oarecum inutile. Dar, pe langa faptul ca noi am cautat niste flori care sa nu coste enorm, noi am stiut sa privim dincolo de "sunt scumpe si nu tin" si sa privim imaginea frumoasa pe care au creat-o la sala. E simplu: daca nu vrei sa dai banii pe florile care se ofilesc a doua zi, alegi flori artificiale (care apropo, sunt foarte la moda) sau alt tip de aranjament pentru mese (care apropo, e mult mai scump :))) ). Si, pentru a nu parea total inutile dupa nunta, noi am impartit in stanga din in dreapta aranjamentele de pe mese, sa se bucure lumea de ele si dupa eveniment.

4. Formatia. Aici a fost cu putin cantec. In sensul ca da, am dat o gramadaaaa de bani pe o formatie care sa ne cante o singura noapte. Bani care pentru noi ar fi insemnat mult, pentru care noi munceam mult mai mult decat o noapte :))) Insa povestea a fost in felul urmator: eu imi doream formatie la nunta mea, sunt genul ala (huiduit de multi) care considera ca nu e nunta adevarata fara formatie. Repet, e ceea ce imi place mie, nu e general valabil, eu asa mi-am dorit si punct. Andrei ar fi preferat DJ dar pentru mine s-a conformat. Scanteile au aparut in momentul in care a aparut si ideea formatiei pe care sa o invitam. Principalul membru al formatiei e prieten de familie cu parintii mei, solista e din Maramures, la fel ca ai mei asa ca ai mei isi doreau tare sa ne cante ei la nunta. Datorita faptului ca cereau prea multi bani, Andrei nu a fost de acord. Nici eu nu prea eram, desi imi doream sa ne cante ei. Insa ai mei au venit cu propunerea sa facem jumi-juma, cadou din partea lor. Nici cu asta nu prea a fost de acord Andrei, considera ca banii aia ne-ar fi noua mai de folos insa pana la urma a cedat, DOAR PENTRU MINE. Se poate, sa stiti. Daca nu ar fi dorit, credeti-ma ca nu ar fi acceptat. Dar cumva, in viata asta, trebuie sa privesti si mai departe de bani.

5. Rochia. Pe rochie nu am dat nici mult, nici putin. Rezonabil. A fost rochia in care ma visam, rochia in care m-am simtit ca o printesa. Si faptul ca abia cand sa plec de acasa, la biserica, am descoperit ca imi e mai lunga decat trebuia nu a fost o tragedie. M-am enervat pentru cinci minute si apoi am zis da-o-ncolo de rochie, doar nu mi-oi strica seara doar pentru ca e ea lunga. Am tras-o dupa mine toata seara, am calcat pe ea fara sa ma doara inima ca_calc pe cateva milioane, am lasat lumea sa danseze pe ea fara sa le sar tuturor la gat. M-am bucurat de ea asa cum a fost. Adica minunata.

6. Pantofii. Intamplarea face ca_chiar m-au strans. Dar nu pentru ca erau incomozi, ci pentru ca, surpriza surprizelor, fix inainte de nunta a trebuie sa imi reapara problema cu vasele se sange sparte sub unghiile de la picioare. Asa ca am purtat fix trei ore minunatii mei pantofi facuti la comanda in alt oras, pe care am dat muuuuult mai multi bani decat dau in mod normal pe niste pantofi. Dar asa am vrut eu sa fie pantofii mei de mireasa si fix asa au fost.

7. Machiaj si coafura. Niciodata nu am inteles si nu am sa inteleg de ce o coafura si un machiaj de mireasa costa mai mult. Dar nici asta nu m-a interesat. Nu obisnuiesc sa ma coafez si machiez profi de obicei, nici chiar la nunti (decat foarte rar) asa ca mi s-a parut frumos sa o fac la nunta mea. Da, aratam diferit fata de cum arat de obicei, tocmai pentru ca nu fac asta des. Insa pentru mine a fost imaginea de care m-am bucurat, eu m-am recunoscut, Andrei m-a recunoscut, m-am simtit frumoasa si minunata, asa cum mi-am dorit.

8. Piesa de rezistanta: noaptea nuntii. Clar ca am fost si noi super obositi. Dupa atatea ore, dupa atatea emotii, dimineata la sapte cand am ajuns acasa am fost epuizati. Dar asta nu ne-a impiedicat sa continuam sa radem si sa ne bucuram de noi. Nu am aprins lumanari si nici nu am imprastiat petale de trandafiri prin pat si prin camera, asa cum vezi in filme sau cum citesti in carti. Insa m-a luat in brate in rochia de mireasa si ne-am consumat noaptea nuntii nu pentru ca asa se face ci pentru ca asa am simtit, pentru a incheia nunta noastra minunata asa cum am inceput-o, cu iubire.

Se poate, pe bune ca se poate. Trebuie doar sa vrei, sa poti, sa simti. Sa vezi dincolo de ceea ce trebuie facut, sa faci ceea ce vrei tu sa faci pentru seara voastra. Sa stii sa treci pentru ceea ce nu iese asa cum "trebuia" si sa poti sa te bucuri de tot, cu sufletul deschis. Cred ca asta e cel mai important. 

Wow, ce bine m-am eliberat! :))))))))

Pe ultima suta de metri

Coplesitor. Asta e cuvantul care descrie cel mai bine ceea ce simt acum, cand mai e atat de putin pana sa cunoastem copilasul nostru. E un amestec extraordinar de sentimente si trairi, pe care greu pot sa le explic.

In primul rand, efectiv nu imi vine sa cred cand si cum au trecut cele noua luni si ca ne despart doar doua saptamani pana la nasterea lui Nicholas - teoretic, practic cat vrea el. Am momente in care sunt extrem de nerabdatoare si efectiv abia astept sa trec prin experienta nasterii si, mai ales, sa il vad si sa il tin in brate pe bebe. Se spune ca asa e in ultima luna de sarcina, devii satula de burtoc si abia astepti sa scapi si sa treci la cealalta etapa. Eu nu credeam ca voi fi asa si uite ca, partial, chiar asa e. Tarziu am ajuns la momentul asta, abia acum, de vreo trei saptamani. Si asta pe de o parte pentru ca stiu ca mai e atat de putin pana sa fie Nicholas cu noi si e mega emotionant si pe de alta parte pentru ca deja devine tot mai greu. Am o burta mare si acum, de cateva zile, o simt foarte grea. A inceput sa ma doara si pe mine spatele (am avut noroc mare in sarcina, nu m-am lovit de dureri mari de spate), si in partea de sus si in partea de jos. Si e incomod, ma misc greu, simt greutate pana in talpi. Ma si doare burta in partea de jos, simt cum toata greutatea lui bebe (3154 g) plus ce mai am eu pe acolo coboara in pelvis si e auch! Nu mai pot sa fac mare lucru, ma plimb dintr-un pat in altul pentru ca statul in picioare sau facutul activitatilor ma obosesc rau. Nici vorba sa fac plimbari de relaxare, chiar si pana la ai mei sau la magazin sa iau paine devine obositor rau. Uneori ma mustra constiinta ca nu fac mare lucru si ca as vrea sa fiu mai virgoanta. Dar, asa cum zice Andrei cel intelept, am facut asta 8 luni jumate, deci acum pot sa ma lenevesc maxim si sa am grija sa nu ma obosesc mai deloc. 

Intorcandu-ma la ceea ce am scris mai sus, la inceput, pe de alta parte, recunosc cinstit ca nu imi vine sa cred ca nu o sa mai am burtica si ca o sa am momente in care o sa imi fie dor de ea. Eu fac parte dintre femeile care au savurat in totalitate perioada sarcinii, de la inceput si pana la sfarsit. Dar cred ca totusi dorinta si nerabdarea de a-l vedea pe bebe e mult mai mare.

Si eu si Andrei oscilam in sentimente. In sensul ca suntem extrem de fericiti si abia il asteptam pe bebe dar in adancul sufletului nostru recunoastem cu chiu cu vai ca ne e frica si ca suntem cumva ingroziti de ceea ce urmeaza. Cred ca din dorinta de a fi parinti buni, de a creste un om asa cum trebuie, ne temem. Am vrea sa stim sa le facem pe toate si de fapt avem impresia ca nu stim nimic si ca vom lua totul asa cum va veni. Pe undeva, chiar asa va fi dar eu am incredere ca impreuna vom putea sa facem perioada asta una frumoasa si implinita, asa cum am facut totul pana acum.

Doamne ajuta!

Numarul magic: a treia nunta

Am ajuns la un moment atat de dorit si asteptat: a treia membra a trio-ului se casatoreste! Roxy, sister a mea, partea inteleapta, partea cea mai "patita" a trio-ului, isi schimba pozitia, devine din "ajutor" - "ajutat". Nu am cuvinte sa exprim bucuria pentru acest moment. In primul rand, pentru implinirea ei, pentru ca are parte de fericire, pentru ca are alaturi un barbat care face ca notiunea de casatorie sa insemne mai mult decat a insemnat vreodata pentru ea. Si in al doilea raaaaand: heeeere we go again!

Nu cred ca mai are sens sa spun cat de mult ne place sa facem asta - pregatirile pentru nunta! Lucrurile s-au mai schimbat intre timp pe alocuri in trio, mna, e normal oarecum. Insa e sister a mea si bucuria ei e bucuria mea. Ma implic natural in tot ceea ce mi se permite sa ma implic (hahah, si tare sunt norocoasa in acest caz!), aproape ca traiesc totul de parca ar fi pregatirile mele - mai putin partea cu stresul si agitatia.

Domnul mire, domnul cumnat, domnul nas al bebelusului nostru e inca stabilit in Anglia (vine cu totul acasa la inceputul anului viitoar) asa ca eu si cu Andrei suntem spiridusi ajutatori cu tot ce putem. Mi-a placut la nebunie sa fac research impreuna cu the bride pentru sali, sa comparam, sa ne delectam, sa criticam. Am fost de asemenea onorata sa mergem impreuna sa vedem sala unde pana la urma va avea loc evenimentul, sa fim langa ea cand semneaza contractul. Sunt niste emotii pe care le-am asteptat si pe care le traiesc cu cel mai mare drag alaturi de ei. Pentru ca imi doresc pentru ei ceea ce imi doresc si mie - implinire si fericire maxima.

Bineinteles ca momentul nostru preferat este, ca de obicei, "goana" dupa rochie. Am fost deja in prima expeditie, cea mai faina si mai emotionanta (sau cea in care o gasesti pe "the one" e cea mai cea? hmmm). Primul moment in care vezi o persoana atat de apropiata pentru prima oara in rochie de mireasa e intotdeauna foarte emotionant, am experimentat asta si cu Roxi si cu mine. Ce sa mai spun cand acea persoana e una dintre cele mai speciale persoane din viata ta... Stiam ca va arata superb dar oricum socul a fost puternic. Ii sta extrem de bine in rochie de mireasa, e absolut superba si radioasa. M-am emotionat sincer cand am vazut-o, mi-am stapanit greu lacrimile (si nu, nu hormonii de sarcina au fost de vina). A probat trei rochii si deja stie ce vrea. Spre deosebire de mine, nu vrea sa probeze enspe tipuri de rochii pana sa vada ce ii vine perfect, sa isi gaseasca stilul. Acolo om hotarat frate! Acum mai trebuie doar sa gaseasca MODELUL EI si gata! Sper ca data viitoare cand mergem "la vanatoare" sa fim in formula completa, ar fi pacat sa stricam traditia.

Ce sa mai spun? Ne trimitem mereu poze cu de toate: rochii, decor, culori, buchete, aranjamente, verighete, invitatii, freze, machiaj, iaaaaaaaaaai! Sunt momente ataaaaat de frumoase! E atat de important sa faci din momentele astea ceva pozitiv, ceva cu incarcatura frumoasa. Parca altfel te bucuri. Bine, e si foarte important sa te inconjori de persoane care sa traiasca cot la cot cu tine momentele astea, sa te lasi ajutat si sa impartasesti emotii si trairi cu persoane apropiate. Stiu asta din sursa sigura: fac o comparatie intre pregatirile de nunta ale lui sister cu Vlad si ale cumnatului cu Anda, care fac nunta tot la anul, cu doua luni inaintea lor. Ei fac totul singuri si totul e o povara pentru ei, sunt mereu morocanosi, mereu epuizati si stresati cu toate cele. Conteaza atat de mult sa faci asta cu sufletul, sa faci asta pentru a-ti crea tie si partenerului tau o bucurie si nu sa vezi totul doar ca pe o "trebuie sa facem si asta". Diferenta se simte foarte bine. Daaaaar fiecare face asa cum ii place iar noi stim siiiiigur de care parte a baricadei ne situam!

Dar si bucurie

M-am socat putin acum cand am vazut ca nu am mai scris din februarie. Oricum postarea asta o aveam in minte cam de pe atunci dar nu stiu cum de am reusit sa las sa treaca asa mult timp pana sa scriu despre acest subiect.

Despre dar si bucurie.

"Dar si bucurie" e motto-ul sarcinii mele. Sarcina care acum are 28 de saptamani, sapte luni. Despre asta vorbesc :)) Poate n-am scris aici si din cauza ca am un jurnal de sarcina si scriu acolo din cand in cand (de regula lunar, dupa fiecare control). 

Pentru ca a trecut deja atat de mult timp, nici nu stiu exact ce scriu sau, mai bine spus, cu ce sa incep. O sa avem un baietel, o minune dorita si asteptata - Nicholas. Nu am cuvinte potrivite pentru a descrie ce simt, ce simtim.

Decizia de a face bebe a fost una destul de greu de luat. A fost ceva ce a venit de la Dumnezeu, sunt convinsa de asta. M-am trezit dintr-o data gandindu-ma altfel la ideea de a fi mama, de a implini familia din punctul asta de vedere, am inceput chiar sa privesc altfel bebelusii pe care ii intalneam, cu sufletul cumva. La inceput nici nu am realizat. Apoi am inceput sa discut cu Andrei despre asta, sa abordam mai des subiectul. Si am avut surpriza ca Andrei sa fie extrem de receptiv si mult mai hotarat decat mine. La Andrei e simplu: cand isi doreste ceva, stie asta si exprima asta (la fel se intampla si cand nu isi doreste ceva). Spre deosebire de mine, Andrei nu are nevoie de atata timp de gandire, de grafice, de analize, de motive pro si contra, de pareri. Eu nu am fost perfect convinsa. Aveam momente in care eram convinsa ca vreau sa facem si in secunda doi imi veneau in minte motive sa mai asteptam. Mi-a luat ceva mai bine de jumate de an pana sa ma conving ca sunt pregatita - si nici atunci 100 % :)))) Nu are rost sa lungesc mai mult povestea, ideea e ca in decembrie am renuntat la anticonceptionale, am inceput de prin noiembrie sa ne facem analize de sange, eu sa merg la control la ginecolog, iar in ianuarie ne-am pus pe treaba. Faptul ca sarcina s-a legat din prima m-a facut sa nu am niciun dubiu ca am luat decizia cea mai buna, ca bebe e darul nostru, implinirea noastra.

Sunt o femeie extrem de norocoasa. Recunosc faptul ca mi-a fost teama de fiecare etapa dar cumva, nu am idee cum, am reusit sa fiu extrem de pozitiva. Inca dinainte de a veni, bebe mi-a schimbat modul de a gandi si de a actiona. Am lasat deoparte orice gand negativ, orice stres, orice influenta rea, am ignorat oamenii toxici, am selectat si am atras spre mine doar ceea ce am simtit ca e benefic. Nu stiu cum am reusit sa fac asta, inca ma mai mir pentru ca nu e genul meu deloc dar heeeei! nu degeaba i se spune minune, nu? Bebe m-a maturizat fara sa stiu ca asta vreau.

Imi place la nebunie sa fiu insarcinata. Am trecut cu bine prin fiecare etapa pana acum si am savurat totul din plin. Primele 4 luni au fost cu rau si greata dar am stiut sa vad si sa simt dincolo de ele (nu stiu ce inseamna greturi matinale, voma & CO, mie doar mi-a fost rau si greata de dimineata si pana seara, aproape non stop dar fara sa am strop de voma). Desi poate parea greu de crezut, am stiut din prima ca sunt insarcinata si nu pentru ca oi fi ceva medium ci pentru ca am simtit fizic. Mi-a fost greata din prima, am simtit orice miros de 100 de ori mai tare decat de obicei, nu am mai putut sa ma apropii de cafea, stomacul meu respingea cu vehementa unele feluri de mancare (pur si simplu nu puteam sa inghit, scuipam afara tot). In plus, pana pe la 2-3 luni am simtit o fluturare in uter, o senzatie greu de descris. Pana sa mi se confirme sarcina ma gandeam ca e doar o reactie la gandul ca suntem in proces de concepere a unui copil si nah, dorinta, emotia, etc. Dar apoi mi s-a confirmat ca e chiar bebe si mi s-a parut divin sentimentul.

Doamne iti multumesc, nu am avut niciun fel de problema, nici cu bebe, nici cu mine. In afara de doua raceli de care am trecut pana la urma cu bine, totul e in parametri normali. Toate analizele au iesit bine, bebe se prezinta bine, e extrem de activ si adorabil. Imi iubesc burtica, e asa cum am visat-o si cum i-am cerut-o mereu lui Doamne Doamne: mare :)))) Imi doresc foarte mult sa nasc natural (mi-e frica rau de tot de cezariana, sper din inima sa nu fie nevoie sa apelam la ea) asa ca incerc sa fac multa miscare. De doua saptamani am renuntat si la lucru, acum ma relaxez si ma bucur de etapa asta frumoasa.

Ar fi asa de multe de spus, imi vin toate in cap, fara o anumita ordine. Le iau pe toate incet, cu calm si cu foarte multa bucurie si mandrie. Andrei e minunat, e implicat in tot ceea ce inseamna acest proces, e adorabil cum reactioneaza la tot ce inseamna saricina si bebe in sine. Deja simt cum il iubeste si mi se topeste inima cand il vad cum ma priveste, cum mangaie burtica, cum povesteste cu bebe si cum pregateste ceea ce e de pregatit pentru el.

Sunt o femeie norocoasa, am mai spus asta. Si o voi mai spune!

Ce făceam și nu mai fac. Și invers

Mi-a venit ideea pentru postarea asta azi dimineață în timp ce făceam o activitate pe care o fac de... ani de zile. Așa că o să încep cu inversul, cu ce făceam și încă fac :)) 

Joc două jocuri dinalea online: unul cu grădinărit și altul cu un spital. Zilnic (de o grămadă de ori pe zi, de fapt) plantez, ud, ridic recolta, produc miere, plante acvatice, cumpăr plante, vând plante... o adevărată afacere. Asta pe o parte. Pe de alta parte, sunt, virtual, ceea ce am visat să fiu când eram mai tinerică: doctoriță. Îmi vin pacienți, îi conduc în sălile corespunzătoare, le dau pastilele necesare, îi pun în așteptare, cumpăr medicamente. Îmi place grozav și recunosc cinstit că nu poa să treacă două ore fără să verific plantația/spitalul. Și chestia asta durează de vreo... pfoai, nu aș știi să spun exact, de prin liceu. Ceea ce înseamnă aproximativ 10 ani, Doamneeee! Și stai că pe atunci mai jucam unu', tot cu plantație, altă plantație. Dar la ăla am renunțat, nu mai știu de ce, cred că nu mai îmi plăcea, deși era mai complex, acolo aveam și animale. Mă întreb oare cât o să mai dureze, cât o să mai am timp de quest-uri și alte nebuneli :)))

Schimbănd registrul, de prin școala generală până la un moment dat (pe care nu îl mai țin minte) colecționam șervețele. În generală era o nebunie totală cu colecțiile de șervețele. Toată lumea o făcea. Ne lăudam cu achiziții noi, făceam schimburi, făceam concurență. Am reușit să strâng vreo 600-700 de șervețele, spre disperarea alor mei :))) Sunt și acum undeva, într-o cutie de pe la ai mei. Chiar mi-ar plăcea să le văd, poate le aduc acasă (să îl disper acum pe soț).

Chiar aveam la un moment dat o pana de gâscă în care am pus
 o pastă de pix și scriam cu ”pixul” ăla în jurnal

La mijloc se află un lucru pe care îl făceam și pe care îl mai fac și acum din când în când. E vorba despre scrisul în jurnal. O activitate pe care am adorat-o toată pre-adolescența și adolescența. Am început să scriu în jurnal de prin 2000, ADICĂ ACUM 18 AAAANIIII! Scriam foarte des, uneori chiar zilnic, sau de mai multe ori pe zi. În primii ani scriam tot felul de nimicuri însă cu trecerea timpului au început tot felul de ”probleme” adolescentine. Mici și mari iubiri, draaaame de tot felul, povesteam acolo cam tot ce mi se întâmpla. Acum, după atâția ani, mi se pare un adevărat deliciu să recitesc jurnalele de atunci. Am vreo 14-15 jurnale, pline de gânduri și idei și sentimente. Am recitit de curând multe dintre ele, când le-am adus la noi acasă. Faptul că am scris atât de mult mi-a dezvoltat latura asta artistică, felul de scrie, felul de a mă exprima. La un moment dat, cam de pe la 18 ani am încetat să mai scriu. Scriam extrem de rar, poate chiar de 2-3 ori pe an. Apoi, am avut două perioade în care mi s-au întâmplat niște chestii notabile, două experiențe mai deosebite, pe care am simțit nevoia să le povestesc în jurnal. Una a fost pe la 20 de ani, alta la 23. Pentru mine, faptul că scriu mă ajută să mă eliberez de sentimente, mă ajută să îmi aduc aminte și, de ce nu, vreau să rămână sentimentele și trăirile mele notate undeva, să îmi amintesc de experiențele mele - în caz că le uit. Chiar mi-am dat seama de curând când am recitit de prin jurnale că e așa de fain să recitești după ani și ani. În primul rând că îmi reamintesc prin ce am trecut, ce sentimente aveam. Și unele lucruri chiar le-am uitat și m-am mirat atât de mult când le-am citit. Iar în al doilea rând, e foarte interesant să vezi cum ai evoluat de-a lungul timpului. De o vreme am început să scriu iar. Rar, e drept, dar îmi place din nou :)

Despre timp și schimbare

La mulți ani!

Fie ca noul an... Glumesc :))) 

Am început anul extrem de bine și sper să rămână așa. Zilele de după Revelion au fost foarte relaxante și plăcute, am avut mai multe zile de concediu decât de obicei, ceea ce mi-a picat fooaaarte bine. Mi-am propus să am o stare generală cât mai Zen, să formez un fel de zid între mine și tot ce ar putea fi dăunător minții și sufletului meu și asa am și început. Mai ales la lucru mă refer. Prima săptămână a trecut bine, cu planul bine pus la punct... mai rămân 50 de săptămâni :))))

Vreo două nopți am visat-o pe Andra, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la ea cu drag și dor. Andra e fetița (fetița!) cu care am lucrat când eram la facultate. Mergeam la ea zilnic, de luni până vineri, de la 17 la 20:30/21 și o ajutam la teme (plus alte activități aferente). Când am cunoscut-o avea 8 ani, era în clasa a doua. Îmi amintesc cu atâta drag de ea, copil dulce și răsfățat! A crescut și s-a schimbat sub ochii mei. Până am ”încheiat contractul”, când a terminat clasa a 4-a, a devenit o adevărată domnișorică. După perioada aia ne-am văzut de câteva ori dar (prea) rar. Când era prin clasa a 5-a sau a 6-a m-a contactat mama ei să reluăm din ore însă eu eram deja la master in Timișoara sau eram deja angajată în Arad, nu mai știu exact, ideea e că nu mai puteam, deși îmi doream. Însă suntem prietene pe Facebook și ne urmărim mereu una pe cealaltă. A și fost la nunta mea, împreună cu mama ei, fapt ce m-a bucurat enorm!

Ideea la care am vrut să ajung e că nu îmi vine să cred cum a trecut timpul și cât de mult s-a schimbat Andra. Clar că și eu m-am schimbat între timp, și pentru mine a trecut timpul, m-am căsătorit între timp. Dar parcă pe ea o percep altfel. Am lăsat un copil activ, cu jumătate de gând spre jucării, desene, năzbătii și cu cealaltă jumătate de gând spre muzică, vedete, prietene, modelling. O copiliță care, deși avea ciclu menstrual, încă o spălam eu pe cap, o copiliță complexată de burtica pe care nu reușea să o subțieze deși mama ei stătea cu gura pe ea, pentru ea erau mai tentante dulciurile și mâncarea decât sala și salatele - așa cum e normal la vârsta aceea. 

Astăzi Andra e o domnișoară de 17 ani, anul ăsta face 18 ani. O vad pe Facebook in photoshooting-uri si parca nu o recunosc. Arata mult mai matura, cam ca orice fata mai nou. Si, cel mai ciudat, o vad in poze cu iubitul, in statusuri si poze cu love. Cumva, imaginea din capul meu nu se leaga cu imaginile din realitate.

Dar adevarul asta e, timpul trece si ne schimba mai mult sau mai putin. Ceea ce nu e neaparat rau, desigur.

Bilanț 2017

E 31 decembrie, ora 21:05 și încă nu îmi vine să cred cum a trecut anul ăsta. Nu îmi dau seama cum au trecut lunile, parcă nici nu-mi amintesc mare lucru din unele luni din anul 2017. Cu toate astea, 2017 a fost un an extrem de bun.

De ani de zile, în familia mea există tradiția ca în ultimele zile din an să facem analiza anului care se încheie. Fiecare spune cum a fost anul lui, în funcție de sănătate, iubire, familie, bani, loc de muncă, etc. Eu nu știu cum să Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru anul ce tocmai trece. Tot ca o tradiție, anul trecut la miezul nopții mi-am pus dorința (din câte îmi amintesc) de a avea un an liniștit, fără stres, cu împlinire și iubire. Cred că niciodată nu mi s-a mai împlinit o dorința pusa de Anul Nou atât de exact.

Anul 2017 a fost primul an al nostru ca soț și soție și, din punctul ăsta de vedere a fost perfect. Ne-am iubit, ne-am distrat, ne-am îndrăgostit pe zi ce trece tot mai mult de căsuța noastră, de viața noastră în doi. Ne-am descurcat excelent cu tot ce înseamnă cheltuieli, a trecut un an din achitarea creditului (mai 29, ieeeeei), am pus ceva la ciorap. Am fost în minunata Grecie, am mai umblat în stânga-dreapta (Viena, Cluj).

Cea mai mare realizare din 2017 a fost Lola, mașinuța noastră. Pfua, nu-mi vine să cred că în primăvară e un an de când o avem! 

O mare mulțumire pentru anul 2017 e legată de familie. Ne-am avut tare bine, am petrecut timp multicel cu ai mei, cu socrii. Cu sister am dus relația la un nivel și mai mare. Ne-am arătat că suntem una pentru alta oricând, indiferent de condiții. M-am apropiat și mai mult de prietena mea Anca, am petrecut mult timp de calitate cu ea. Chiar și cu Iza m-am văzut mai des anul ăsta, ceea ce e extrem de mulțumitor pentru mine. Doar cu Roxi nu am apucat să mă văd prea des anul ăsta (aș putea număra pe degete, din păcate) dar ocupă același loc în inima mea.

Cel mai mult mă bucur că în anul ăsta nu am pierdut pe nimeni apropiat. S-au dus multe cunoștinte dar din fericire nimeni apropiat. Totuși, dacă sunt la capitolul pierderi, de orice fel, nu pot să nu menționez că anul ăsta am pierdut un prieten bun, pe care l-am regretat mult deși a făcut mult rău (conștient sau nu). Fostul meu viitor cumnat a ales să plece mișelește nu numai de lângă sister, ci și de lângă toți care am fost pe lângă ei. Păcat pentru el, ferice de noi! Noi suntem la fel de legați, înconjurați tot de oameni mulți iar sister e iubită așa cum merită. Deci... în tot răul e și un bine, ca întotdeauna.

Spre finalul anului am privit mai mult spre viitor. Anul ăsta dorința mea pentru 2018 e altfel, e despre ceva mult mai concret. Vedem în 31 decembrie 2018 dacă s-a îndeplinit :)

Doamne ajută ca anul următor să fie tot cu liniște, tot cu împlinire, tot cu iubire, cu sănătate, cu călătorii, cu oameni dragi, cu oameni vechi și noi, cu credință multă, cu răbdare, cu dedicare, cu zâmbete și bani cheltuiți cu cap :)))

Nunta de hârtie

Toată ziua de alaltaieri l-am agasat pe soțul meu cu întrebarea ”ce făceai anul trecut pe vremea asta?”. Anul trecut pe vremea asta mergeam cu proaspătul meu soț spre sala unde am avut nunta să plătim meniurile și tot ce mai era de plătit. Nebunia și agitația trecuse, musafirii plecaseră iar noi reușiserăm să ne odihnim.

A trecut deja un an - unul dintre cei mai frumoși ani din viața mea. A fost un an în care am primit exact ceea ce mi-am dorit cu cea mai mare ardoare: liniște și împlinire. Creditul a fost aprobat, apartamentul a devenit casa noastră mult iubită, amândoi muncim, familiile ne sunt alături, prietenii la fel. Având toate astea puse la punct, îmi doream să nu apară ceva care să ne tulbure apele iar Dumnezeu ne-a ajutat cu vârf și îndesat. 

Duminică, când am împlinit un an de la cununia religioasă, i-am spus lui Andrei că suntem atât de fericiți încât mi-e teamă. Mă tot întreb ce bine am făcut de am parte de un soț atât de bun, de atent, de iubitor, de ambițios, de dornic să mă surprindă. Și că, probabil, pe undeva, cândva, voi avea o neîmplinire pe alt plan. E un gând urât, un gând care mă neliniștește dar nu pot să nu recunosc că mă bântuie. Încerc totuși să mă bucur cât pot de mult de fericirea și împlinirea din viața noastră de familie și să mă rog să se mențină așa și să fim împliniți și pe următoarele planuri ce vor interveni în viața noastră. Pot să recunosc faptul că în acest moment mă bucur enorm de viața noastră, de relația noastră și că sunt oarecum egoistă - îmi doresc să mă bucur cât mai mult de momentele astea, în formula asta.

Am plănuit să petrecem weekendul aniversar doar noi doi. Să ieșim din rutina zilelor de sâmbătă și duminică, să lenevim, să stăm mult împreună, să ne iubim :D Cadouri nu am stabilit că ne facem, doar urma ca duminică să ieșim la o cină undeva. Bineînțeles că planurile nu ne-au ieșit așa cum le-am făcut :)) 

Prima surpriză a apărut sâmbătă dimineața când m-am trezit cu un cadou de la Andrei. De fapt, prima supriză a fost vineri seara când mi-a dat un buchet superb de flori. Doamneeeeee cât de ingenios poate fi omul ăsta. După patru ani de relație încă mă mai mir de ideile pe care le are, de surprizele pe care mi le pregătește cu atâta drag. Fără să intru în detaliile pe care mi le-a povestit după, cu peripețiile prin care a trecut cu achiziționarea cadoului, o să intru direct în subiect. Dragul meu soț mi-a luat cadou de aniversarea primului an de căsătorie o... VIOARĂ. Nu știu să cânt la vioară, nu am ținut în viața mea în mână o vioară. Doar că dragul de el știa că e instrumentul meu preferat, că îmi place foarte mult și că mi-ar fi plăcut să știu să cânt. Cu toate astea, nu m-aș fi gândit vreodată să iau lecții sau ceva. Nu mi-a luat vioara neaparat cu scopul de a învăța să cânt la ea, ci pur și simplu să o am, chiar dacă doar o țin în vitrină. Dacă mie îmi place, trebuie să am. Cam orice. Nu îl laud doar că e al meu, omul ăsta chiar e cel mai cel dintre cei mai cei! Are un dar din a mă face să îmi crească sufletul de mândrie și iubire. Mai mult decât orice iubește să mă surprindă. Ai zice că a făcut cam tot ce se putea face până acum dar nu știu cum face de reușește să scoată din mânecă de fiecare dată ceva nou, ceva ingenios. Vioara e minunată, arată atât de elegant, de romantic! Doar că toate sunetele care ies din ea sunt total diferite de ceea ce știm cu toții despre sunetul viorii. Cu toate astea, Andrei al meu adoră să mă vadă/audă ”cântând” :)))

Eu i-am gătit sâmbătă pipote și inimioare - pentru că știam că îi plac foarte mult. Seara l-am lăsat trei ore singurel pentru că m-am întânit cu Iza, buna mea prietenă, în 24 fiind ziua ei. Pentru că eu nu mă pregătisem cu cadou și pentru că știam că orice i-aș fi luat nu ar fi egalat supriza lui, am rugat-o pe Iza să vină cu mine în mall să mă ajute să îmi aleg o lenjerie sexy, cadou pentru Andrei - ceva cu efect sigur. Zis și făcut! Seara am făcut pizza de casă și am profitat de seară :D

Duminică plănuiserăm să nu mergem în vizitele obișnuite la ai noștri dar toți voiau să ne vadă și să ne felicite așa că din duminica noastră de leneveală în doi a rămas asta: vizită la socrii, apoi vizită la ai mei, vizită la o fostă vecină, o oră acasă și apoi... teoretic trebuia să mergem în vizită la sister a mea dar acolo ne-a așteptat altă surpriză: petrecere surpriză organizată de ea, de prietenele noastre Anca și Simo (și Teo, fiica Simonei). Ne-au așteptat cu tort, cu șampanie, cu cadouri și maxime felicitări. Am fost extrem de surprinși și fericiți să avem așa oameni frumoși lângă noi. 

Pentru că deja era târziu și eu nu mă simțeam tocmai bine am renunțat la cina în oraș și am comandat mâncărică acasă, ne-am ghemuit în pat și am profitat de finalul de romantic weekend.

Nunta noastră de hârtie a fost una care a rezumat întreg anul care a trecut: iubire, tandrețe, pasiune, surpriză, lacrimi de fericire, familie, prieteni, zâmbete. Să dea Domnul să avem ani fericiți și liniștiți, așa cum ne dorim. Mama ne-a urat o chestie care mi-a plăcut maxim ”Să vă dea Dumnezeu câți ani vrea el împreună doar să fie fericiți!”. Amin!

Cum funcționează mintea omului

Știți momentele alea de respiro de după un eveniment/pas/moment important sau foarte important  din viața? Când totul devine lin, așa ca o rutină chiar. Și ajungi la un moment dat să te plictisești și ”coci” un alt eveniment/pas/moment. Că doar ăsta e mersul firesc al lucrurilor.

Haideți să vă povestesc cum funcționez eu la astfel de momente!

Am fost dintotdeuna genul de om care se aruncă cu capul înainte, care s-a lăsat copleșit mereu de sentimente, care a acționat mereu din primul impuls. Parcă de când am mai îmbătrânit (vorba vine!) m-am mai temperat și am învățat să gândesc puțin înainte și abia apoi să acționez. Bine, nu e o stare dinaia exagerată, în care nu gândesc chiar nimic din ceea ce urmează să fac și ajung apoi să regret. E doar un mega entuziasm pe care nu mi-l pot ține în frâu prea mult. Un exemplu foarte banal: vreau să plănuiesc o mini vacanță romantică cu Andrei, doar pentru noi doi. Și îmi spun: ”nu zic la nimeni, concretizăm totul și abia apoi”. Zis și făcut. Să zicem că în ziua respectivă mă întâlnesc cu fetele. ”Ahhh, nu le zic nimic, așa am stabilit. Trei, doi, unuuuu ȘI! Auziți fetelor? Să vedeți ce plănuiesc eu!”. Mdea... 

Ăsta a fost exemplul funny și mega simplu. Acum urmează ceva mai serios. Chestie pe care încă o cântăresc să îmi dau seama dacă îi de bine sau de rău (sau de rău sau de foarte rău). Revin la o anumită concluzie după ce povestesc despre ce e vorba mai exact.

”Problema” e că mintea mea e formată pe modelul că atunci când urmează să mi se întample un lucru, îl trăiesc întâi în mintea mea și abia apoi îl trăiesc și concret. Cel mai bun exemplu e și cel mai mare și mai important: căsătoria/nunta. După ce ne-am dat seama că relația noastră e una serioasă, existau momente în care întâmplător ajungea să se aducă în discuție căsătoria/nunta, în discuțiile cu Andrei sau cu alți prieteni. Și atunci răspundeam clar „Nuuu, nu vreau să mă mărit”. După încă câteva luni, când Andrei a devenit din hotărât în foarte hotărât, parcă-parcă am început și eu să zic mai domol ”Da, poate dar mai încolo”. Și aveam discuții gen ”noi când o să facem nuntă nu o sa avem așa X” sau ”Noi o să avem X la nunta noastră”. Și încet-încet am început să ne gândim cam ce am vrea și ce nu am vrea la modul că știam în mare cam tot ce va însemna nunta noastră :)) Și când omul a devenit și mai hotărât, m-a făcut și pe mine să fiu la fel. Și atunci s-a dat startul: dimineața, la prânz și seara și între mese gândurile mele se îndreptau doar spre acest subiect. Avem două miliarde de scenarii despre cum voi reacționa când voi fi cerută, despre cum îi vom anunța pe ai noștri (pe ai mei de fapt, că ai lui știau ce plănuia el), știam data nunții, știam ce culori alegem, știam toate sălile din Arad, știam ce vreau și ce nu vreau, știam ce rochie vreau (prințesăăăă), știam pe ce melodie o să dansăm, îmi imaginam momentul în care vine Andrei să mă ia de acasă, slujba de la biserică... Trăiam în capul meu momentele alea de zeci de mii de ori. Și starea asta s-a întins până când am ajuns efectiv la nuntă sau la momentele respective. Și numa bine când am ajuns să facem cu adevărat planuri ne-am dat seama că din toate planurile noastre inițiale, cele doar visate, singurele chestii care au rămas la fel au fost melodia pe care să dansăm și rochia mea :)))

La un moment dat, la câteva luni după nuntă am început să mă panichez de chestia asta și să mă întreb dacă e o chestie sănătoasă. Știi faza aia cum te întreabă toată lumea ”când te măriți?” și după ce te măriți te întreabă ”când faci bebe?” și după ce faci bebe te întreabă ”când faci bebe2?”. Ehh, înțelegeți unde bat? Tocmai mă căsătorisem... mă rog, înțelegeți voi :))) Am discutat cu psihologul pe tema asta și m-a liniștit oarecum. Mi-a explicat că așa e formată mintea mea, că nu trebuie să îmi blochez gândurile astea pentru că e clar că eu, pe undeva, mă alimentez cu ele. Singura chestie e să nu pierd din intensitatea trăirilor atunci când chiar mi se întâmplă lucrurile pe care eu le repet obsesiv în gând. Știi, acuma că scriu despre subiectul ăsta îmi dau seama că și faptul că îmi doresc atât de mult un lucru mă face să mă gândesc în modul ăsta la el. Adică eu nu pot doar să mă gândesc ”Vreau role. Doamne ce vreau role! Îmi doresc role de mor!” (visul neîmplinit al copilăriei mele). Eu musai trebuie să merg mult mai departe cu gândul și trăiesc în minte momentul în care le cumpăr și îmi striclesc ochii de bucurie, momentul în care le scot din cutie și mi le pun în picioare, primii pași, bătaia vântului, vrâââj-vrââââj... 

PS: nu vă spun în ce etapă sunt la faza cu bebele :D :D :D

Despre prietenie

Atenție, postare luuuungă :)))

Sunt o persoană foarte prietenoasă. Dacă e să privesc în profunzime, aș putea spune că sunt prea prietenoasă. În sensul că mă arunc repede în relații de prietenie și am mult prea multe așteptări de la cei din jur sau de la prietenia în sine.

Nu am mulți prieteni. Ba mai mult, pot să spun că am puțini prieteni. Puțini și buni, știți vorba aia. Cu toate astea, simt nevoia uneori ca numărul ăsta să crească. Pentru că am ajuns la vârsta la care fiecare își face (sau are deja) drumul lui, cu alte priorități și nu întotdeauna ai/au disponibilitate. Nu știu exact cum să explic chestia asta. Cred că am să revin asupra acestui lucru după ce punctez un aspect foarte important.

Până la un moment dat în viață, nu am avut noroc la prieteni. Prima mea prietenă cea mai bună mi-am făcut-o în clasa I, prietenă pentru care eu eram pe locul II, ea având deja o prietenă cea mai bună. Însă eu am considerat-o așa până în clasa a 6-a, când s-a mutat la altă școală iar în inima mea a apărut Iza. Iza a fost prima persoană pe care am considerat-o cea mai bună prietenă în adevăratul sens al cuvântului. Am fost foarte apropiate și am trăit împreună momente de toate felurile. Ideea de best friends s-a păstrat până prin primii ani de liceu când, treptat, am început să ne îndepărtăm din motive despre care nu voi vorbi. Pentru că prietenia noastă a fost specială și a rămas specială. Iza e cea mai vechie prietenă a mea, e omul meu de suflet. Păstrăm legătură și acum, după mai bine de 15 ani. Ne vedem rar, de vreo 4-5 ori pe an (ea stă în Timișoara), mereu de zilele noastre, mereu de Crăciun și Paște. Însă niciodată nu ratăm aceste 4-5 întâlniri și atunci povestim tot ce-am făcut de când nu ne-am văzut. Prietenia noastră a fost, este și va fi una specială. Tocmai de asta Iza mi-a fost domnișoară de onoare principală la nuntă.

Când am ajuns la liceu am cunoscut-o pe Roxi. Sunt vreo 12 ani de atunci, de când Roxi e prietena mea cea mai bună. Ne-am înțeles din prima și cu trecerea anilor ne-am consolidat relația foarte, foarte mult. Ne-am format împreună ca adolescente, ne-am transformat împreună în femei. Am râs împreună, am plâns, ne-am enervat, ne-am plictisit, ne-am distrat, am dansat... Mă rog, am trăit tot ce am trăit ÎMPREUNĂ. Fără să ne certăm vreodată. Nici măcar o singură dată, în 12 ani. Am avut momente în care nu mai comunicam cum trebuie, când ne-am îndepărtat într-un fel sau altul, când am crezut că prietenia noastră s-a șters dar niciodată nu ne-am certat sau ne-am spus vorbe grele, pe care să le regretăm cândva. Cred că din cauza asta prietenia asta rezistă și azi. Plus faptul că, de fapt, suntem trei. Pentru că la un moment dat am inclus-o în grup si pe Roxy, sora mea (despre care urmează să scriu în continuare). Suntem un trio excelent, cu milioane de plusuri și cu imperfecțiunile lui. Suntem întotdeauna una pentru cealaltă, în orice condiții. Chiar dacă relațiile, căsătoriile, copiii au intervenit pe parcurs. Chiar dacă nopțile de pijama party sau ieșirile în oraș nu vor mai fi niciodată cum erau acum câțiva ani, tot același trio suntem, sufletele noastre sunt la fel de bine conectate. În ciuda distanței, noi rezistăm. Pentru că Roxi a noastră stă la aproape 70 de km de Arad. Ăsta cred că a fost singurul dezavantaj al prieteniei noastre, distanța. Deși cred că până la urmă face și asta parte din prietenia noastră, a fost ca un test pe care l-am trecut mereu cu biro. Prietenia cu Roxi e exact ca în poza din stânga. Sunt sigură că prietenia noastră va dura toată viața, sunt dispusă să bag mâna în foc pentru asta. Știu că nimic pe lumea asta nu e sigur, cred cu tărie că un om se poate schimba oricând dar, din nu știu ce motiv, sunt dispusă să îmi asum riscul de a fi sigură pe prietenia asta. 

Cred că fiecare dintre noi are în viață un om lipit de suflet, cel mai special om existent. Dumnezeu mi-a dat o soră care să-mi fie acest gen de om. Soțul meu e persoana pe care o iubesc cel mai mult pe lume, părinții meu sunt cei mai speciali oameni, pe care îi iubesc enorm. Însă sora mea, Roxy, este omul meu special. Am fost prietene bune de mici, am fost legate într-un mod inexplicabil, într-un mod pe care mulți nu l-au înțeles. Când eram copii, am avut o perioadă când ne certam des dar niciodată la modul serios. În toată viața noastră, de aproape 28 de ani, ne-am certat o singură dată. N-are sens să povestesc tot ce înseamnă relația noastră, ideea e că suntem extrem de norocoase să ne avem una pe cealaltă. Roxy mi-a fost mereu stâlp de susținere. A fost mereu omul cu care m-am sfătuit înainte de a lua o decizie. Nu știu să explic ce înseamnă relația noastră. Știu doar că indiferent de condiții, indiferent de oamenii care au trecut prin viața noastră, indiferent de distanță, am fost și suntem una lângă cealaltă. Roxy e genul de om care ar veni la nevoie și în toiul nopții în caz de ceva iar reciproca ar fi valabilă. Roxy mi-e soră, Roxy mi-e prietenă, Roxy mi-e confidentă, Roxy mi-e ajutor de nădejde.

Mai am o prietenă bună-bună, Anca. A fost și ea cu noi la liceu și am devenit prietene apropiate din clasa a 11-a. E persoana cu care poți să râzi cel mai mult. E o persoană pentru care valoarea unui om cântărește foarte mult. Ce-mi place cel mai mult la Anca, în afară de căldura ei, e faptul că e genul de om care te caută, care se interesează de tine în orice condiții. Aici e punctul meu sensibil. Ca o paranteză, să exemplific: celelalte două domnișoare de onoare pe care le-am avut, pe lângă Iza, mi-au fost apropiate la fostul meu loc de muncă, fete tare dragi mie. Însă niciuna dintre ele nu m-a întrebat vreodată în cele 14 luni de pregătiri pentru nuntă cum sunt, ce am făcut, ce mai am de făcut. Mi-au fost alături la nuntă, au fost niște drăguțe, cu adevărat drăguțe. Și acolo s-a oprit tot. Nici nu-mi amintesc când am vorbit ultima oară, probabil la scurt timp după nuntă și atât... Mă rog, înapoi la oile noastre. Anca s-a împrietenit foarte repede și cu Roxi. De fapt, ne înțelegem foarte bine toate patru însă foarte rar ne vedem în formula completă. Așa că formăm două grupuri tare faine: Roxy-Roxi-Eu și Roxy-Anca-Eu. ”Problema” cu Anca e faptul că are studii în străinătate, iubit în State și planuri de mutat acolo, unde să-și dezvolte minunata carieră în domeniul foto. Deci din nou, distanța apare (și ce distanță!). Dar încă nu e nimic concretizat așa că mă bucur cât pot de apropierea noastră.

Pot fi maxim de recunoscătoare pentru prietenele pe care le am. Și chiar sunt. Însă uneori simt nevoia să am lângă mine prietene, cunoștințe, nu știu exact cum să le numesc. Fete cu care să ies la o cafea și o bârfă, fete cu care să merg la sport, la un concert atunci când fetele mele nu sunt disponibile. De exemplu, acum puțină vreme am suferit tare mult când am vrut să merg la un concert în Timișoara și efectiv mi-am dat seama că nu am cu cine să merg. Epuizasem toți ”oamenii mei”: soțului nu îi plăcea cine concerta, Roxy idem, Roxi nu avea cum (pentru că bebe), cu Anca nu aveam transport (nu îmi luasem încă mașina - apropoooo am mașinăăăăăăăă!!!!!) și... atât. Sunt extrem de recunoscătoare pentru oamenii apropiați și importanți pe care îi am lângă mine însă mi-am dat seama că sunt cam limitată la ei. În sensul că în lipsa lor, cu cine rămân? Mă sperie chestia asta, o fi de rău?

Un vis frumos

Vreau să scriu despre un subiect foarte drag mie, despre o idee pe care o am încolțită în minte de ceva vreme și care tot crește și tot crește. Și pentru că e un subiect pe care îl iubesc atât de mult, îmi vin zeci de idei în minte și nu știu cum să mi le ordonez și despre ce să scriu prima oară. Dacă gândurile mele din momentul ăsta s-ar putea transpune aici, ar arăta ca și o pată mare formată de litere suprapuse. 

Respir adânc și o iau pe rând, ordonat.

Am descoperit că îmi place să citesc în vacanța de vară după terminarea clasei a 8-a. Sora mea mi-a recomandat să citesc  din cărțile de care voi avea nevoie pentru lectura ”obligatorie” de la liceu. Prima pe care am citit-o a fost ”Enigma Otiliei”. Atunci m-am îndrăgostit de cărți. Am citit toată bibliografia pentru liceu, am citit sute de romane până acum, am schimbat genurile. Ador să citesc, ador să cumpăr cărți! Și, cel mai mult, am o bucurie imensă pentru faptul că le-am insuflat pasiunea asta și prietenelor mele dragi, Roxana și Roxana. 

Asta a fost ca o introducere. Și, ca să intru și mai profund în subiect, urmează partea a doua. Și anume ideea mea, dorința mea - care pornește de la pasiunea pentru lectură. Îmi doresc o afacere. Îmi doresc să fac ceva pentru mine, ceva ce îmi place, îmi doresc să trec de la postura de angajat la cea de proprietar a unei afaceri. Am întors pe dos ideea asta de sute de ori, am visat la ea și am renunțat la ea de tot atâtea ori. Nu știu de unde să pornesc, nu știu dacă am resursele necesare să pornesc, nu știu dacă pot să susțin o afacere, mi-e frică să nu dau greș. În fine, asta e o altă discuție despre care nu e cazul să amintesc acum, să rămânem la partea cu entuziasmul. 

Dacă e să vorbim de ceea ce mă pasionează, de ceea ce m-ar face cu adevărat fericită și împlinită, o librărie ar fi visul meu măreț. Ar fi lumea mea, ar fi locul în care aș vrea să lucrez zilnic, locul căruia aș vrea să îi dau naștere și pe care să îl cresc mare și frumos. Ar fi pe sufletul meu. Și singurul lucru care mă demoralizează e faptul că, trist dar adevărat, nu ar fi o afacere profitabilă. Oamenii cumpără și nu cumpără cărți. Avem în Arad 3-4 librării și nu știu cât de apreciată ar fi încă una. Sau poate că nu asta ar fi cu adevărat problema. Ci mai mult faptul că prețul cărților e unul destul de mare și oricum lumea abia mai cumpără cărți în ziua de azi. Adică sunt sigură că există mulți alții ca mine care iubesc cărțile dar sunt sigură că nu mulți cumpără des cărți la prețurile din librării. Eu, de exemplu, îmi cumpăr cărți online, întotdeauna de la reduceri (deci ieftin, chiar și cu prețuri pornind de la 5 lei) și niciodată nu dau mai mult de 15 - 20 de lei pe o carte. Pentru că, oricât de mult le-aș iubi, mi se par scumpe. Desigur, fac excepții, dacă e o carte pe care mi-o doresc foarte mult și doar așa o pot achiziționa. Dar de cele mai multe ori, am opțiuni ieftine, online sau în librării/magazine.

Ideea e că ar trebui să vin cu ceva nou, cu ceva inovativ. Să nu fie o simplă librărie. Dacă aș putea să achizitionez cărți la prețurile la care le găsesc eu acum și să pun doar un mic adaos, ar fi super. Doar că, din câte știu, nu ai voie să ai prețuri foarte diferite de concurență. Nici nu știu exact cum merg lucrurile, cu siguranță ar trebui să mă informez foarte bine ce opțiuni am în cazul în care chiar vreau să pun planul în aplicare.

Întocându-mă la visul meu, am în cap idei despre cum aș vrea să arate. Am idei despre rafturi, despre cum fiecare colțișor ar fi dedicat unui anumit gen, despre cum colțișorul ar fi personalizat în ton cu genul, despre cum doritorii ar putea bea un ceai/ o cafea, despre cum aș pune multe tablouri cu imagini sugestive sau cu citate frumoase despre lectură, despre cum aș putea include un colțișor cu mici idei de cadouri (care de obicei merg mână în mână cu cărțile), de felicitări, despre cum aș include și comenzi online și aș atașa o mică atenție pentru fiecare comandă... La un moment dat împărtășeam ideea cu Roxana nr. 2, să ne asociem și să facem asta împreună (Roxana nr. 1 - sora mea - având deja afacerea ei proprie, motivându-ne astfel și pe noi). Astfel, am vinde și obiecte (semne de carte, figurine, bijuterii) din lut, pe care ea le face cu mare pricepere și drag.

Îmi crește inima gândindu-mă la ideea asta! În capul meu, aș lăsa totul baltă în clipa asta și m-aș avânta în aventura asta (convingând-o și pe Roxi să mi se alăture) care să îmi bucure și să îmi împlinească sufletul. Dar nu știu dacă am curaj. Nu știu dacă și cât timp mă pot baza pe ideea asta. Nu știu dacă pot să risc jumătate din câștigul adus în casa noastră luna de lună, nu știu dacă voi ajunge să am vreodată profit mai mare decât salariul pe care îl am acum. Sunt conștientă de faptul că nimeni nu îmi poate garanta nici câștigul și nici eșecul, singurul mod de a afla e acela de a risca. Iar în acest moment nu sunt sigură că pot să îmi asum acest risc...

PS: Atașez mai jos un șir de poze culese de pe net, care se apropie de zecile idei din capul meu.